Home Cei mai cool EXCLUSIV. Chrissie Wellington, multiplă campioană mondială Ironman: “Toată puterea fizică din lume nu te ajută dacă mintea şi inima ta nu sunt pregătite” (I)
EXCLUSIV. Chrissie Wellington, multiplă campioană mondială Ironman: “Toată puterea fizică din lume nu te ajută dacă mintea şi inima ta nu sunt pregătite” (I)

EXCLUSIV. Chrissie Wellington, multiplă campioană mondială Ironman: “Toată puterea fizică din lume nu te ajută dacă mintea şi inima ta nu sunt pregătite” (I)

3
Distribuie pe:

Roxana Lupu

Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011. Prima ei victorie a lăsat paf o lume întreagă – nimeni nu se aştepta ca o necunoscută de 30 de ani din Norfolk, Marea Britanie, să cucerească titlul de cea mai bună triatlonistă Ironman din lume. La acel moment, Chrissie intrase în circuitul sportiv profesionist de doar câteva luni – este singurul sportiv din istoria triatlonului, femeie sau bărbat, încoronat campion mondial într-o perioadă atât de scurtă de la intrarea în circuitul profesional.

credit foto http://www.chrissiewellington.org/
credit foto http://www.chrissiewellington.org/

Toate victoriile ei sunt răsunătoare, fără excepţie: nu doar că a câştigat, dar a făcut-o astfel încât şi-a zdrobit concurenţa: a setat nenumărate recorduri mondiale, de la cel mai rapid timp oficial pentru o femeie într-o cursă Ironman la recordul de traseu la Kona, la cele mai multe curse Ironman  finalizate într-un timp de sub 9 ore.

Eu am cunoscut-o pe Chrissie Wellington citindu-i autobiografia – O viaţă fără limite şi asta m-a inspirat să fac şi eu o cursă de triathlon Ironman, care constă în 3 probe consecutive: înot pe o distanţă de 3,86 km, ciclism pe o distanţă de 180 km şi un maraton de 42 km.

Dar poate că nu doar despre Ironman sau triatlon este vorba în povestea aceasta ci şi despre cum odată ce decizi că vei da totul pentru ceva, ceea ce ţi se întâmplă după îţi depăşeşte cele mai nebuneşti vise.

Chrissie vorbeşte în exclusivitate pentru România cu Adrenallina şi ne spune povestea ei incredibilă, despre cât de importantă este puterea mentală în sport, despre antrenorii ei şi cum au ajutat-o să crească, despre cum a făcut faţă retragerii din triathlon, despre ce face acum ca să ajute cât mai mulţi oameni să descopere beneficiile sportului.

S-o ascultăm 🙂 :

Dragă Chrissie, mai întâi vreau să te felicit pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai realizat în sport, în triatlon – povestea ta este cea care m-a făcut să finalizez o cursă pe distanţă tip Ironman! Aşa că îţi mulţumesc pentru exemplul tău inspiraţional. Sunt curioasă – ce sau poate cine a fost sursa ta de inspiraţie în cariera sportivă?

Mulţumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase. M-au făcut să zâmbesc! Primesc acest compliment cu smerenie şi sunt fericită că te-am ajutat să îţi atingi acest obiectiv!

Cât despre inspiraţiile mele: părinţii şi prietenii mei apropiaţi, în primul şi în primul rând, căci ei sunt cei care au fost lângă mine la fiecare pas din drumul meu. Am cel mai mare respect pentru toţi competitorii mei care concurează curat, cinstit şi din greu ca să devină varianta lor cea mai bună. Ei m-au împins cu fiecare pas, aşa că victoriile mele sunt, în parte, şi ale lor.

De asemenea, îi admir cu adevărat pe triatloniştii amatori, pe cei ca Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby şi Jon Blais, care au înfruntat adversitatea şi disconfortul cu putere, curaj şi determinare. Jon, de exemplu. A fost diagnosticat cu boala incurabilă ALS, o adevărată condamnare la moarte. În ciuda doctorilor care i-au spus că nu îşi va putea împlini niciodată visul, Jon i-a contrazis şi, în 2005 a concurat la Campionatele Mondiale de la Kona; rostogolindu-se peste linia de finish.

Jon a murit în 2007, şi sunt onorată să îi patronez Fundaţia de caritate pentru boala ALS (Blazeman Foundation for ALS) şi, împreună cu mulţi alţi atleţi, atragem atenţia asupra acestei maladii şi susţinem această cauză, inclusiv prin rostogolirea peste linia de finish a curselor noastre, în memoria lui.

credit foto chrissiewellington.org
credit foto chrissiewellington.org

Poţi să ne spui, te rog, mai multe despre importanţa puterii mentale în atingerea unui ideal, a unui ţel?

Toată puterea fizică din lume n-o să te poată ajuta dacă mintea ta nu este pregătită. Este parte din antrenament – acea parte pe care oamenii n-o înregistrează în jurnalele lor de antrenament; acea parte pe care niciun monitor sau gadget nu o poate influenţa sau înregistra;

Deci da, triatlonul şi sportul în general este în aceeaşi măsură despre putere mentală cât este despre putere fizică; şi succesul în sport rezidă, în parte, în forţa psihică necesară de a ne depăşi fricile, durerea şi discomfortul. Dacă ne lăsăm mintea să cadă, inima noastră va cădea şi ea. Cred că dacă poţi să îţi ţii mintea calmă, concentrată şi determinată atunci corpul tău este capabil de mari izbânde.

În timp ce unii dintre noi s-au născut cu o putere mentală imensă e bine de ştiut că această forţa a psihicului se poate învăţa şi dezvolta şi sunt strategii prin care îţi poţi antrena psihicul. Trebuie doar să investeşti timp şi energie pentru asta, astfel încât să nu devină un factor limitativ al performanţei tale.

Eu a trebuit să îmi antrenez mintea la fel de mult pe cât a trebuit să îmi antrenez corpul şi antrenorii mei, Brett Sutton şi Dave Scott amândoi au pus accent pe asta şi m-au ajutat să îmi dezvolt un psihic care să fie la fel de puternic precum trupul.

credit foto http://www.chrissiewellington.org/
credit foto www.chrissiewellington.org/

Neînvinsă în peste 13 curse şi cu 4 titluri mondiale la purtăror ai decis să te retragi din circuitul sportiv profesionist chiar la apogeul carierei tale. Cum ai manageriat această decizie în ultimii ani din viaţa ta?

 Mi-am dedicat 5 ani din viaţă pentru a fi cel mai bun atlet care pot fi. Fără scurtături, făcând absolut tot ceea ce este posibil.

Am preferat să am 5 ani de excelenţă decât 10 ani de mediocritate. Şi am iubit fiecare minut din perioada asta. Mă simt incredibil de norocoasă şi recunoscătoare pentru că am găsit un sport pe care îl iubesc; pentru că am avut şansa de a face din pasiunea asta o carieră; pentru că am  sfidat continuu ceea ce ce părea imposibil; pentru că mi-am făcut atâţia prieteni extraordinari; pentru că am călătorit în toată lumea şi bineînţeles pentru că am dezvoltat o platformă pe care pot construi.

Dar antrenamentele şi cursele nu puteau fi la nesfârşit axa în jurul căreia să se învârtă viaţa mea. Nu au fost niciodată începutul şi sfârşitul pentru mine. Nu m-au definit niciodată. A fost întotdeauna o doar o ramură a unui copac care sper că este atât de mare, bogat şi variat pe cât pot eu să îl fac să fie.

Nu am o problemă în a recunoaşte, primul an al retragerii mele nu a fost în întregime uşor din punct de vedere psihologic. Cel mai mult mi-e dor de fiorul competiţiei. Nimic nu se compară cu bucuria şi plăcerea pe care le iei dintr-o cursă şi, bineînţeles, din faptul că treci linia de finish pe locul întâi. Este o senzaţie care nu poate fi repetată niciodată în viaţă. Da, de asta îmi este cel mai dor din viaţa de atlet profesionist.

După retragere am descoperit că e foarte dificil să nu mă antrenez 4-6 ore pe zi. Mi-a fost greu de asemenea să fac faţă unei lipse de structură în programul meu şi să nu am un obiectiv sportiv bine definit. Mi-a fost dor de endorfinele care vin din antrenamente şi curse.

Mi-a lipsit sentimentul că sunt “în control”. Mi-au lipsit momentele acelea, când aveam totul  trasat şi mi-a venit incredibil de greu şi deconcertant să răspund “nu ştiu” confruntată cu întrebarea inevitabilă „dacă nu ironman, atunci ce?”; această stare de flux, această nesiguranţă au fost greu de gestionat de partea din mine obsedată de control şi regim alimentar.

“Viaţa ironman” – urmărirea continuă a unui ţel, focusul, disciplina, structura – au făcut apel la prea multe aspecte ale personalităţii mele astfel că mi-a fost extrem de greu să mă extrag din ea. TOCMAI DE ACEEA trebuia s-o fac. Provocarea  a fost să fac faţă acestor emoţii. Să învăţ să fiu “normală” din nou, să trec peste o viaţă full time sport: să mă provoc să nu fie nevoie să fiu mereu în control.

Ştiu din discuţiile cu alţi atleţi, în special cu cei care s-au retras – că nu sunt singura cu aceste sentimente şi că ar trebui să fie mai  mult suport pentru sportivii în tranziţie din circuitul profesional sportiv către o altă carieră pe care o aleg.

Dar doar pentru că mi-e dor de competitie nu înseamnă că ar trebui să mă întorc şi să redevin atlet profesionist. Viaţa este despre noi provocări şi nu mi-a plăcut niciodată să fac acelaşi lucru pentru prea mult timp!

Brett Suton a fost primul tău antrenor şi poate că şi cel mai important, pentru că a văzut cumva potenţialul tău ca atlet campion mondial. Cum te-a ajutat la acel moment de început să depăşeşti problemele cu care te confruntai, de exemplu obsesia pentru antrenamente?

 Antrenamentul este despre a învăţa să fii puternic mental şi de asemenea despre a învăţa să te recuperezi, odihneşti şi nu despre a analiza totul! Brett m-a învăţat toate aceste lucruri şi a valorificat talentul meu fizic astfel încât să devin un campion mondial. Dar Dave Scott a fost cel care m-a perfecţionat ca atlet şi m-a făcut mai puternică şi mai rapidă şi m-a ajutat să îmi ating cu adevărat potenţialul. Dave este un antrenor fantastic şi de asemenea un prieten drag.

Ai văzut întotdeauna în ironman şi în competiţiile de triatlon mai departe decât podium şi medalii şi ai dezvoltat câteva proiecte ce implică femeile şi sportul, ne poţi spune mai multe despre asta?

 Sportul este şi va fi mereu o parte imensă din mine: de la vremurile când eram copil şi alergam pe terenul de joacă al şcolii, la implicarea mea în echipa de înot a Universităţii Birmingham, la alergarea Maratonului de la Londra, la traversarea pe bicicletă a munţilor Himalaya şi până mai târziu la aventurile mele ca triatlonist şi apoi Campion Mondial Ironman. Mi-am sfidat şi depăşit propriile aşteptări şi am realizat că suntem capabili de mult mai mult decât credem.

http://www.chrissiewellington.org/
http://www.chrissiewellington.org/

Poate că m-am retras din sportul profesionist în 2012 dar mereu voi avea legătură cu sportul într-un fel sau altul. Acum vreau să utilizez platforma pe care am construit-o ca să determin schimbare şi să fac oamenii să înţeleagă puterea sportului: inclusiv prin munca mea ca Director de cursă pentru parkrun, unde fac lobby şi advocacy pentru a sparge barierele participărilor la activităţile fizice, sau prin eforturile mele de a face rost de o cursă pentru femei la Turul Franţei sau prin călătoriile mele în Rwanda, pentru a vedea ce se face acolo pentru a utiliza ciclismul ca formă de dezvoltare în zonă.

Lucrez de asemenea în continuare cu Brooks Running dar şi cu noul meu sponsor FitBit. Sunt parteneri grozavi!

Da, pentru mine sportul este mult mai mult decât un drum către medalii de aur. Sportul inspiră, educă şi dă putere şi mereu voi dori să joc un rol ca să ajut să aduc sportul şi activitatea fizică în viaţa oamenilor, indiferent cine sunt ei.

La ce lucrezi acum?

 În ceea ce priveşte jobul meu full time, îmi revine onoarea de a dezvolta junior parkrun, prin rolul meu de Director de Cursă. Am experienţă în Dezvoltare Internaţională, pentru că am lucrat în domeniu, şi sunt pasionată de această misiune, de a maximiza oportunităţile prin care putem dezvolta activităţile fizice, în special în rândul femeilor, al fetelor şi al copiilor.

Pentru cine nu ştie, Parkrun este o organizaţie non profit care organizează două tipuri de curse de alergare: 5 kilometri parkruns (alergări parc) şi 2 km junior parkruns. Cursa de 5 kilometri are loc săptămânal, într-o zi de sâmbătă, la ora 9 dimineaţa, în spaţii deschise precum parcuri, terenuri de sport, terenuri de joacă şi altele. Evenimentele de tip parkrun nu sunt considerate competiţii, sunt alergări cronometrate, cu accent pe individ şi mai puţin pe concurenţa între participanţi. Fiecare participant are un cod unic de înregistrare (te înscrii online înainte de prima participare/alergare) care este scanat împreună cu timpul final al participantului, care primeşte rezultatul prin sms sau prin email, în aceeaşi zi; evenimentele de tip parkrun sunt simplu de organizat şi sunt manageriate de o echipă locală de voluntari.

Este atât de incitant şi îmbucurător pentru mine să fiu parte a acestei organizaţii, căci este muncă de făcut. După mine, parkrun dărâmă o groază de bariere de participare – înscrierea este gratuită, sunt evenimente deschise oricui, indiferent de abilităţi, vârstă sau background – şi sunt ideale pentru oamenii care nu au mai alergat niciodată în viaţa lor. Nu ai nevoie de un echipament special şi nici măcar vreun talent sau abilitate de a alerga, poţi să şi mergi dacă vrei!

Sunt prietenoase şi primitoare, nu sunt curse, aşa că nu au acel factor de intimidare de care poţi avea parte într-o cursă. Nu trebuie să te înscrii în fiecare săptămână sau să anunţi pe cineva că mergi. Dacă nu vrei să alergi poţi face voluntariat. Este un spirit de comunitate minunat şi un simţ al camaraderiei pe care pur şi simplu nu îl poţi lua din altă parte.

Chiar cred că e fantastic acest concept şi e grozav să încurajezi participarea copiilor prin evenimente de de acest tip, să întreprinzi ceva care face diferenţa pentru ei, pe termen lung, în viaţa lor şi a familiilor lor.

De ce e nevoie ca să fii un atlet ironman? Este atât de diferit de atletul triatlonist clasic?

Şi ironman şi triatlonul clasic sunt evenimente de anduranţă, însă la ironman trebuie să înduri discomfortul un pic mai mult timp! Ambele cer disciplină, angajament, putere mentală şi cel mai important, pasiune!

credit foto-brooksrunning.de
credit foto-brooksrunning.de

Cum vezi scena ironman a femeilor la acest moment, aşa cum s-a dezvoltat în ultimii ani, ai putea numi câteva atlete promiţătoare sau poate sportive ironman care fac deja istorie?

 Categoria feminin este incredibil de puternică, dar doar urmăm ceea ce Paula (n.r Paula Newby-Fraser), Natasha (n.r. Natasha Badmann), Michellie (n.r. Michellie Jones) şi alte legende au început prin realizările lor.

Dar da, există talent incredibil acum – Mirinda Carefrae, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce şi multe multe altele, în special atleţi ITU (n.r. International Triathlon Union) care încep să intre în competiţii ironman.

Sigur, cred de asemenea că şi recordurile mele pot fi şi vor fi sparte de către atleţii de acum sau de cei care vor veni: aceasta este natura şi frumuseţea sportului. Ne inspirăm unii pe alţii pentru a realiza lucruri măreţe! Viitorul triatlonului este unul strălucit!

revenim cu partea a doua a interviului 🙂 

English

 

EXCLUSIVE. Chrissie Wellington, multiple Ironman world champion: “All physical power in the world won’t help you if your mind and heart are not ready”

Named one of the biggest shocks in sports history, Chrissie Wellington is the winner of 4 Ironman World Championships, in 2007, 2008, 2009 and 2011. Her first victory has amazed the whole world – no one thought is possible that the best ironman thriathlete in the world is an unkown british athlete from Norfolk. At that time, Chrissie was in the professional sports circuit for only a few months – she is actually the only athlete in the history of triathlon, male or female, crowned world champion so shortly after entering the professional sports circuit.

All her winnings are spectacular: not only did she win, but she shattered her competition: she set various world records, like the fastest official time for a woman in an Ironman race, track record in Kona Championships, the only triathlete finishing so many Ironman races with a time of sub 9 hours.

I met Chrissie Wellington reading her autobiography, A life without limits, and she inspired me to finish an Ironman race, consisting in 3, 86 km swimming, 180 km biking and 42 km running.

This story isn’t just about triathlon it is also about how your wildest dreams are surpassed once you decide to give everything for something you wish for.

Chrissie is talking exclusively for Romania with Adrenallina, telling us her incredible story, about the importance of mental power in sports, about her coaches  who made her a complete athlete, about how hard it was for her to retire from professional ironman distance racing and about her efforts to make as many people as possible to give sport a chance in their lives.

Dear Chrissie Wellington, first I want to thank you for being who you are and what you have achieved in the world of triathlon – your story is what pushed me through an Ironman race! So thank you for your example. I am curious: what/who was your source of inspiration in your sports career?

 Thank you very very much for your kind words. They have made me smile! It is very humbling to be considerered an inspiration, but i am so happy that I have helped you achieve your goals!

As for my own inspirations: my parents and close friends first and foremost as they have been behind me every step of the way. I have the utmost respect for all my competitors who fight a clean, fair and hard fight to be the best they can be. They push me every step of the way, and so my victories are, in part, also theirs.

 I also really admire amateur triathletes like Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby and Jon Blais that have faced adversity and discomfort with strength, courage and determination. Take Jon for example. He contracted the death sentence that is ALS , for which there is no cure. Despite doctors telling him he would never achieve his dream, in 2005 Jon fulfilled his wish to compete at the World Championships in Kona; log rolling himself across the finish line. Jon died in 2007, I am honoured to be a patron of his charity – the Blazeman Foundation for ALS and I, and many other athletes, raise awareness and support for his cause, including by rolling across finish lines in his memory.

Can you please explain about the importance of mental strength in helping you achieve your goals?All the physical strength in the world won’t help you if your mind is not prepared. This is part of training – the part that people don’t put in their log books; the part that all the monitors and gadgets in the world can’t influence or record.   So yes, triathlon and sport generally is as much about mental strength as it is physical strength; and sporting success rests, in part, about having the mental fortitude necessary to overcome our fears, hurt, and discomfort. If we let our head drop, our heart drops with it. I believe that if you can keep your head calm, focused and determined then your body can be capable of amazing feats.

Whilst some of us are born with huge mental strength, it can also be learned and developed and that there are strategies one can use to ‘train the brain’. You just need to put the time and energy into doing so, so that it doesn’t become a limiting factor. I had to train my mind as much as I had to train my body, and my coaches (Brett Sutton and Dave Scott) both recognised that and helped me develop a mind that was as powerful as my body.

 Unbeaten over 13 races and with four world titles, you have decided to retire from professional sports circuit at the very peak of your career. How did you manage this decision in the last years?

 I devoted 5 years to being the best athlete I can be. No short cuts, no stone left unturned. I would rather have 5 years of excellence, than 10 years of mediocrity. And I loved every minute. I feel incredibly fortunate and grateful to have found a sport that I love; to have had the chance to actually make that passion my career; to have continually defied what I thought was possible; to have made so many great friends; to have travelled the world, and of course to have developed a platform on which I can now build.  But training and racing couldn’t always be the axis around which my life revolved. Never the be all and end all of my life. Never defining me. It was always just one branch on a tree that I hope is as big, rich and varied as I can possibly make it.

I don’t mind admitting, the first year of retirement hasn’t always been psychologically easy. The thing I miss most is the thrill of competition. Nothing compares to the joy and pleasure that you get from a race, and of course from crossing the finish line in first place. It is a sensation that can never be repeated. Yes, that is the aspect of being a pro that I miss the most.

After retirement I found it very hard to not train 4-6 hours a day. I also found it difficult to cope with the lack of structure, and not having a definite ‘sporting’ goal. I missed the endorphins that come from training and racing. I missed feeling of being in ‘control’. I missed having everything mapped out and found it incredibly difficult and disconcerting to answer ‘I don’t know’ when faced with the inevitable question ‘If not ironman, what?’ – that state of flux, that uncertainty, was difficult for the controlling, regimen obsessed part of me to deal with.

The ‘ironman life’ – the single pursuit of a goal, the focus, the discipline, the structure – appealed to many aspects of my personality and to remove myself from that has been really hard. This is PRECISELY why I needed to do it. The challenge was to deal with those emotions. To learn to be ‘normal’ again, with get over the withdrawal from full time sport: to challenge myself not to always have to be in control. I know from speaking to other athletes – especially those who have retired – that I am not alone in having these feelings, and that there should be more support for helping athletes transition out of professional sport and into another career of their choosing.

