Ziua de sâmbătă (7 aprilie) a început pe întuneric: pe la 5 dimineața eram pe bicicletă, în drum spre locul unde ne dădusem întâlnire. Era o liniște și un somn în București, de să le tai cu cuțitul. Aer curat și o lună enormă, galbenă, cu care mai rivaliza câte un taximetrist obosit după tura de noapte. Nu mă grăbeam nicăieri: aveam timp berechet să ajung la Unirii până la și jumătate, în față la Mac, ca să mă întâlnesc cu colegii de la Bikersteam, echipa de cicliși amatori din care fac parte. Urma să plecăm în formula: Ștefan Morcov, unul dintre cei mai buni cicliști profesioniști din România, cunoscut de toată lumea drept Basso, Andrei Mocanu, ciclist pasionat și inițiatorul clubului Bikersteam, Cristi Purcaru, practicant dintotdeauna al mersului cu bicicleta, care avea să se găsească spre finalul zilei în fața primei lui medalii într-un concurs :).
Startul concursului de mountain bike Gârboavele, Galați, 7 aprilie 2012
Ne-am găsit cu toții în față la Mac – cred că asta e singura oră la care nu-și dă mai nimeni întâlnire acolo – am îmbarcat frumos bicicletele și am pornit-o spre Galați. Apoi am ajuns la Galați! (mie mi s-a rupt filmul între timp, adică am dormit strâmb dar bine, până la urmă). Am ajuns, dar cu ceva emoții – nu știam exact încotro e pădurea Gârboavele, ceasul arăta deja 9.30 și eram cam stresați pentru că nu știam exact la cât e startul, la 10 sau la 11. De fapt, știam, dar apropierea de concurs ne lansa deja în celule ceva adrenalină.
Care n-a scăzut nici după ce-am mai socializat pe ici colo cu oamenii cunoscuți, adunați deja, sau după ce ne-am luat numerele de concurs, sau după ce ne-am așezat la start. Numărătoarea inversă, aia cu 9, 8, 7, … mă face să-mi văd inima alergând deja, undeva după linia de demarcație a plutonului. Abia după ce începe cursa îmi mai revin. Primii la start au fost cei de la categoria Avansați – sportivii legitimați și cei care s-au încumetat la 7 ture de circuit, adică 56 de kilometri (o tură are 8 kilometri). Ei au plecat la 11 fix, iar noi, cei de la tura scurtă (4 ture de circuit, 32 de kilometri), la 11.05. Nu știam mare lucru despre traseu. Văzusem harta, ba vizionasem chiar și un filmuleț, o înregistrare video făcută la o tură de recunoaștere de un tip cu o cameră Go Pro așezată pe cască. Nu se înțelege mare lucru din filmările astea: nu realizezi cât de înclinată este panta, cât de abruptă coborârea și așa mai departe. E o senzație de plat continuu, noroc că-l mai auzi pe băiat gâfâind rău și realizezi că trebuie să-i fie greu.
Am intrat așadar pe traseu, începuse concursul! Cu o coborâre pe care au început să dispară rând pe rând concurenții; era ușurică, așa că nu scrâșnea nicio frână, toată lumea se avânta cu aplomb. Solul nu ridica probleme, pământul era bătătorit, foarte puțin umed, cu frunze pe alocuri. De amenințarea ploii scăpasem, ba chiar a ieșit cu încredere și soarele. O urcărică light și apoi o nouă coborâre. Potecile curate, fără pietriș, dar platul cu dâmburi aproape insesizabile, ce au luat – mie, cel puțin – din avânt. Nu am putut accelera din cauza hurducăturilor atât cât aș fi vrut, ca să pot recupera din urcările lente. Căci au venit curând URCĂRILE. 😉 Nu s-au comparat cu cele de munte, e drept, dar pentru un început de sezon au fost cam lungi. M-am străduit să le urc pe bicicletă și nu am reușit decât parțial.
Eram pe la mijlocul pantei, încă rezistând pe bicicletă (îmi era mai lene să cobor și să o trag după mine) și am început să gâfâi violent. Mulți cedaseră deja și urcau dealul cu încetinitorul. Deodată, aud în spate: “Hai, nu te opri! Datorită ție sunt încă în șa, altfel eram de mult lat pe jos!”. M-a făcut să râd tipul. După ceva timp, când panta se încăpățâna să se prelungească, a trebuit să-i spun: “Colega, regret să te dezamăgesc, dar aici coborâm“. Am râs amândoi, ne-am dat frumușel jos și am început urcarea, alăturându-ne grupului.
A venit apoi coborârea semnalizată de organizatori cu multe semne de exclamare, vreo 3. Adică, “atenție băieți, e cu risc!”. I-am dat înainte până la capul de mort. Asta probabil însemna “atenție, băieți, se moare!”. Frumos, mi-a plăcut. Atât de mult că m-am dat jos de pe bicicletă. Nu de alta, dar era o pantă de 90 de grade, la care aveai acces printr-un spațiu mai strâmt decât tu și bicicleta, printre copaci. După bucuria asta de coborâre ne aștepta o nouă urcare, apoi o coborâre single track foarte îngustă, foarte abruptă și cu ceva noroi alunecos. Am dat să cobor, m-am gândit c-o să alunec, dar apoi am văzut fotografii jos, la capătul coborârii. Am zis să nu le stric poza fotografilor ;), așa că m-am dus. Ceva rădăcini pe potecuța pe care încăpeau doar roțile de la bicicletă, am simțit cum a sărit bicicleta de câteva ori iar când am ajuns jos mi-a scăpat un chiuit. Ce senzație mișto să vezi că poți mai mult decât credeai tu că poți!
După prima tură de circuit a fost mai ușor, pentru că știam exact ce mă așteaptă pe traseu. Ultima a fost mai grea, dar probabil pentru toată lumea, pentru că atunci ești cel mai obosit. Nu mi-am luat apă pe traseu, m-am gândit că n-o să am nevoie, dar când am ajuns la start după prima tură am avut mare noroc cu Andrei Mocanu, care mi-a dat din mers un bidon. Am luat câteva guri de apă și apoi l-am aruncat pe margine, ca să-l recuperăm la final. Am râs după concurs, zicea Andrei că aruncam bidoanele pe margine ca la Turul Franței.
Eram pe primul loc la fete după primul tur și sincer nu am simțit o presiune pe parcursul competiției. Am fost oarecum pregătită, am dozat corect efortul și am încercat să scot un timp cât mai bun. Îmi era dor de o competiție adevărată. Toată energia aceea pozitivă de la toți oamenii care sunt bucuroși că au ajuns acolo și că fac ceea ce le place cu ziua lor liberă din weekend. 🙂
Bikersteam s-a întors acasă cu 3 podiumuri: Basso, bineînțeles pe locul 1, ca aproape întotdeauna, la categoria lui, și locul 2 la general, la 2 secunde după Marius Ionașcu (cunoscut în lumea ciclistă drept Maus, cel care a ales și traseul de concurs), Cristi Purcaru, locul 2 la categoria peste 50 de ani, și eu, locul 1 la feminin.
Ștefan Morcov (Bikersteam) și Marius Ionașcu (DHS Tibiscus), campionii de la Gârboavele 2012
Cristi Purcaru, Bikersteam, locul 2 la categoria peste 50 de ani
Colegii noștri de echipă, Dan Bistrițeanu și Georgiadis Georgios – noi îi spunem Iorgo, au avut o clasare bună la categoria lor – Iorgo locul 7, Bistri locul 8. Pe drumul de întoarcere am murit de râs pe tema “mașina campionilor“, care trebuie să depășească toate celelalte mașini din trafic, lucru care nu s-a întâmplat neapărat, și am dezbătut traseul de concurs și cum/ce-a făcut fiecare în cursă. Apoi am adormit fericită până la București. Tocmai s-a rupt vraja locurilor de 2 și 3 de până acum 🙂 iar amicii mei trebuie să renunțe la gluma cu “iar locul 2?” :).
