Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (II)

Aici este episodul 1

Sunt în apă. Sunt în apă. Sunt în apă. Trebuie să trec repede în revistă toate lucrurile liniștitoare setate mental cu o zi în urmă: balizajul e perfect, există această linie de ghidaj, care merge până aproape de malul celălalt al lacului, eu voi parcurge această distanță de 8 ori, în 4 ture dus- întors. Voi înota lângă această linie de ghidaj, care este ACEEAȘI cu linia mea din bazin de la Daimon, și totul va decurge perfect. Apa este liniștită, pe cer este soarele, eu sunt pregătită.

Începe numărătoarea inversă. Suntem toți arcuri, în fața noastră există deja, invizibilă, raza pe care ne vom lansa, fiecare dintre noi. Oamenii râd, ce mișto e asta! – păcat că nu pot face la fel, oamenii aplaudă, sunt înmărmurită, nu pot să mai gândesc sau să fac nimic. Start! A început cursa. Half Ironman. Dumnezeule, cum am ajuns aici?

Un vuiet, și toți se aruncă în apă. Parcă vor să salveze pe cineva de la înec. Înaintez și eu. Sunt printre ultimii, ca să nu mă panichez de la agitația asta cu mâinile și picioarele care apar din toate părțile. O să înot liniștită, în ritmul meu, lângă drăguța de linie de ghidaj. Trebuie să înaintez mai cu spor, concurenții înoată deja. Încep să înot și eu. Mă coordonez foarte prost, nu am suflu, respir sacadat, apa nu e așa de limpede cum îmi părea mie aseară, iar ăsta pare a fi un mini val. Înaintez. Primul gând din mintea mea: trebuie să abandonez, nu pot să fac asta, mă întorc acum la mal și asta e. Inghit primul gât de apă. Parcă e bromură de gândaci.

Simt cum tot stomacul meu se întoarce pe dos și dau să vomit ochiurile de dimineață. Mă țin instantaneu de linia de ghidaj. Mi-a zis George: vezi că e linia aia acolo, dacă e ceva, te ții puțin de ea, și gata. Ar face bine să mă salveze dracului dacă mă înec, el m-a târât aici, i-am zis că nu sunt pregătită pentru asta!

O, Doamne, sunt în siguranță, oare mă văd organizatorii ce fac? Mă calmez puțin, respir, încerc să-mi calmez respirația, poate se decongestioneaza stomacul. În jur se dă din mâini la greu, oamenii înoată crawl ca la carte, cu capul sub apă și doar brațele musculoase ies la suprafață amenințător. Aici toată lumea este pregătită. Oamenii ăștia s-au antrenat poate tot anul pentru concursul ăsta, eu ce caut aici, sunt penibilă!, am venit la Half Ironman ca să mă înec, ca să mă țin de bară. Ce tâmpenie sinistră.

Mă dau jos de pe linia de ghidaj și încep să înot. Am o stare groaznică și mă apuc să lucrez cu mintea mea. Altă soluție nu am. Mi-am imaginat cum ar fi să mă întorc acum: m-am văzut stând pe mal și uitându-mă cum toți continuă să înoate, și eu uitându-mă la ceas și spunându-le băieților cu care am venit, când ies din apă: am abandonat, n-am mai putut să înot.

Continui să înot, încercând să mă calmez și să respir. Apoi îl aud pe George, de partea cealaltă a liniei – era deja la tura a doua: Bine, Roxana, hai înainte! Asta mă liniștește. Încep să prind și eu un ritm. Încep și eu să înot, cu gândul că vreau să înot. Prind curaj și încerc un crawl, cu capul sub apă. Intru ca într-o pâclă verde, compactă, prin care nu transpare nimic, și tot zgomotul de afară încetează. E groaznic, scot repede capul la suprafață. N-am nicio șansă să bag crawl. Așa că înot ca la Fără asfalt. Dau din mâini alternativ și mut capul din dreapta în stânga, odată cu mișcarea brațului, cu grijă să nu înghit apă. În timpul ăsta vin din spatele meu concurenții care au ajuns deja la tura a doua. Eu încă nu văd baliza de la prima tură, unde ar trebui să întorc, pentru tura 2. O tură din asta are 237 de metri și trebuie s-o parcurg de 8 ori. Nu, tre’ să mă gândesc altfel: când o să termin un dus- întors, n-o să mai am decât 3. Ajung la podul ăla de la mal, trec pe sub el, cineva mă anunță de pe pod: Ai intrat în a doua tură!, și totul o să meargă strună până la ultima rundă.

Dar e lungă rău tura asta. Nu-mi duc gândul până la capăt, că simt o durere puternică la cap – tocmai am primit un cot de la unul dintre concurenții care înoată crawl cu capul sub apă și nu m-a văzut. Nu-mi revin bine din asta, că aud iar Hai, Roxana! Este Alex Diaconu, mă încurajează. Ce drăguț! I-aș mulțumi, dar nu pot să scot un sunet. Din spate vine nebunia! Toți cei care au ajuns deja la a doua tură. Mă ia panica, oare câte coate și picioare o să mai iau? Se mișcă rău apa când trece valul de concurenți, e vremea să mai înghit niște apă! Ajung și eu într-un final la baliză și o ocolesc, ca să încep tura a doua.

Ce bine a fost când am trecut prima dată pe sub podul ăla! A fost momentul în care m-am stabilizat. Gata, mai trebuie să trec de 3 ori pe sub el și ies din apă! Pe la tura a treia, după 600 și ceva de metri de înot, îmi mai pierise din ritm. Mai am 5 ture din astea! Dar sunt în regulă, respirația e ok, sunt concentrată pe ce am de făcut. Încerc să înot puțin pe spate, ca să mă mai odihnesc. Este prima dată când încerc asta într-o apă deschisă, să schimb adică stilul de înot. Bine, e și a treia apă deschisă pentru mine, deci probabil că n-am prea avut ocazia. J Nu merge schema. M-am trezit undeva departe de linia de ghidaj, mă duceam în dreapta și mă tot duceam. Am revenit la stilul meu inconfundabil, nedenumit.

Apoi am început să simt că e greu. Mă ardea soarele pe față, începea să mi se pară mult până la final. A tot trecut valul concurenților pe lângă mine, dar l-am întâmpinat din ce în ce mai stăpână pe mine. Apoi m-a luat un cârcel la piciorul stâng. Ce mă fac acuma? L-am lăsat să se odihnească și am înotat doar cu piciorul drept. Simțeam cum mă ține, cum mă înțeapă. Poate ar trebui să mă relaxez puțin. Este din ce în ce mai cald, și eu mai am de înotat. Vreo 600 de metri, aproape 3 ture din astea interminabile, dus-întors!. Începe să mă doară capul, simt că mă înțeapă ceva pe la sinusuri, ceva care mă apasă. Nu fac comoție sau ceva, nu? Până la urmă, n-am înotat niciodată atâta. Whatever. Sunt aici și tot ce-o să se întâmple îmi asum. Sunt din ce în ce mai puțini oameni în apă, dar nu reușesc să ridic capul suficient ca să-i văd urcând pe covorul de finish. Mă doare capul din ce în ce mai tare, mă strânge piciorul. Dau din mâini în continuare, dar simt că îmi trag corpul după mine din ce în ce mai greu.

Trebuie să-mi trec timpul cu ceva, să uit. M-apuc să spun rugăciuni. Tatăl nostru. Se termină repede, îmi trebuie ceva mai lung. Crezul. Cred într-u unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul Cerului și al Pământului, și al tuturor celor văzute și nevăzute…. E bine, îmi ia ceva. De când nu m-am mai rugat?! Mă lovește întrebarea asta cu atâta putere, că simt că m-aș putea opri din înotat chiar acum, în mijlocul lacului. Doamne, ce mult a trecut. Continui să mă rog și simt cum înaintez  în apă spre inima mea. Găsesc pe acolo tot felul de lucruri, sunt grele, pâcloase, și cu fiecare mișcare de braț mai fac un pas. Mă gândesc la fratele meu – de ce îl sun atât de rar, de ce nu sunt niciodată acolo lângă el, când are nevoie de mine? La mama – o reped la telefon, când ar trebui să-i spun toate lucrurile frumoase. La bunica – mereu îi promit că o să fiu la ea de ziua mea, că o s-o petrecem împreună, așa cum n-am mai făcut-o din adolescență. Mâine e ziua mea și eu sunt la Oradea. Ca să ce? Pe cine bucur eu făcând chestia asta? Pe cine ajută ce fac eu aici? Intru în viețile oamenilor ca să-i las singuri. Cu asta mă ocup eu pe Pământ. Poate ar trebui să rămân în apa asta, și să înot la nesfârșit.

Așa că încep să plâng. M-am mai plâns niciodată în apă. Înot și plâng. Cum o fi posibil? Acum mă dor toate, peste tot. Dar înaintez. Mă doare capul, cârcelul a mai cedat puțin, dar înaintez. Mai am o tură. Mai am 237 de metri și ies din apa asta. Vreau pământ sub picioare, nu mai rezist aici, nu mai vreau. Așa că mă grăbesc. Cu cât înot mai repede cu atât ies mai repede. Mă uit în spate: mai sunt vreo 3 concurenți, cred. Amețesc îngrozitor la mișcarea asta de cap, înspre spate. Continuu să înot. Mai am puțin și ajung la pod, încă puțin și ies de aici. Mă simt atât de obosită, încât m-aș culca imediat după proba de înot.

Ultima sută de metri o înot gâfâind. Trag de mine, încă puțin și încă puțin. Am capul greu și mă gândesc cât de lucidă mai sunt în momentul ăsta. Când înnebunești, îți explică creierul tău că ai înnebunit? Știi că s-a întâmplat asta?

O, Doamne, sunt sub pod. Mi se strigă de sus: Bravo, ieși din apă!  Mă duc înspre mal. Ajung la covorul roșu pe care trebuie să urcăm ca să ajungem la tranziție, să ne luăm bicicletele.

Primele fete de la Half Ironman care au ieșit din apă

Este un deal, covorul ăsta este pe un deal. Simt pământul sub picioare, este tare bine. Cred că râd, deși corpul meu trage la vale, spre apă. Ajung în vârful povârnișului, aud Bravo! din toate părțile, și mă duc la bicicletă. Nu se pune problema să mă grăbesc. Mă mișc atât de greu și mă dezechilibrez una-două. Îmi iau tot timpul de care am nevoie, ca să mă dezmeticesc. Mă schimb în echipamentul Bikersteam, îmi ia o groază să mă încalț cu șosetele, îmi pun pantofii SPD, scot bicicleta din rastel, îmi pun casca, altă veșnicie să-mi bag degetele în mănuși, încep să merg pe lângă ea până ies din tranziție. Pe aici e pustiuț. Toți concurenții sunt pe bicicletă, mai puțin cei 3 pe care i-am lăsat în apă. Intru deja pe traseu, mă urc pe bicicletă. Publicul lipsește. Sunt eu, bicicleta, soarele, o șosea, și inima mea însângerată.

Încep să pedalez.

Aici puteți citi episodul 3.

Previous Post

Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (I)

Next Post

Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (III)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to top