But just because I miss the competition doesn’t mean that I should go back to being a professional. Life is about new challenges, and I never like doing the same thing for too long!

Brett Sutton was your first coach and maybe the most important, as he somehow saw your potential as a world champion athlete. How did he help you overcome the issues you were facing at that time, like beeing overobsessed with training?

Training is about learning to be mentally strong and also about learning to rest and nbot to overanalyse everything! Brett taught me both of these things, and harnessed my physcial talent so that I was capable of becoming world champion. But it was Dave Scott that honed me as an athlete, and made me stronger and faster and enabled me to truly fulfill my potential. Dave is a fantastic coach and also a good friend.

You have always seen further in ironman and triathlon competitions than just podiums and medals, you have developed some projects involving woman and sports, can you tell us more about that?

 Sport has and will always be a hugely important part of my life: from a child running around the school playing field, to my involvement in the University of Birmingham Swimming Team, to running the London Marathon, cycling across the Himalayas, and later to my escapades as a triathlete and becoming World Ironman Champion. Through academia and though sport I achieved more than I ever thought possible. I defied my own expectations, and realised that we are capable of so much more than we think we are.

I may have retired from professional sport in 2012, but I will always take part in sport in some capacity. I now want to use my platform to drive change and enable people to realise the power of sport: including through my work as Head of Participation for parkrun (www.parkrun.org.uk), lobbying and advocacy activities to break down barriers to participation in physical activity, working to get a women’s race at the Tour de France and going to Rwanda to see what they are doing to use cycling as a means of development there. I am also still working closely with Brooks Running, and also with my new sponsor FitBit. They are great partners to have!

To me, sport is so much more than simply being a path to gold medals. It inspires, educates and empowers and I will always want to play a part in helping to bring sport and physical activity into the lives of everyone no matter who they are.

What are you working on now?

Regarding my full-time job, I have the wonderful honour of developing ‘junior parkrun’, as part of my role as parkrun’s Head of Participation. Having previously worked in International Development I’m passionate about maximising opportunities to increase physical activity, especially amongst women, girls and children.

For those that don’t know, parkrun is a not-for-profit organisation which delivers two types of running events: 5k parkruns and 2k junior parkruns.  The 5k runs take place weekly at 9am on a Saturday in areas of open space, such as parks, National Trust properties, sports grounds, recreation fields and more. Not considered races, parkrun events are timed runs with more emphasis on the individual than any competition. Each participant has a unique barcode (you register online before your first run) which is scanned along with a finish token given at the finish line, and finishers get sent their result via text or email later the same day. parkrun events are simple to organise and are managed by a local volunteer team.

It’s so exciting and gratifying for me to be part of the organisation, and its work. In my view, parkrun breaks down loads of barriers to participation – its free to take part in, they are open to absolutely everyone – regardless of ability, age or background – and are ideal for people who have never tried running before. They don’t require any specialist equipment or even an ability to run, you can walk if you want to! They are friendly and welcoming and not a race and so you don’t have the intimidation factor that you might get with a race. You don’t have to sign up every week, or even tell anyone that you are coming. If you don’t want to run you can volunteer. There is a wonderful community spirit, and a sense of camaraderie that you simply don’t get anywhere else. I truly do think its fantastic, and it’s so great to be able to encourage children’s participation through the junior events, to really do something that makes a lasting difference to them, and their family’s, lives.

What does it take to be an Ironman athlete? Is that much more different than beeing a classical triathlete?

Both are endurance events, ironman just means enduring discomfort for a little while longer! Both require deciated, discipline, commitment, mental strength, and most importantly passion!

How do you see the Ironman scene for women right now, as it developed in the last years, can you name some promising athletes or maybe some that are already making history?

 The women’s field is incredibly deep and very strong, but we are only following on what Paula, Natasha, Michellie and others started through their earlier achievements. But yes, there is so much incredible talent right now – Mirinda, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce and many many more, especially ITU athletes that are starting to do ironman. Of course, I also think my records can, and will be, broken by existing or up and coming athletes: that is the nature and beauty of sport.  We all inspire each other to achieve great things!  The future is very bright for triathlon!

 

we will come back with the 2 nd part of the interview, stay tuned! 🙂

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(3)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *