Home Cei mai cool EXCLUSIV. Chrissie Wellington: Trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare (II)
EXCLUSIV. Chrissie Wellington: Trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare (II)

EXCLUSIV. Chrissie Wellington: Trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare (II)

1
Distribuie pe:

Roxana Lupu

Avem a doua parte a interviului exclusiv acordat de Chrissie Wellington pentru Adrenallina! Prima parte, în care Chrissie ne vorbește despre retragerea din circuitul profesionist la apogeul carierei sale, despre puterea mentală în sport, despre ce presupune să fii atlet ironman, este aici.

Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011.

În cea de a doua parte a interviului, Chrissie ne vorbește despre misiunea ei, aceea de a ajunge la oameni prin povestea vieții sale: “Vreau să inspir oamenii să îşi acorde o şansă, să încerce să sfideze ceea ce cred că e imposibil, să fie dispuşi să privească frica şi adversitatea în faţă şi să îşi trăiască viaţa fără prejudecăţi sau limite preconcepute. “

Adrenallina: Care este cel mai proeminent şi emoţionant moment al competiţiilor tale? De ce crezi că toate acestea ţi s-au întâmplat ţie?

Chrissie Wellington: Acest moment de apogeu trebuie să fie Campionatele Mondiale de la Kona, în 2011, când am depăşit ceea ce nu credeam posibil şi am făcut posibilă victoria şi câştigarea celui de al patrulea titlu mondial. Acesta este cu siguranţă cel mai îmbucurător, satisfăcător moment al carierei mele. Glazura de pe o prăjitură minunată.

Avusesem un accident de bicicletă cu două săptămâni înainte de cursă şi rămăsesem cu nişte răni serioase, şi chiar câteva probleme la organele interne. Asta m-a afectat nu doar fizic ci şi psihic. Am săpat în adâncimile sufletului meu şi chiar am împins limitele până unde nu credeam că poate fi posibil.

on lava fields
Sursa foto – eu.ironman.com

A fost cursa luptată din greu la care am visat întotdeauna şi am simţit atunci că poate în cursa asta, mi-am dovedit mie şi celorlalţi că sunt demnă cu adevărat să mă numesc un campion. Sigur, nu aş fi putut să concurez aşa cum am făcut-o fără incredibila mea echipă de suport şi fără ecilalţi concurenţi, care m-au împins la fiecare pas, aşa că victoria este şi a lor.

La Kona 2011 mi-am împlinit visul unei curse perfecte şi, ca să fiu sinceră, acea cursă a însemnat că imensa provocare personală nu mai exista. Nu putea fi mai bine de atât vreodată. Aşa că am ştiut atunci că trebuie să privesc mai departe, să îmi creez un alt drum, plin de provocări şi aventură!

Ai debutat în cariera sportivă în jurul vârstei de 30 de ani. Se poate spune că este târzior?

Nu e niciodată prea târziu să încerci lucruri noi. Avem fiecare dintre noi propriile limite, fie că sunt mentale sau fizice. Dar poţi face orice îţi doreşti – singurele limite sunt cele din mintea ta. Am văzut oameni de 80 de ani trecâd linia de finish a unei curse ironman, am văzut oameni cu cancer în faţă terminală, cu ambele picioare amputate şi eroii de fiecare zi, care depăşesc obstacolele pentru a-şi îndeplini visul.

Să ne uităm doar la exemplul Sister Madonna Buder. Sister Madonna a început să se antreneze la vârsta de 48 de ani, ca un mod de a-şi rafina mintea, trupul şi spiritul.

La 55 de ani a finalizat prima ei cursă ironman şi are până la acest moment în palmares mai mult de 40.

Pentru ea se creează anual noi categorii de vârstă. În 2005 a fost introdusă categoria 75-79; în 2010 a fost categoria 80+. Vara trecută a finalizat un ironman în Germania (Challenge Roth) şi ne dovedeşte tot timpul că vârsta nu e decât un număr!

Ai avut îndoieli când ai devenit triatlonist profesionist? Cum le-ai gestionat?

Sursa foto - www.tri247.com
Sursa foto – www.tri247.com

Da, sigur că am avut îndoieli şi sigur că am fost speriată. Mi-a fost teamă de necunoscut, teamă că nu voi fi în stare să concurez cu ceilalţi sportivi, speriată că nu voi avea cu ce să îmi plătesc facturile. Trăim într-o cultură cu o frică paralizantă de eşec, care împiedică acţiunea. Este cea mai nocivă stare mentală pe care o poţi avea dacă îţi doreşti să fii mai creativ, mai inventiv, dacă vrei să devii antreprenor sau un om de succes.

Cred că cel mai mare eşec este eşecul de a nu încerca. Aşa că mi-am înfruntat toate fricile şi am făcut pasul, devenind atlet profesionist. Pentru mine, cel mai groaznic rezultat este să trăiesc fără ştiu ce ar fi putut fi dacă.

Cu toţii trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare. Aşa că în loc să spun nu sau aşa ceva nu e posibil sau nu pot, am ales să spun voi încerca. Am căutat sfaturi la prietenii mei, la antrenorul meu, la părinţi – şi toţi m-au încurajat să fac pasul. Sprijinul lor a fost imens, mi-a dat încrederea de a-mi urma visele.

De ce ai decis să publici autobiografia O viaţă fără Limite?

Motivele pentru care am dorit să fac publică povestea mea de viaţă într-o carte sunt multiple. În mod egoist, am căutat provocarea intelectuală şi emoţională, împlinirea care vine din reflecţia către sine. De asemenea, am dorit să o utilizez ca pe un mijloc de a mulţumi tuturor celor care au jucat un rol în viaţa mea, în aceeaşi măsură înainte şi în timpul carierei mele sportive în sportul profesionist – şi asta include şi sportivii amatori, care mă inspiră în fiecare zi, şi care m-au ajutat să ajung la înălţimi pe care nu le credeam posibile.

Am vrut să împărtășesc câteva tips-uri practice pentru triatloniştii din toată lumea, dar poate mai importante sunt lecţiile de viaţă şi filozofia care transcede sportul, şi care e aplicabilă oricui – fie că sunt sportivi profesionişti sau nu, fie că sunt sedentari.

Filozofia asta vine din toate ariile vieţii mele: din copilărie, din şcoală, din timpul călătoriilor mele, din timpul carierei mele ca funcţionar public în Nepal, din sport. Prin cuvintele mele vreau să încurajez oamenii, tineri şi bătrâni, să înceapă să facă sport, să călătorească, să îşi urmeze visele.

Vreau să inspir oamenii să îşi acorde o şansă, să încerce să sfideze ceea ce cred că e imposibil, să fie dispuşi să privească frica şi adversitatea în faţă şi să îşi trăiască viaţa fără prejudecăţi sau limite preconcepute. Această carte este unul dintre mijloacele prin care pot face toate astea.

Sursa foto - http://www.chrissiewellington.org/
Sursa foto – http://www.chrissiewellington.org/

Dar construind efectiv povestea cărţii a însemnat şi să mă umanizez. Sunt uneori confundată cu acest personaj ciudat al naturii, robotic şi infailibil, şi sigur că nu sunt aşa. Pentru ca cititorul, oricare ar fi el, să fie capabil să relaţioneze şi să se identifice cu mine a trebuit să expun şi bunul şi răul şi urâtul.

Am vrut să-mi arăt puterile, slăbiciunile, fricile, grijile, simpatiile şi antipatiile, pasiunile, firea mea adevărată. Sunt lucruri acolo, în carte, pe care oamenii nu le-ar fi aflat niciodată, ca de exemplu luptele mele cu alimentaţia sau cu imaginea trupului meu –dar numai aşa, împărtăşind aceste poveşti pot dărâma faţada mea şi chiar să am un impact şi, sper eu, să inspir pe cel care citeşte.

Nu am vrut să scriu o biblie de antrenament în triatlon , deşi sunt acolo câteva tips-uri foarte bune pentru atleţi, îmbrăcate în proză. Aşa că, scriind o carte care transcede triatlonul am vrut să încerc să scot sportul din minoritate şi să îl aduc în faţa celor mulţi. Am vrut să arăt sportul pentru cei care poate nu au auzit de ironman şi să arăt că este cu adevărat accesibil maselor. O ambiţie măreaţă poate, dar cu cât reuşesc mai multă expunere prin intermediul cărţii şi al triatlonului în mass media cu atât ajung să fac din visul ăsta o realitate.

Cum te imaginezi peste 20 de ani? Cine ai vrea să fii atunci?

Cred că întrebarea asta se răspunde cel mai bine prin paragraful de final al autobiografiei mele, care sună cam aşa:

“…cum aş putea specula despre ceea c ear putea aduce viitorul, când prezentul pe care îl trăiesc nici nu exista în aşteptările mele din tinereţe? Singura mea rezoluţie în timpul acesta a fost să păstrez o minte deschisă, şi, indiferent ceea ce fac, să dau 100%. Încă îmi taie respiraţia când mă gândesc unde m-a adus această optică asupra vieţii. Niciodată nu mi-am propus să devin campion mondial – nu multe fete obişnuite din Norfolk îşi propun asta – dar nici nu am vrut să rămân întrebându-mă „ce  ar fi fost dacă?” La atât de multe stadii de-a lungul drumului meu limitele pe care am crezut că le văd dinainte-mi s-au dizolvat, pe măsură ce m-am apropiat de ele. Şi asta a fost cea mai incitantă descoperire dintre toate

 

 English

Chrissie Wellington: We have to take risks in life, otherwise we’ll never know what we’re capable of (II)

What is the most proeminent and emotional moment of your competitions? Why would you say all this has happened to you?

It has to be overcoming more than I ever thought possible to win my fourth World Ironman Championship in Kona in 2011. This was definitely the most gratifying, satisfying and proudest moment of my career. The icing on an amazing cake. I had a bad bike crash two weeks before, and sustained some serious injuries, both superficial war wounds and also internal damage, which affected me physiologically as well as physically. I dug to the very depths of my soul and truly pushed beyond any limit I thought existed.  It was the hard-fought race I have always dreamed of, and I feel that maybe at this race I proved to myself, and others, that I really was truly worthy of being called a champion. Of course, I couldn’t have raced like I did without my great support team and the other competitors, pushing me every step of the way, so my victory is also, in part, theirs.

At Kona 2011 I achieved my dream of having the ‘perfect race’, and to be honest that race meant that the huge personal challenge was no longer there. It couldn’t get any better! So I knew then that I had to look forward, carve out a different path full of new challenges and new adventures!

You started your professional athlete career in your thirties. Is this quite late?

It is never too late to start trying new things. We all have our own personal barriers, be they mental or physical. But you can do anything you want to – the only limits are those that exist in your mind.  I have seen 80 year olds cross the ironman finish line, those with terminal cancer, double legged amputees and every day heroes who overcome odds to fulfil their dreams.  Just look at the example of Sister Madonna Buder. Sister Madonna started training at the age of 48 as a way of honing mind, body and spirit. Aged 55 she did her first ironman and has now completed more than forty. New age categories are continually being created for her. In 2005 it was the 75-79 category; in 2010 it was the 80+. She did an ironman in Germany (Challenge Roth) this summer, and proves that age really is nothing but a number!

Did you doubts when turning professional?  How did you cope with them?

Yes, of course I had doubts and of course I was scared. I was scared of the unknown, scared of not being able to compete with the other athletes, scared of not being able to pay my bills. We live in a culture that has a paralyzing fear of failure, which prevents action. It’s the single most disempowering state of mind you can have if you’d like to be more creative, inventive, entrepreneurial or successful. I believe that the biggest failure of all is the failure to try.  So, I faced all my fears and took the step to become a professional. For me the worst possible outcome is living with ‘not knowing’.

We all have to take risks in life, otherwise we don’t know what we are capable of. So instead of saying ‘no’ or ‘that isn’t possible’ or ‘I cant’ – I have tried to say ‘I will try’. I also sought advice from my friends, volunteers at my triathlon club, to the man that would become my coach, to my parents – and they all encouraged me to take the step. Their support was also very important in giving me the confidence to pursue my dreams.

Why did you decide to publish your autobiography ‘A Life Without Limits’?

My motives for wanting to publically recount my life story in print are varied. Selfishly, I craved the intellectual and emotional challenge, and fulfilment, that comes from self-reflection. I also want to use it as a means to thank all those who have played a part in my life, both before and during my career in professional sport – and that includes all the amateur athletes who inspire me each and every day, and enable me to reach heights I could have never imagined.  I wanted to share some practical tips for the triathletes out there, but more important are the ‘life’ lessons and philosophies that transcend sport, and are applicable to anyone – whether or not they are a pro athlete or a coach potato.

These come from all areas of my life: my childhood, academia, whilst travelling, during my career as a civil servant, in Nepal and also through sport.  Through my words I want to encourage people, young and old, to take up sport, to travel, to pursue their dreams. I want to inspire people to take a chance, to attempt defy what they deem impossible and to be willing to look fear and adversity in the face and truly live their life without any preconceived limits. The book is one such the vehicle for doing this.

But effectively conveying these messages meant ‘humanizing’ myself. I am sometimes held up as this robotic, infallible ‘freak of nature’, but of course I am no such thing. In order for the reader to be able to relate and identify with me I had to expose the good, the bad and the ugly. I wanted to reveal my strengths, my weaknesses, my fears, my concerns, my likes and dislikes, my passions, my true nature.

There are things in the book that people may not have known, for example my battles with eating and body image – but it is only by sharing some of these stories, that I can break down the façade, and really impact  – and hopefully inspire – the reader.

I didn’t want to write a ‘triathlon training bible’, although there are some top tips for athletes woven into the prose. Instead, in writing a book that transcended triathlon I wanted to try and take the sport out of the minority, and into the psyche of the majority. I wanted to showcase our sport to those that may have never heard of ironman, and show that it truly is accessible to the masses.  A lofty ambition perhaps, but the more exposure I can get of book, and of triathlon, in the mainstream media the closer I get to making this pipe dream that a reality.

How do you imagine yourself in 20 years? Who would you like to be?

I think this question is best answered by plundering the final paragraph of my autobiography ….which goes a little something like this….

“…how can I speculate on what the future holds, when the present is so astronomically removed from whatever expectations I might have had in my youth? My only policy throughout has been to keep an open mind and, whatever I may do, to give it my all. It still takes my breath away to think where that simple outlook on life has taken me. I never set out to be a world champion – not many ordinary girls from Norfolk do – but neither have I ever wanted to be left wondering, ‘What if..?’ At so many stages along the way, the limits that I thought I could see lying ahead dissolved as I approached them. And that has been the most exciting discovery of all”.

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(1)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *