Acum 3 luni și ceva am pornit la drum. Fiecare cu scopul lui, fiecare cu motivația lui, cu temerile și întrebările lui. Am mai înaintat, am mai dat înapoi, am avut zile când nu am reușit să ne ținem de program, am avut zile când am fost obosiți și am preferat să ne odihnim, zile când am ieșit să alergăm pe ploaie sau pe ninsoare. Suntem cu toții oameni cu joburi full time, cu facturi de plătit, cu responsabilități, ne trezim dimineața ca să ajungem la serviciu, unii dintre noi lucrăm în a doua parte a zilei, dar avem un vis, care în numere arată așa: 21 de kilometri, pe 15 mai, iar numele lui este OMV Petrom Bucharest Half Marathon :).
Spre primul meu semimaraton este un proiect Adrenallina, “energizat” de Sloop, și începând de astăzi o să vă povestim, aici și pe pagina noastră de Facebook, cum reușim (sau nu :)) să integrăm antrenamentele în viața noastră și, mai ales, cum reușesc niște oameni să pornească de la 0 kilometri alergați în viața lor și să ajungă la finish-ul unui semimaraton. Noi așa sperăm că se va întâmpla!
În cele ce urmează, vă prezint temerarii acestui drum deloc ușor 🙂 : Andreea, Narcis, Ana, Bogdan. Eu și Toni am mai făcut semi, dar asta nu înseamnă că e totul roz cu pregătirea noastră, dimpotrivă J. Ne întâlnim cu toții, în gașcă completă, 1 dată pe săptămână, atunci când facem long run. În toate celelalte zile, fiecare este cu programul lui de pregătire, adaptat la nivelul lui. Cu Toni este mai complicat, pentru că nu e din București, așa că ne vom joncționa direct la start! 🙂
Mulțumim Sloop pentru hidratarea de la antrenamente! Sloop e suc natural de fructe fără zahăr adăugat, fără conservanți, coloranți, aditivi. I se spune smuti, o adaptare simpatică a lui smoothie, sunt conservate toate calitățile nutritive ale fructelor, prin tehnologia de procesare și presare la rece.
Așadar, să facem cunoștință cu alergătorii adrenalitici! 🙂 Ne povestesc chiar ei:
Andreea Archip
Andreea Archip, foto arhiva personala
Alergatul a fost întotdeauna sportul care mi s-a potrivit cel mai bine. Când toată lumea exersa la câmp, cu sapa sau coasa, eu, în adolescență, alergam ca să slăbesc. Nimeni de la mine din sat nu înțelegea de ce fugeam fără să am vreo treabă în direcția spre care mergeam. Dacă alergi, trebuie să ai un motiv. Să dai o veste, să întâmpini pe cineva… Nu doar așa, în dorul lelii…
Vecinilor mei le-a trecut nedumerirea, eu am perseverat… Cu întreruperi, cu voință sau trasă de prieteni, să fac mișcare a devenit o activitate obligatorie în viața mea. Sportul de plăcere e precum materiile facultative la școală: sunt facultative până când le alegi, apoi devin obligatorii și trebuie să te duci la oră musai.
Ideea e așa: faptul că fac mișcare de cel puțin trei ori pe săptămână mi-a limpezit mintea și îmi dă energie, mă motivează și modelează, fizic și psihic. Dar nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să particip la un semimaraton. Când mi-a propus Roxana, n-am dormit toată noaptea gândindu-mă că o să leșin după 5 kilometri. Frica mi se spulberă atunci când încep să alerg, în parc, în sală. Când cuceresc kilometru după kilometru…
Așa că particip la semimaraton pentru că vreau să îmi testez limitele, să trec în partea cealaltă. Presupunând că partea cealaltă e delimitată clar de cei 21 de kilometri pe care trebuie să-i alerg. Poate voi reuși, poate că nu, dar știu acum că alergatul nu înseamnă să fugi de ceva. Mulțumesc, Roxana, pentru curaj!
