O să mă iertați de la început dacă se strecoară în acest text cuvinte mari. Cuvinte precum bucurie, deznădejde, frică de moarte, prietenie. În context general, ele sunt clișee, numai bune de așezat într-un power point din acela de care mai primim pe mail, din forward în forward, de genul “când ai pierdut, ridică-te”, și așa mai departe.
Apoi, mai cred că textul acesta nu este despre o competiție de triatlon. Și nici despr depășirea unor limite fizice și psihice. Este ceva care mi s-a întâmplat mie și nu am desenată o concluzie cu săgetuță într-o agendă, cu scrisul tremurat de emoția revelației. Luați și voi de aici ce credeți că vă poate ajuta măcar un pic. Pentru că oamenii asta caută în experiențele celorlalți. Ceva care să îi motiveze, într-o direcție sau alta. Și ca să anulez toată introducerea, “să știți că nimic nu este întâmplător!”
start Fara asfalt 2012, proba de inot
Vineri noapte coboram un drum pietruit care ducea către marea din 2 mai, și era prima dată când chestia asta nu mă relaxa. Aveam să văd pe unde o să înot eu a doua zi. Se simțea briza mării de când am ieșit din mașină, apoi ne-am apropiat și m-am uitat la digul pe care a doua zi dimineață trebuia să-l ocolim, să trecem prin dreapta lui, apoi să înotăm pe lungimea ipotenuzei triunghiului pe care îl forma cu malul. Ați înțeles ceva? Hai ca va arat harta.
Am venit cu colegii mei din Bikersteam, Alina și Gabi Ursu, înscriși și ei la tura scurtă a triatlonului Fără asfalt, care avea startul a doua zi dimineață la ora 9.00. Băieții au experiența triatlonului, au participat și anul trecut la concurs, iar Alina l-a și câștigat . Ajunsesem târziu pe plajă, era deja ora 11, așa că am ratat ședința tehnică de la ora 20.00, în care organizatorii explică în detaliu etapele desfășurării concursului. Pe unde înoți/alergi dacă ești la tura scurtă sau la tura lungă. Traseul de bicicletă a fost același pentru toată lumea, 35 de kilometri off road, între 2 mai și satul Hagieni.
Așa că ne-am luat pachetele de înscriere, cu numărul de concurs – eu am primit 71, cu cipul de cronometrare, care trebuie lipit de picior și dat jos doar la finish, după terminarea celor 3 probe. Mamă, o noapte până la înotul din mare de a doua zi. Au trecut 2 luni și jumătate de când m-am hotărât să particip la primul meu triatlon, și tot atâta de când înot. Mă uit la mare și le zic colegilor mei: “Băi, e al dracului de mare distanța!” Simt că mă ia ușor cu rău de la stomac. Ei mă liniștesc tot timpul, cu asta s-au ocupat de joi încoace. „O să te descurci”, mi-au spus, „nici n-o să-ți dai seama cum o să treacă timpul!”
E noapte și ne uităm la mare. Ce liniștită e. Se vede și un vapor luminat mai în larg. Pe mal sunt rastelurile de concurs, cu numerele fiecăruia, în dreptul cărora ne vom așeza mâine toate schimburile, pentru cele 3 probe. Asta e zona de tranziție, și se pare că trebuie să fii bun și aici, nu doar pe trasee: trebuie să te schimbi repede, ca să poți pleca în următoarea probă, și să nu pierzi foarte mult timp. Pentru triatloniștii din prima linie, tranziția este esențială – aici se pierd și se câștigă secunde fundamentale. Ne uităm la numerele noastre scrise cu carioca pe scândurile de lemn – aici trebuie să venim când ieșim din apă, ca să ne schimbăm pentru proba de alergare. Dar o să ieșim din apă? Mă rog, întrebarea asta nu se pune la plural.
Totuși, cu o seară înainte ieșisem. Cu o seară înainte eram la câțiva kilometri de București, în lacul Mostiștea, lângă Fundulea. Alina și Gabi au mers acolo pentru un ultim antrenament și m-au luat și pe mine. Trebuia să trec proba de adâncime înainte de a intra în mare. Până atunci înotasem doar în bazin. Lacul ăla nu știu ce adâncime o fi având dar nici foarte curioasă n-am fost să aflu. Când eram pe la mijlocul lui și înotam nu mă gândeam decât la un lucru – trebuie să ajung mai repede la malul celălalt. Când am început să înaintăm și eu n-am mai simțit fundul apei sub picioare, mi s-a accelerat respirația, simțeam că mă înec, nu mai aveam aer, mi se încețoșase mintea. Am început să înot inapoi, spre mal. Alina și Gabi s-au întors și m-au consiliat psihologic. “Hai, c-o să fim lângă tine! O să reușești! N-ai cum să te îneci. Neoprenul îți asigură flotabilitatea, apa e limpede, noi suntem aici. Hai să înotăm!” Auzeam ca prin vis: “O să faci ce ai învățat la bazin și o să fie bine”. Tremuram.
Și a doua oară am pornit. Și mi-a fost foarte frică, și apoi m-am relaxat. Era un apus roșiatic superb, deasupra erau pescăruși, apa pleoscăia dulce, noi eram în pustietate și înotam într-un lac, eram la mijlocul lacului! Apoi mi s-a părut că mai este enorm până la mal și m-am uitat disperată să văd dacă băieții sunt pe lângă mine. Ei înoată liniștit, totul e calm, o să ajungem cu bine la mal. Psihicul e totul, spun ăștia cu seminariile de dezvoltare personală, și au dreptate. Dacă mă gândeam că e adânc și că am obosit, simțeam asta în brațe, parcă mă dureau instantaneu.
Am făcut 800 de metri, distanța de la triatlon. Când am ajuns la celălalt mal al lacului am chiuit de bucurie, apoi am pornit înapoi, spre malul de unde plecasem. “Ok, acum ar trebui să fie mai ușor”, m-am gândit, și le-am mulțumit lui Gabi și Alinei, fără de care nu aș fi reușit. A fost bine că am mers la lac cu o zi înainte de concurs. M-a ajutat să dorm în noaptea de dinainte. Am ajuns la pensiune târziu, mi-am băgat bicicleta într-un garaj, și apoi m-am dus în cameră și m-am apucat să repet cu voce tare ce o să fac a doua zi în cursă. E un exercițiu util, pentru că sunt ceva lucruri de organizat la o cursă de triatlon. … “Mă îmbrac cu costumul de neopren, îmi pun casca, ochelarii, cipul de cronometrare la picior, am costumul de baie pe dedesubt, intru în apă, înot, ies din apă, IES DIN APĂ, IES DIN APĂ!, alerg la rastelul 71, în timp ce alerg îmi scot mânecile din neopren, ajung la rastel, scot picioarele, am grijă să nu rup/pierd cipul de cronometrare de la picior, îmi iau tricoul și pantalonii Bikersteam, arunc apă pe picioare, ca să scap de nisip, mă încalț cu adidașii de alergare, îmi așez numărul de concurs pe tricou, încep alergarea! pe faleza 2 Mai, ajung pe faleza Vama Veche, urc sus pe la pescărie și fac drumul întors spre 2 Mai, ajung din nou la rastelul 71, îmi scot adidașii și-mi iau pantofii de SPD, beau niște isotonic de la Isostar, îmi pun casca, mă uit dacă mai am cipul, scot bicicleta cu numărul 71 deja legat de ghidon din rastel, mă urc pe ea și încep să pedalez.” Sunt câteva, nu?
A doua zi dimineață eram fresh și pentru aproape prima dată habar nu aveam ce-am visat sau dacă am visat ceva. Era 7.30, trebuia să mănânc ceva – normal ar trebui să mănânci cu 2, 3 ore înainte de cursă. Nu puteam nici să mă gândesc la mâncare. Mi-am băgat automat pe gât 2 batoane cu cereale și o banană, le-am mestecat ca pe paie, m-am echipat, mi-am luat ghiozdanul cu toate lucrurile pregătite și am coborât la bicicleta din garaj. Mă aștepta cuminte într-un întuneric rece, îi unsesem lanțul azi noapte, la 5 minute după ce m-am băgat în pat – mi-am amintit că mai trebuia să fac și asta. Am ieșit pe poarta pensiunii cu bicicleta de ghidon și exact atunci au trecut Gabi și Alina – cred că nici dacă ne dădeam oră de întâlnire nu ne cronometram așa. Am plecat spre plajă. Am plecat spre TRIATLON! O MY GOD!
Un soare superb afară, briza de dimineață a mării, aoleu, marea în care o să înot, mă uit la ea, sunt niște valuri!, la naiba, ieri cred că întrebasem de 100 de ori “dar o să fie valuri?”. Sunt, frate. Micuțe, finuțe, dar sunt. Mă ia amețeala. Băieții rămân la rastelul lor, au 150 și ceva, eu merg mai departe, descrescător, spre 71 -ul meu. Mi-am agățat bicicleta, mi-am înșirat pe prosop toate lucrurile de care o să am nevoie. E full în rastel. Dar e o agitație ordonată, un murmur civilizat. În aer sunt neoprene, sticle cu apă, pe pământ sute de biciclete, oameni îmbrăcați deja în neopren, alții care înoată în mare, Dumnezeule, e cam mare distanța aia. Am intrat în apă, ca mulți dintre cei de acolo, ca să mă obișnuiesc cu apa înainte de start. Picioarele îmi intrau în gropi și pietre colțuroase iar în apă parcă mă tăia un cuțit. Aveam neopren pe mine, dar intra apă în el. Era groaznic de rece! M-a luat ușor panica. În față era baliza, un balon roșu parcă, pe care trebuia să-l ocolești și să faci apoi stânga, să încercuiești digul. Este acolo și o barcă, sper că domnul din ea are atestat de salvamar. Îmi este oficial frică. M-am întors pe nisip, apoi am ajuns la start, parcă s-a comprimat timpul și deja am ajuns la momentul ĂLA.
M-am așezat la sfârșitul plutonului. Am tot auzit despre cum poți să-ți iei picioare și coate în cap, toate astea în apă, în timp ce înoți, de la ceilalți concurenți. O să stau aici, liniștită, asta-mi mai trebuie. M-am întâlnit cu Adriana, tipa de la bazin de la Daimon, și ea s-a antrenat pentru Fără Asfalt. O să facă proba lungă, de 1.500 de metri, în ștafetă. Nu prea înțelegeam unde trebuie să cotim spre mal, după ce ocolim digul. Explica cineva la microfon, dar nu auzeam mare lucru. Nimic din ce se întâmpla în jur nu avea darul să mă calmeze. Nici faptul că am făcut cunoștință cu o tipă la start, și ea zicea că s-a așezat printre ultimii de teama loviturilor. O cheamă și pe ea Roxana. La naiba, deja ne îndreptăm spre apă, s-a auzit împușcătura de start.
Toată lumea aleargă. Eu nu mă grăbesc neapărat. Sute de mâini lovesc apa, sute de căști lucitoare înaintează spre baliză. Intru și eu în apă. Încep să înot. Pun piciorul jos, să văd dacă ating fundul apei. Îl ating. Dumnezeule, trebuie să înaintez spre larg. Apa e groaznic de rece și totul se întâmplă atât de repede! Trebuie să mă mișc. În jurul meu alți oameni care înoată accelerat. Văd mâini care ies și intră repede în apă, eu parcă nu știu ce trebuie să fac. Îmi dau seama că am ajuns la adâncime. Gata. Sunt pe cont propriu, frate. Dacă vreau să trăiesc, trebuie să dau naibii din mâini și din picioare. Barca aia e departe. Mă gândesc cât i-ar lua omului din ea să ajungă la mine, dacă mă scufund. Dar o SĂ VADĂ că mă scufund??! După care iau un topor și omor acest gândișor. MAI AM UN PIC ȘI AM AJUNS LA BARCĂ! Mai sunt vreo 4 concurenți pe lângă mine.
Se aude un murmur: băi, da nu putea să ne zică de la început?! Ce se întâmplă? Se întâmplă că toată lumea face cale întoarsă de la barcă, spre baliza roz, roșie, dracu mai știe, că pe ea trebuia s-o ocolim, nu pe barcă. Mă întorc și eu, ajungem la baliză, sunt prinsă între vreo 3 oameni, pun mâna pe unul fără să pot gândi, e un punct de sprijin, mă țin de el! E o tipă. Se întoarce la mine și cu cea mai rugătoare voce pe care am auzit-o vreodată îmi spune: Nu te ține de miiiiine, te rooooooog. Asta cumva îmi dă curaj. Tipei îi este și ei teamă. Oare nici ea nu înoată de mult timp? Sai îi e teamă c-o trag la fund? Îi spun scuză-mă, și îmi reiau coșmarul.
Ocolesc baliza vieții, ocolesc barca aia, îi spun la revedere bărcii, gata cu salvarea din barcă, și-i dau înainte. Îmi intră apă în gură, înghit apă la greu. Simt că mă trage un curent, că eu înot și apa mă trage înapoi. Nu văd malul! Nu văd mai nimic. Concurenții sunt o masă furnicătoare undeva depaaaarte, eu unde naiba mă duc? Ce caut eu aici? Sunt în largul mării? De ce?! Trebuie să trăiesc. Nu văd pe nimeni, am ochelarii aburiți. Dau în schimb din mâini și din picioare în continuu.
Nu am învățat să mă odihnesc în apă și să schimb stilurile de înot. Nu că acum am un stil. Crawl-ul din bazin este o poveste frumoasă. Aici nu bag capul înăuntru, sub apă, nici să mă împuști. Înot un fel de crawl cu capul la suprafață, înghițind apă sărată. Cum se cheamă stilul ăsta? Apare de nicăieri o tipă care înoată cu spatele. Un om! Îi zic, de fapt urlu, prin casca asta nu aud mare lucru, doar fâșâitul valurilor: “tu ești la tura scurtă?”. Ea zice da. Eu urlu iar: „ești sigură?? Este prea mare distanța!!!”. Ea zice: “CEEEE??” Eu mai înghit niște apă, apoi reiau: “Distanța e prea mare, e tura scurtă??”. Nu mai știu ce-a zis, că s-a întors să înoate crawl. Mă țin după ea, trebuie să stau pe lângă un om, nu pot să înot singură în larg! Stau pe lângă ea și-o să fie bine. Unde dracu sunt toți oamenii de la start? Unde s-au topit?? Nu fac nicio pauză, că jos e hău. Dau din mâini aicea până leșin. Mă uit la cer. Și apoi în dreapta, și apoi în stânga. Apă peste tot, maaaareaaaaa! Nu pot să cred că sunt aici. Mai e mult până la mal? Dau din mâini ca un robot, apoi realizez că înghit cam multă apă. Vin valurile. Dau mai tare din picioare. Mi-e și frică să schimb poziția corpului, am impresia că stric ceva în mecanism și se oprește totul.
Mă gândesc că a trecut ceva timp de când sunt aici. Mă gândesc la ce mi-a pus instructorul meu ultima dată: “o să mă uit pe site la timpul tău de la înot.” Încep să înot un pic mai repede. Tipa aia e tot pe spate. Înoată cam fără direcție. Eu sunt în spatele ei și toată apa pe care o bate ea cu picioarele ajunge la mine. Mă dau mai în stânga. Văd o barcă. Urlu la barcă, pentru că nu văd omul din ea: Asta e tura scurtă?? Ăla cică da. Apoi arată că trebuie să ajungem la barca verde. Ce barcă verde?? Mai apare cineva din spate, un concurent. Îl întreb urlând: “CE BARCĂ VERDE??”. El zice “aia”, și înoată mai departe. Mă duc după el. Văd într-adevăr ceva în zare. Doamne, cât mai e până la barcă! Iar malul în continuare este neclar.
