Home Cei mai cool Alpinista Cristina Pogăcean: „Frica este abilitatea corpului de a se apăra, este un lucru bun că există”
Alpinista Cristina Pogăcean: „Frica este abilitatea corpului de a se apăra, este un lucru bun că există”

Alpinista Cristina Pogăcean: „Frica este abilitatea corpului de a se apăra, este un lucru bun că există”

0
Distribuie pe:

Demult voiam să ascult povestea Cristinei Pogăcean. Îi urmăream performanțele în alpinism și escaladă și voiam să știu ce e în spatele fotografiilor spectaculoase – Cristina esacaladând un perete de gheață, urcând vârfurile lumii, împreună cu alpinistul Cosmin Andron, soțul ei.

Cristina are în portofoliu nenumărate premii 1 în competiții de bouldering, escaladă sportivă, escaladă pe gheață, dar și 2 poziționări spectaculoase la Campionatul Mondial de Escaladă – este în acest moment cel mai bine clasat sportiv român la un campionat mondial de escaladă pe gheață, la proba de viteză.

Reușește nebunia de a face performanță într-un sport nu foarte dezvoltat sau vizibil în România, mai ales în condițiile în care are un full time job.

Am întrebat-o cum reușește și care îi sunt motivațiile.

 

(c) arhiva RG&B, Alexandru Sava

 

Adrenallina.ro: Bun găsit, Cristina, dacă ar trebui să descrii cuiva total nefamiliarizat sporturile pe care îl practici, cum le-ai descrie?

Cristina Pogăcean: Pentru că între bouldering şi alpinism sau între escalada pe stâncă şi escalada pe gheaţă este o mare diferenţă de abordare, le consider sporturi separate, care necesită antrenament specific. Toate însă au la bază acelaşi principiu, abilitatea noastră de a ne căţăra, care este genetică.

 

Cum a apărut interesul pentru escaladă, de ce tocmai escalada? A fost dragoste la prima căţărare sau ai descoperit pe parcurs faptul că e pentru tine?

Am fost un copil neastâmpărat, mereu cu prea multă energie şi mereu făceam câte o năzbâtie dacă nu eram supravegheată.

Astfel că la noi în casă erau urme de pantofi pe tavan iar locul meu preferat în care mă ascundeam era pe un hol îngust şi întunecat, unde stăteam ca un păianjen, în compresie între doi pereţi la nivelul tavanului. De acolo urmăream toată mişcarea din casă fără a fi văzută. 🙂

Aşa că a existat dintotdeauna un interes doar  că nu ştiam că se numeşte aşa :).

 

(c) arhiva RG&B, Alexandru Sava

 

Eşti în prezent cel mai bine clasat sportiv român la un campionat mondial de escalada pe gheaţă, graţie performanţelor tale din 2011 şi 2012, de la Campionatul Mondial de Escalada pe Gheaţă. Cum ai reuşit aceste performanţe, sau, mai corect spus, cum reuşeşti să faci performanţă având în vedere că practici acest sport la nivel de amator? Înţeleg că ai un job full time.

Faptul că m-am clasat pe locul 6 şi locul 8 la Ice Climbing World (ICW) a fost pură coincidenţă şi nu este vorba despre o aroganţă. Obişnuiam să particip la Cupa Răchiţele, unde în câteva ediţii s-a ţinut şi Campionatul Naţional de Căţărat pe Gheaţă.

Pentru că de fiecare dată numărul participantelor era foarte mic, la limita de a se ţine concursul, nimeni nu a dat o importanţă majoră acestui sport, era mai mult un sport de agrement. Cu atât mai mult în proba de viteză, concurenţii foloseau pioleţi normali, iar la Cupa Mondială se folosesc cârlige speciale pentru agăţat, care necesită o altă tehnică.

Totuşi, în 2011, clubul în care eram membru organiza deja a 6-a ediţie a IWC Buşteni, asa ca mi-am luat inima-n dinţi şi mi-am zis că cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să ies pe ultimul loc. Dar eram oarecum împăcată cu această idee.

M-am înscris cu ceva timp înainte iar cu o săptămâna înainte de IWC Buşteni a fost Campionatul Naţional la Răchiţele, unde am reuşit să-mi fisurez metatarsienele de la piciorul stâng, pentru că am fost asigurată static în timpul unei căzături, iar şocul a fost absorbit de laba piciorului.

Mă aflam cu o săptămână înaintea concursului, şchiopătam destul de tare iar doctorul mi-a recomandat repaus cel puţin o lună. Aveam dubii destul de mari dacă e bine să merg sau nu, dar fiind deja înscrisă la concurs şi neavând aşteptări destul de mari, am participat pentru experienţă.

În ziua concursului m-am prezentat alături de ceilalţi participanţi, eram singura concurentă care nu avea cârlige de gheaţă :). Pentru că băieţii au început primii, mi-am făcut curaj şi am întrebat un participant din lotul Rusiei dacă îmi împrumută cârligele lui după ce termină.

Am avut noroc, deşi pe fața lui se vedea un oarecare zâmbet după ce m-a văzut la baza peretelui de gheaţă cum încercam să agăţ cârligele pentru prima dată, să văd cum funcţionează.

După ce a aflat că va fi prima dată pentru mine că mă voi caţăra cu cârlige a început să facă glume pe seama mea alături de colegii lui dar totuşi mi-au urat succes.

A început concursul, competiţia s-a desfăşurat în stil piramidal şi eliminatoriu, adică cine a avut timpul mai bun pe cele două manşe a câştigat. După 4 runde în care îmi perfecţionam din ce în ce mai bine tehnica şi timpul, am aflat că m-am calificat în finală. Adică eram printre cele 8 finaliste, deja asteptariile mele, şi nu numai ale mele, erau depăşite :).

În final m-am ales cu un loc 6 şi cu o pereche de cârlige pentru gheaţă primite cadou din partea băieţilor din lotul Rusiei. 🙂

Cu un an mai târziu, am reuşit doar un loc 8, deşi eram mult mai bine antrenată, diferenţa au făcut-o presiunea pshihologică şi aşteptările, care de această dată au fost mult mai mari.

 

(c) arhiva personala

 

Cât de mult te motivează competiţia? Şi ce obiective ţi-ai propus anul acesta, în viitor?

Îmi place să particip la concursuri, deşi nu mai sunt aşa de motivată să mă antrenez pentru un concurs anume. Obiectivele pe care mi le-am propus sunt  din ce în ce mai mult legate de proiecte la căţărat, indifent că este vorba de escaladă sau alpin. Totuşi, din punctul meu de vedere competiţia înseamnă evoluţie.

 

Cum arată comunitatea acestui sport în România? Cât de dezvoltată este? De ce este nevoie pentru performanţă în acest domeniu?

În România comunitatea de căţărători este încă mică dar ia amploare de la an la an, iar acest lucru se datorează apariţiei sălilor de căţărat.

Ca în orice sport şi aici principalele elemente pentru performanţă sunt: baza de selecţie cât mai mare şi nevoia de antrenori, care au început să apară odată cu generaţia mea, dar în România este încă o noutate.

 

(c) arhiva personala

 

Cum te antrenezi? Care sunt antrenamentele complementare, ce alte sporturi practici? Cât din timpul tău este dedicat antrenamentelor?

Am nevoie de un obiectiv anume în jurul căruia încep să clădesc un antrenament, altfel nu sunt sunt deloc motivată să mă antrenez, indiferent că este vorba despre cardio sau antrenament specific pentru căţărat.

Dacă nu am un obiectiv, toate activităţile pe care le practic sunt de plăcere. Şi cred că e bine să existe o balanţă între a fi focusat pe antrenament şi a lăsa corpul să respire.

Mă limitez la bouldering, escalada pe stâncă, escalada pe gheaţă, alpinism, expediţii tehnice şi de altitudine şi schi.

Am avut perioade în care m-am antrenat şi 5 ore pe zi, în fiecare zi din săptămână şi am avut perioade în care m-am antrenat doar de 2 ori pe săptămâna 2 ore pe zi, în funcţie de motivaţie şi obiectiv :).

 

(c) www.icsphoto.ro

 

Practici escalada împreună cu soţul tău, Cosmin Andron, şi împreună aţi reuşit performanţă de a fi nominalizaţi la premiul „Pioletul de Aur”, unul din cele mai prestigioase premii oferite în alpinism. (n.r. Nominalizare pentru ascensiunea în premieră mondială pe vârful Gandharva Chuli – 6248 m (Himalaya regiunea Annapurna). Ce a însemnat pentru voi această recunoaştere? Cum a fost expediţia? 

Vreau să precizez că am fost aleşi pe lista lungă a premiului „Pioletul de Aur”, din care au fost nominalizate 7 ascensiuni, din care două au câştigat Pioletul de Aur.

A fost un traseu frumos, pe un vârf pe care noi am avut plăcerea de a urca în premieră. În primul rând am urcat acest vârf pentru noi iar faptul că am primit această recunoaştere din partea comisiei „Piolet d’Or” a fost un motiv de bucurie suplimentar.

Este un pas mic, prin care le-am atras atenţia că şi ascensiunile româneşti se ridică încet, încet la standardele alpinismului mondial din prezent.

 

(n.r. Mai multe detalii despre expediţie le puteţi găsi aici).

 

Ce înseamnă să deschizi noi trasee?

Orice ascensiune deschisă în premieră, indiferent de gradul acesteia, îţi ridică mult mai multe semne de întrebare decât o ascensiune deja cunoscută. Faptul că nu ştii ce te aşteaptă, faptul că s-ar putea să ajungi la un pasaj pe care nu poţi să-l treci, faptul că nu ştii de fiecare dată cum poţi să coborî, sunt factori psihologici care cu siguranţă îţi fac ascensiunea mai grea.

Un exemplu asemănător este un traseu de maraton pe care alergi pentru prima dată şi pe care nu ştii cum să-ţi gestionezi ritmul şi timpul de alergare, pentru nu ştii ce va urma.

 

Cât rezişti fără sport?

Sunt o persoană care se adaptează destul de repede la condiţiile date. Lucru care l-am învăţat şi în expediţii, pentru că sunt zile de vreme rea în care trebuie să stai în cort şi să aştepţi, fără să poţi face mare lucru.

 

(c) Mircea Gherase

 

Cum te-a conturat acest sport?

Cu siguranţă m-a făcut o persoană mai puternică, nu doar fizic ci şi mental. 🙂

 

Cum te înţelegi cu frica? Cum o gestionezi?

Frica este abilitatea corpului de a se apăra, este un lucru bun că există şi cred că ar fi un lucru rău dacă nu aş avea acest sentiment.

Cât mental în sportul ăsta şi cât fizic?

În alpinism, mai ales în deschiderea de trasee noi, balanţa înclină înspre capacitatea mentală.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să te pregăteşti fizic pentru un anumit obiectiv în sine, ci înseamnă că oricât ai fi de bine pregătit fizic, factorul psihologic şi experienta sunt cu o treaptă mai sus.

 

Cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat.

Faptul că am reusit să fac un mod de viaţă din acest sport. 🙂

Distribuie pe:
Roxana Lupu

Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare.
Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *