Cum a fost la Târgoviște, la primul concurs din Triada MTB (II)

 Primul episod, aici .

Îi dau bice și după multiple urcări ajung la coborâri. Abia acum am început să am viteză. Era de parcă nu mai conta ce se întâmplă, îmi pierdusem orice urmă de instinct de conservare, și pedalam furibund. Apoi m-am relaxat și mi-am dat seama ce grozav mă simt în liniștea aceea a pădurii, o briză răcoroasă și înmiresmată mă însoțea pe văi, eram doar eu și cu zgomotul roților mele. Depășisem 50 de kilometri la oră și mă gândeam că aș vrea să dureze la nesfârșit coborârea asta, că o ador! Apoi, stop cadru.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aDEIrHOFABA&feature=relmfu]

Valea s-a îngustat, au apărut niște povârnișuri și totul a devenit mult mai abrupt. Cum mi se întorsese instinctul de conservare, am dat să frânez. Am frânat, am tot frânat, și m-am dus hârșâit o bucată de vreme, până am simțit că voi cădea și că trebuie să cad cât mai bine posibil. Cică e și asta o artă. Și-am căzut. În mâna stângă și genunchiul stâng, cu bicicleta peste mine, și cu o talpă blocată în SPD. Dar n-aveam nimic. Nu simțeam nicio durere. M-am ridicat și am văzut că ghidonul meu nu mai era în față, ci în stânga. Se strâmbase rău de la căzătură. Ce să fac, ce să fac? M-am apucat să dau picioare în roată ;). Scuze, sunt praf cu tehnica, abia știu să fac o pană. Mai tare e c-a funcționat și s-a îndreptat ghidonul.

Ajung apoi la un alt tip care nota timpii. Îi cer apă și-l întreb câte fete am în față. 6, zice. 6?? Taci că-i bine. Nu m-aș mira să fiu ultimul concurent al acestui concurs la cât am pierdut pe drum cu rătăcirea vieții. Îi beau băiatului cam jumătate de bidon cu apă și merg mai departe. Unde naiba să mă duc? Înapoi era aceeași distracție. Îi dăm înainte.

 Ajung la punct de alimentare, mai bag niște apă și pe acolo și când mă uit văd o nouă urcare simpatică, fără capăt. Un vârf pierdut undeva în zare. Escaladez cu greu, o bună parte pe lângă bicicletă, apoi vin ceva coborâri abrupte, și zbor pe ele ca pe pistă. Apoi alte și alte urcări, depășesc destui concurenți întâlniți în cale, și apoi simt că sunt praf. Am ajuns iar în pustiu, e cald de abia respir, mă doare spatele, mă dor picioarele, mă dor mușchii, mă doare tot! Vine un domn din urmă. Eu mă așez la marginea drumului. Pentru prima dată, după aproape 4 ore, îmi permit să mă așez și să-mi reglez respirația. Ca prin vis, domnul ăsta zice: “Îl cunoști pe X, nu?” Mă uit la el ca la avioane. Zic, da. “E, să știi că-mi e dator cu 70 de milioane. Nu mi i-a mai dat înapoi”.

Siderare: suntem la mama dracului, nici noi nu știm unde, habar nu am cine e, pustiu maxim, mai cântă o păsărică pe alocuri, suntem epuizați, și ăsta e singurul subiect de conversație pe care l-a putut găsi. Ca și cum se prăbușește un avion și singurii 2 supraviețuitori se regăsesc printre carcasele în flăcări, și unul dintre ei inițiază dialogul: „Cred că soacră-mea a ascuns borcanul cu murături!”

 M-a enervat așa tare că mă urc pe bicicletă și-l depășesc. Apoi a fost greu. Nu mai mergea urcarea, nu mai mergea nimic. Dau de 2 băieți, opriți să-și facă și ei curaj în fața unei noi urcări! Nu aveam apă, nu aveam energizant, eram praf. Mă opresc și eu cu ei, n-am niciun chef să trag când îi văd pe iarbă. Băieții îmi dau baton energizant, apă, înjurăm traseul, ne răcorim, o luăm de la capăt.

Rămân iar singură, mi-e ciudă, nu mai am chef, încep să mă gândesc ce mama naibii caut pe coclaurii ăștia, de ce nu sunt în pat, la un film, de ce nu mă odihnesc după săptămâna oribilă pe care am avut-o, de ce nu cumpăr fructe, de ce nu citesc ceva? Apoi ajung la întrebări esențiale, legate de viață, moarte, destin, job, individ versus sistemul solar și alte chestii grele. Concluzia e că mai bine pedalez. Măcar la asta mă pricep cât de cât.

Apoi ajung la un nou check point unde se verifică timpii, ajung și prietenii mei de la ultimul picnic, și întrebăm în cor cât mai avem până la finish. 10, 15 kilometri, cică. Verificăm împreună informația: „Ați auzit și voi același lucru? Mai avem 15????” Chiar că ne-am pierdut speranța de data asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nELoN-2kaw0]

Și când era aproape să cedez, apare ciudatul meu amic, aselenizatul pe motor. Se holbează, nu zice nimic și pleacă, după cum ne-a obișnuit pe noi oamenii. Poate este îngerul meu păzitor, transfigurat în motociclist confuz. Se ocupă cu diversificarea peisajului forestier, apărând în cadru fie ca să enerveze, fie ca să amuze. E bine și așa.

Cert este că după apariția lui a venit asfaltul, semn că timpul s-a scurs într-o realitate paralelă, eu am terminat mai bine de 10 kilometri, și acum mai am vreo 5 până la finish.

Era mișto prin Târgoviște – înțesat de polițiști care opreau toate mașinile din oraș ca să trec eu. Am ajuns la finish cu unul dintre amicii care mi-au dat apă pe traseu, ne-am strâns mâinile la final, sfârșiți amândoi, dar cu un rânjet întins pe față. Rânjetul ăsta face cât 5 ore de aventuri, și face chiar mai mult decât atât.

Între timp, după ce mă hidratează colegii de echipă cu o bere, aflu că sunt pe 3. Deci 313 ăsta de pe ghidonul meu înglodat și-a făcut treaba până la urmă, fără să am neapărat un timp de concurs demn de a fi menționat. Basso, colegul meu de echipă, a terminat traseul lung în 2 ore și 50 de minute, a luat locul 3 și spune că a mers extrem de prost. Eu pe la 2 ore și 50 de minute mai aveam destul din călătorie. Țin să-i mulțumesc că înainte de concurs mi-a mai dezumflat roțile, ca să merg mai bine pe coborâri, și mi-a așezat suportul pentru bidonul cu apă, la montarea căruia m-am chinuit 20 de minute, și la sfârșit l-am montat invers.

La final, aș vrea totuși să-i mulțumesc și domnului care a gândit traseul. Nu am avut revelații la Târgoviște, dar am avut destul timp prin pădurile alea, pe urcările alea, la capătul suflului și al sufletului, să-mi mai adresez niște întrebări. Altfel n-am vreme sau condiții pentru introspecție.

 

Podium tura lungă, fete: Monika Gyorgy, locul 1, Doina Țiței, Nomad Merida Racing Team, locul 2, Roxana Lupu, C.S. Bikersteam, locul 3

 

 

 

Podium tura lungă, masculin (30-39 de ani): Tudor Oprea, ProCycling Geiger Team – locul 1, Marian Frunzeanu – locul 2, Ștefan Morcov Basso, C.S. Bikersteam, locul 3

Previous Post

Cum a fost la Târgoviște, la primul concurs din Triada MTB (I)

Next Post

Eveniment de alergare pe bandă timp de 24 de ore, în scop umanitar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to top