Bogdan Ciubuc
M-am apucat de alergare acum vreo trei luni; recunosc că nu mă țin de treabă pe cât ar trebui, așa că ținta de anul ăsta – să alerg măcar un semimaraton – e cam la fel de departe ca și anul trecut. Dar sunt optimist; chestia asta pare, totuși, realizabilă. La urma urmelor, am reușit să mă las de țigări după 19 ani de fumat; cât de greu poate să fie să dai trei-patru ture în jurul Herăstrăului?
Ana & Bogdan, foto arhiva personala
Ana Maria Jităriță
AMR – 61 de zile. Cum sună asta? Vă spun eu! Groaznic pentru un om care se antrenează pentru primul ”semi” din viața lui. Mai ales după ce, în ultimii 10 ani, a alergat numai după proiecte, clienți, subiecte, a luat 17 kg în greutate și s-a lăsat de fumat de vreo trei ori – să sperăm că ultima a fost pentru totdeauna.
Dar până la cei 21 de km pe care sper să-i închei – sunt multe de zis și de învățat.
Ce m-au învățat ultimele 3 luni de antrenament? Mai întâi – că pot să alerg fără să-mi cadă ficatul, splina, să mi se taie respirația etc. Apoi că dacă ceva nu te-a durut până acum, sigur o să te doară – spatele, mâinile, picioarele – milimetru cu milimetru. E doar o chestiune de timp. E și o treabă bună în povestea asta – afli că ai mai mulți mușchi și mai multe oase decât știai până acum. M-au învățat să-mi scot din vocabular ”nu mai pot”. La început o spuneam de vreo doua-trei ori în fiecare minut, acum o dată la fiecare tură de alergare.
Spuneam că mai sunt multe de învățat până la cei 21 de km. De pildă cum să-i parcurgi pe ultimii 13 – eu aici mai am de lucrat. Dar cred că toate eforturile de până acum și de aici înainte sunt răsplătite cu o doză de optimism și de bucurie de care nu mai știam că sunt în stare la 38 de ani.
Alergați, fraților, nu vă costă nimic 🙂
Narcis Drejan
Narcis Drejan, foto arhiva personala
Cred că am început cam târziu să ţintesc spre un semi-maraton sau maraton. Dar să o iau uşor. Nu, nu sunt corporatist, nu mi-aş dori vreodată, nu există nicio motivaţie venită pe linie de uzină, nu am deadline-uri, doar ştiu că trebuie să împing nişte limite.
Aşa cum am început să joc tenis, în urmă cu 3 ani, deşi nu ştiam nici să ţin racheta în mână şi nu o foloseam pe cea Reghin decât pe post de chitară, am hotărât să alerg.
Dar nu pentru că mă simt bine, ci pentru că nu am stare şi pentru că nu mă plictisesc niciodată. Parcul IOR e cel mai bun prieten al omului care vrea să alerge, dimineaţa, la primele ore, sau seara târziu.
Dar fără niciun scop… până când a venit Roxana Lupu, fosta mea colegă de la Adevărul, şi m-a tot bătut la cap că aş putea să fac ceva din alergatul ăsta fără creier.
Mi-e un pic teamă, de la colegul meu Cezar, de la radio, care aleargă şi când doarme, aleargă după radio, aleargă când mănâncă, aleargă şi aleargă. După Maratonul Bucureşti a ajuns la spital, dar ştiu, i se trage de la o amandină, cică ar fi fost un pic expirată.
Eu n-o să mănânc amandine, dar ştiu că timpul e scurt şi încerc să îmi depăşesc limita celor 3 kilometri din IOR… e un pic distopic pentru mine, pentru că antrenorul de la tenis îmi spune că sunt suficienţi cei 3 kilometri.
Şi dacă o să ajung să termin semi-maratonul şi mi se va face rău, iar prietenii mă vor întreba ce-a fost în capul meu, ştiu ce le voi răspunde: Că se poate!
Roxana Lupu
eu, pacer la Maratonul Bucuresti, proba de semi, acum 2 ani 🙂 foto arhiva personala
Semimaratonul București a fost prima cursă de alergare pentru care m-am pregătit, și de aceea este foarte aproape de inima mea. Dacă atunci am vrut doar să o termin, acum mi-aș dori să reintru în formă și să scot un timp decent sau chiar mai mult decât atât. Am la activ cam 4 semimaratoane, dar cumva asta nu contează prea mult :).
Alergările mele din ultima vreme au fost cam dezorganizate și pe sărite, iar asta nu prea ajută. Cumva, parcă după întreruperi, totul devine din nou foarte greu la antrenamente, și alergarea devine o piatră de Sisif pe care o tot cari după tine și o cari. Faptul că am intrat cu toții într-un program de pregătire, personalizat pentru nivelul fiecăruia dintre noi, schimbă total ecuația. Dar nu o face mai ușoară.
De exemplu, pentru mine pare că intrarea în formă se face fooarte greu. Am picioare de plumb, trag de corpul meu și el de mine, sunt obosită, am un pace de nerostit, o sincronizare lamentabilă a mișcărilor. Ultima dată, la o alergare cu pante, m-am așezat la baza dealului, în șezut și am început să bocesc! A trecut pe acolo o tipă care își făcea alergarea în parc și mi-a dat 2 felii de măr! Le-am ronțăit și apoi m-am dus acasă și m-am culcat. Uneori, când nimic nu pare să meargă, trebuie să te culci! Asta e concluzia mea 🙂). A doua zi am ieșit din nou și a fost un pic mai bine! 🙂. Așa sper să fie în fiecare zi până pe 15 mai, și în ziua cursei la fel: un pic mai bine.
Toni Dumitru
Toni Dumitru, foto arhiva personala
Greu a mai fost 2015! Greu tare. Dar despre asta v-am mai povestit aici. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat puţin, dar, hei! – e de bine! Am făcut un pas mic, care-mi dă un dram de încredere după o perioadă teribil de dificilă, când eram la pământ, şi mă bucur ca un copil, de zici că am luat primul meu 10 la teza de mate.
N-am făcut nimic ieşit din comun, pur şi simplu m-am refugiat în alergare şi am luat-o aproape de la zero, dacă nu de la minus, ţinând cont de “pârjolul” psihic prin care am trecut. Am avut răbdare şi am adunat pas cu pas, kilometru după kilometru, la început pe distanţe mici, prin parc, iar în weekenduri ceva mai mult, în ritm uşor, fără presiune, în pădure.
Revenirea e dureroasă la orice nivel, indiferent că eşti un sportiv de top, unul mediu sau un amator avansat, cum mă consideram eu – mă uit cât de greu fac acum lucruri pe care altădată le făceam aproape cu nonşalanţă, când obţineam mult mai uşor ceea ce urmăream, şi mă macină neputinţa. Aproape că nu pot să cred că eu am alergat 6 maratoane şi nu-mai-ştiu-câte-semi-uri, că mă antrenam cu 4.30 pe kilometru, că făceam serii de intervale de 400, 800 şi 1.000 de metri. Acum, dacă încerc să trag cu 5 minute pe kilometru rămân repede fără aer. Şi picioarele se resimt.
Mai am de tras, dar important e că am revenit la plăcerea alergării şi asta contează mai mult decât viteza. Am nevoie de rutină, de volum, de perseverenţă şi de continuitate, apoi, cu timpul, lucrurile se vor regla, “piuliţele” se vor unge şi totul va deveni mai uşor.
Pentru mine, acum, singura cursă 100% sigură de anul viitor este Semimaratonul Petrom de la Bucureşti. Va fi un test serios, care îmi va arăta unde mă aflu, aşa că am de gând să mă pregătesc cât pot eu de bine. Am o schemă care nu m-a dezamăgit niciodată, dar marea provocare va fi să îmbin acest grafic de pregătire gândit pentru asfalt cu alergarea de trail de la sfârşit de săptămână, la care nu vreau să renunţ nici în ruptul capului.
Obiectivul meu pentru Semimaratonul din luna mai va fi să nu scot un timp mai slab decât la celelalte ediţii, adică să-l termin sub 1.50. Dar pentru asta va trebui să mă injectez cu ambiţie şi să muşc cu poftă din asfalt. După un an jalnic, se apropie vremea revanşei.
fotocredit Asociatia Bucharest Running Club
