Home Jurnal de cursa Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri

Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri

0
Distribuie pe:

de Toni Dumitru

Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.

Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.

222

Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:

– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.

– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.

Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar „trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.

 – Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage „frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.

După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol.  Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.

Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *