În ultimii kilometri de alergare din cursa asta mi-am spus că e ultima dată când mai particip la aşa ceva. Corpul meu era atât de lipsit de resurse şi atât de îndurerat încât mi-am spus că a doua oară nu mă mai bag la chestia asta.
Eram obosită nu doar după concurs. Parcă toată oboseala acestui an se concentrase în kilometrii ăia de finish, ultimii 20. Dimineţile de la 5.45, când plecam la bazin, alergările în parc seara, după o zi obositoare la job, frustrările din zilele când nu reuşeam să mă ţin de antrenament, panica la gândul că nu voi reuşi să fac cursa asta, că voi claca, că nu ştiu ce mă aşteaptă în timpul şi după 226 de kilometri înotaţi, pedalaţi şi alergaţi. Şi, de fapt, era şi oboseala primelor luni din viaţa mea în care am avut un program de antrenament, pe lângă toate celelalte chestii pe care le fac oamenii.
Ironman, cea mai dură competiție de anduranță din triatlon, nu este o cursă, este o călătorie.
Am ajuns la Oradea de joi seară, ca să avem timp să ne odihnim puţin până sâmbătă, în ziua cursei, când eu şi bunul meu prieten George urma să luăm startul, la ora 7 dimineaţa. El este şi autorul moral al participării mele la nebunia asta – prima dată m-a convins să mă bag la half, acum doi ani, la două luni după ce am învăţat să înot.
Asta cu odihna a fost ceva relativ: chiar dacă vineri am reuşit să dorm patru ore! în timpul zilei (eram ruptă după drumul până la Oradea şi chiar de dinainte de drum), nicio secunda nu m-am putut relaxa psihic. Nici când am văzut lacul şi am înotat puţin de control, şi mi s-a părut oarecum ok, nici când am aflat că în ziua concursului nu va fi totuşi canicula aceea criminală din fiecare an, nici după ce mi-am aranjat toate lucrurile de care aveam să am nevoie în ziua cursei, de la geluri până la ceas cronometru, mănuşi, schimburi…. mă rog, o listă interminabilă. Au fost tone de anxietate, după alte tone de anxietate din ultimele mai ales trei luni. Noaptea de dianinte a fost horror: m-am culcat conştiincioasă la ora 21.00, ca să am probabil timp pentru o sesiune de foit pe toate părţile posibile ale patului, până la ora 2 şi ceva, 3. Ştiam ce zi grea mă aşteaptă. Şi mai mare era presiunea că pentru ziua asta mă pregătisem timp de mai mult de jumătate de an. Nu am făcut-o ca la carte, am avut multe săptămâni moarte în timpul ăsta, multe situaţii când aproape trebuia să renunţ la antrenamente. Până la urmă nu a fost nevoie să renunț de tot, dar a trebuit să reduc timpul acordat pentru asta. Așa că ultimele două luni au fost departe de o schemă de training Ironman. Drept să spun, nici nu prea m-am uitat pe una în timpul ăsta, ca să nu mă ia depresia. Ştiam însă cam ce ar fi de făcut, pentru fiecare disciplină în parte.
Totuşi, când îţi doreşti foarte mult ceva, lucrurile cumva se leagă. Aşa s-a întâmplat că în ultimele trei săptămâni a ajuns la mine partenera celor 180 de kilometri – proba cu cea mai mare întindere din triatlonul Ironman: domnişoara Black Beauty, cursiera Rose cu care aveam să mă împrietenesc destul de mult înainte de cursă şi mai ales în timpul celor aproape opt ore pe traseu. Trebuie să îi mulţumesc lui Alex Ciocan pentru asta! A fost prima mea cursieră adevărată, profi, cu care m-am înţeles excelent. Tot în perioada asta mi-au venit și adidașii și iPodul – aveam un stres că nu o să am muzică în concurs și că n-o să-mi iasă maratonul. Mi-am ales zece melodii mari și late, singurele care reușesc să mă agite mai mult decât mă agit eu singură.
În dimineața cursei m-am trezit cu câteva secunde înainte să sune ceasul. Eram teleghidată. M-am străduit să mănânc ceva, dar a fost de parcă am mestecat paie. Ca și acum doi ani, când am venit aici la half, cu aceleași emoții, am stat la minunata familie Hanga, părinții lui Cristi Hanga, el deja Ironman de câteva ediții încoace! Casa lor este ca o oază – cu gazon și flori și copaci, cu Crișul repede în spatele curții, cu o bucătărie imensă, ca în filmele americane. Aici se întâlnesc dimineața triatloniștii și împărtășesc tăcând toată presiunea competiției care îi așteaptă. Dacă ajungeți prin Oradea și vreți liniște, vă recomand cu toată căldura căminul lor, Podgoria GuestHouse.
Aşadar, am plecat spre Hanul Pescarilor. Aici era lacul unde trebuia să înotăm și apoi să luăm startul la proba de biclă. La naiba, timpul trece prea repede! Îmi venea să vomit de la atâta presiune și nici măcar nu luasem startul! Am ajuns în zona de tranziție și am început să îmi aranjez lucrurile în ordine, pentru probele următoare, de după înot. Am nimerit în tranziție între doi domni. Cel din dreapta mă întreabă în cât timp termin înotul…. Bună întrebare, mă gândesc. Îi spun : undeva sub 2 ore. El zice: A, bun, eu scot o oră și cinci minute, nu ne îngrămădim pe aici în tranziție.
Poftim? O oră și cinci minute? Până ies eu din apă poate să-și comande o pizza la han. S-o mănânce și apoi să plece la proba de bicicletă. Faza foarte tare este că după concurs l-am văzut pe colegul meu de tranziție la festivitatea de premiere. A câștigat Ironman România. Numele lui este Marius Rus, are peste patruzeci și cinci de ani, și a venit înaintea concurenților de 20 și 30 de ani. Locul doi, imediat după el, deci vice campion național, a fost un domn de o vârstă asemănătoare, adică peste patruzeci. Descopăr atâția oameni minunați în sport, atâtea povești care te lasă cu gura căscată, este incredibil.
Apoi am intrat în apă. Era rumoarea aceea în aer, tensiunea aia groasă ca mâlul rece în care ne înfipseserăm picioarele cu toții. Înotam cu toții să ne încălzim puțin, că era cam frig, și apa începuse să ne intre prin costumele de neopren.
Linia de ghidaj era acolo. Asta mă mai salvase acum doi ani, la half, când am înotat 1, 9 km, și când nu știam dacă o să îi fac sau dacă nu cumva mă înec până la final! Mă liniștise, pentru că era identică cu linia mea de la bazin! Acum mă liniștea din alte motive: o să mă țin lângă ea, ca să nu-mi iau picioare și mâini. De data asta simțeam că sunt ok cu înotul. Dădusem deja la bazin cei patru kilometri și chiar în săptămânile în care nu am alergat sau biciclit din înot nu prea m-am oprit. Mă gândeam la toate diminețile în care antrenorul meu, Daniel Nistoroiu, mă istovea cu bucăți interminabile – de 25, 50, 100, 200 si serii la toate astea, la finalul cărora mă cronometra pe 100 de metri, pe care îi terminam la limita hipoxiei. Ieșeam din bazin ca drogată și mă aruncam pe ciocolata din ghiozdan. Cred că puteam mânca lejer și ambalajul.
Cu gândul la asta, la faptul că nu puteam dezamăgi un om sau pe mine însămi, m-am trezit că m-am calmat. A venit așa o liniște peste mine, ca și cum orice ar fi fost acolo, în ziua aia, voi trăi. Cu totul.
Înot – gata cu traumele!
A început numărătoarea inversă.
S-a dat startul. Cu ocazia asta remarc că am scris deja aproximativ 7.000 de semne la acest text despre cursă, ÎNAINTE de a se da startul. Mă scuzați. Sunt deja două săptămâni de când încerc să îmi intru în stare să pot să zic ceva despre ce mi s-a întâmplat. Încă nu reușesc. Bare with me. Nu știu dacă vă ajută cu ceva, dar dacă tot sunteți aici, luați-vă un pahar cu lapte cu cacao și haidem mai departe (scuze, e noul defect de meserie – laptele cu cacao ajută la refacere rapidă după efort).
Sunt foarte calmă şi deocamdată aştept să se regleze ritmul cursei, înainte de a începe să înot şi eu în ritmul meu. Deocamdată încerc să mă ţin deoparte de lovituri.
Sunt foarte calmă şi înaintez şi sunt aproape sigură pe mine. Iau nişte braţe în cap. Sunt în continuare calmă. Mai iau câteva. Nicio problemă! Înot chiar un crawl decent, având în vedere că aseară am înotat prima dată crawl adevărat în apă deschisă, cu capul sub apă. Acum doi ani eram în mare, la proba de înot de la Fără Asfalt, şi înaintam traumatizată, la limita înecului, într-un stil nedefinit, cu capul la suprafaţă (povestea cursei e aici). Două săptămâni mai târziu povestea se repeta la Half Ironman, în lacul Paleu (povestea, aici). Dar acum iată, se pare că depăşesc! În concurs. La Ironman!
O văd pe Dana Torok înotând bras şi mă gândesc cum o fi să înoţi bras aproape 4 km. Cred că e cam greu. Am aceste 10 ture – o tură e un dus întors, şi are 380 de metri. Şi mi se pare că totul decurge ok: costumul de neopren nu mă mai sugrumă – am luat nişte cremă de gălbenele de la George şi m-am dat în jurul gâtului, în tranziţie, în ochelari nu îmi intră apă (stresul meu cel mare), şi simt că alunec binişor în apă; sigur e de la costum! E prima dată şi când port un costum de neopren veritabil – mi l-a împrumutat Tudor Butu, e un Sailfish roz. Eu când mi+am cumpărat neoprenul meu din decathlon am dat vreo 2 milioane de lei vechi, ca să aud apoi nişte păreri cum că ar fi de scufundări de fapt! 😉 Whatever.
A ieşit însă soarele şi simt că mă arde la faţă, mi-e cald. Dar pe partea cu întoarcerea e umbră, aşa că mă păcălesc. Nu pot să cred cât de relaxată sunt. Mă uit de exemplu la cer când scot capul afară, şi îmi imaginez că sunt eu singură, în lac, la un înot de agrement, într- o zi plăcută. Pentru mulţi este probabil aşa ziua de azi, pentru noi va fi cea mai lungă zi din an. Şi la propriu – e solstiţiul de vară, şi la figurat.
Bineînţeles că am uitat numărul turelor, dar pe undeva simt că mai am doar maxim 2. Când ajung la ponton întreb organizatorii. Corect, mai sunt 2. Îi dau înainte energic, simt că se caţără pe mine nişte picioare, îmi protejez cipul şi înaintez. Înotul e gata acuşi. Şi simt că nu au trecut două ore, că nu am stat foarte foarte mult în apă.
Sunt la ultima tură. Trebuie să ies pe ponton! Mă ţin de o bară şi trag după mine un corp cam greu. Abia mă ţin pe picioare.
Pe mal se aplaudă, cred, eu mă cam duc într-o parte; simt efectiv cum corpul meu se duce într-o parte şi nu pot să îl controlez. Îl văd pe Andrei pe mal, strigă la mine şi mă încurajează – tocmai a venit de la tren, după nişte ore bune de Bucureşti – Oradea.
Fug către tranziţie, sau fug doar în capul meu. Îmi vine să întreb cât e ceasul şi mi se răspunde de pe undeva 8.32. Îmi dau seama că am făcut o oră jumătate la înot, şi asta mă binedispune pe loc.
Bicicletă –când încălzirea vine după km 90
Îmi dau jos cu greu neoprenul, totul e pregătit, şi pantalonii de ciclism şi tricoul, şi gelurile şi batoanele, în buzunarele din spate, mai trebuie să îmi dau drumul la iPod, să-mi pun spd urile, să-mi iau bicla şi să pornesc. Mă rog, mi-a luat o veşnicie să fac toate astea…
Aici sunt eu, în tranziţie 😀 :
Am plecat, în sfârşit, fără să iau însă în calcul că mă clatin în contiuare după proba de înot, şi că poate ar trebui să alerg mai cu simţ de răspundere pe lângă bicicletă până la punctul în care pot urca pe ea. Mai ales că era un pic de vale. Dar muzica îmi bubuia în urechi şi deja mă credeam la Kona, aşa că am alergat cu însufleţire, să nu scap cumva vreo secundă! din timpul final!, apoi am căzut!
Aici puteţi practic vedea micuţul episod:
La naiba. Ce îmi trecea prin cap: cum ar fi să mi se încheie cursa acum, după proba de înot? Ar fi îngrozitor. M-am repliat imediat – nu de alta, dar deja ştiu cum să cad!, mi- am dat jos căştile că nu mă putea concentra la situaţie, şi am văzut că lanţul e căzut şi că roata din spate e blocată. Nasol. Încerc să pun lanţul, mă fac varză pe mâini de ulei, observ cu ocazia asta că sunt cam julită în genunchi, vine Andrei, îl aud: E blocată roata! De ce naiba e blocată roata?! Eu sunt varză cu tehnica, aşa că nu prea puteam să răspund la întrebare. În plus, eram ocupată să pun lanţul! Nu puteam rezolva două chestii în acelaşi timp! A mai apărut un tip de pe margine care a mai învârtit nişte chestii pe acolo, şi cum necum, s-a deblocat şi roata şi am putut să pornesc. Îi mulţumesc pe această cale, deşi nu ştiu cine e.
Am intrat în traseul de bicicletă şi mi-am amintit că nu trebuie să forţez.
Totul începea cu o urcare pieptişă de vreo doi kilometri, aşa că am urcat încetişor, deşi muzica îmi bubuia în cap. Afară era bine, nu ardea foarte tare soarele. Ştiam că sunt destule fete înaintea mea plecate la biclă dar nu prea părea să îmi pese. Practic, primii 90 de kilometri chiar nu mi-a păsat, în mare parte pentru că simţeam că nu mă pot mişca mai repede decât o făceam! Îmi era ciudă de toate weekendurile în care a plouat şi nu am putut ieşi la biclă, (da, urăsc trainerul, mi l-am cumpărat ca să mă uit la el), zilele când era frumos şi nu am putut ieşi la biclă şi zilele când nu am avut chef să ies la biclă! Aşa se face că punctul meu forte – partea de bike, a devenit punctul meu slab. Cu două săptămâni înainte am îngrăşat porcul cu o tură de 225 de kilometri, cu vreo mie diferenţă de nivel, şi cam pe asta şi pe încă vreo câteva ture de 80 de km mă bazam. Dacă mă gândesc bine, cred că am pedalat mai mult în decembrie şi în ianurie-februarie, iarna, decât în rest. Dar asta nu prea se pune, pentru că, nu-i aşa, e nevoie de constanţă.
La un moment dat îmi era cam rău. Aveam nişte crampe la burtă, dar m-a salvat o prietenă. Mi-a dat vreo 4 pastile colorate, habar nu am ce erau, dar mi-au făcut bine. Totuşi, psihic stăteam excelent. Nu mi-a trecut o secundă prin cap faptul că aveam de stat pe aici, prin satele astea de pe lângă Oradea, ceva mai bine de 7 ore. Nu, mă gândam în felul următor: oau, sunt deja în tura a treia! Încă puţin şi ajung la jumătate, iar apoi o să fie şi mai uşor! Ia uite, tura patru deja! Foarte tare! Apoi m-am uitat la numărul de kilometri de pe vitezometru şi am văzut vreo 60. Nu se poate! S-a stricat vitezometrul. Păi… cum? Mai am 120?! Dar simt că am parcurs mult mai mult! Întreb la punctul de alimentare, unde de altfel m-am oprit cam la fiecare tură ca să îmi umplu bidonul cu apă şi să îmi pun o pastiluţă din aia de hidratare de la High5. În a câta sunt? Mi se răspunde a treia. Vă rog să verificaţi! Zic eu revoltată, eu sunt în tura patru!
Eram în tura patru în capul meu – al doilea punct de alimentare, bucla de la Uileacu de Munte, mi-a spus acelaşi lucru. Am mai trecut pe la ei doar de două ori, asta era a treia.
Păi, aici a fost nasol. Gândurile îmi alunecau spre la naiba, eşti abia în tura trei. Tre s-o faci pe asta şi apoi încă patru!!! Începea să fie cald. Parcă toată lumea mă întrecea sau era înaintea mea. Apoi m-am gândit că cel mai important lucru este să nu fac pană şi să termin cursa. Aveam o cameră de schimb în buzunar, la spate, mi-o dăduse George de dimineaţă, dar dacă ar fi fost o problemă la roata din spate ştiam că o să îmi ia ceva timp să fac nenorocita de pană. Deci, găsisem o chestie pozitivă: nu am pană! Părea că sunt şi hidratată: chiar m-am oprit la fiecare punct de alimentare şi mi-am luat apă şi energizant, cu Ironmanul nu e de glumă. Totuşi, după 5 ore de pedalat nu prea mai intra niciun energizant şi începuse să îmi fie foarte foame.
Cred că arătam cam leşinată, c-a trecut George pe lângă mine (el, fireşte, deja se întorcea din tură, eu mai aveam vreo 10 din ea) şi mi-a urlat: Ai mâncat?! IA ŞI MĂNÂNCĂ!!! Chestia asta m-a cam speriat: hm, adică ce vrea să spună? Avea aşa, un ton de viaţă şi de moarte! Ştie el ce ştie, doar a mai făcut Ironman!
Când am ajuns la maşină, la Andrei şi prietena noastră – au stat săracii aproape 8 ore în soare, în capătul urcării aceleia de ne-a scos la toţi ochii din cap, la Cetariu cred, în sat, deci când am ajuns la ei am băgat o banană şi un sandwich şi dacă aş mai fi putut aş mai fi mâncat! Pe traseu am încercat să mănânc şi batoane, de fapt m-am forţat. Îmi venea să vomit, aşa că am renunţat.
Între timp începusem şi eu să pedalez – am văzut că începusem să mă îndepărtez binişor de fetele care veneau după mine. Începusem să forţez bine urcările şi să cobor şi eu mai cu încredere. Muzică nu mai aveam –mi-au confiscat căştile la început, la intersecţia spre Uileacu, cică nu e voie în concurs cu muzică. M-au rupt cu asta, mă bazam binişor pe acest impuls. Noroc cu Black Beauty! A schimbat vitezele precum curgerea delicată a unui râu şi s-a ridicat cu brio la înălţimea misiunii. De mine nu ştiu ce să zic. :)
Când mă uit în urmă, nu ştiu cum au trecut aproape opt ore de pedalat – la prea multe nu m-am gândit, pentru că mă deturna de la cursă. De exemplu: ajungeam la capăt, la Cauaceu. Nu ştiu de ce simţeam că sunt în pustiu cel mai mult aici, pe drumul ăsta de întoarcere, pe care l-am făcut, nu-i aşa, de şapte ori. Eram singură, abia dacă trecea câte un ciclist, în jur era câmp, de o parte şi de cealaltă. Fără să realiezez, mă furau gândurile; cred că mă gândeam la o chestie care se întâmplase în facultate, şi mă furase şi peisajul, mă uitam la spicele galbene, la cerul albastru, apoi la vitezometru: 18 km la oră, pe plat. Ce?!
Mi-am tras o palmă imaginară şi m-am apucat de pedalat. Realizam că nu voi avea un timp grozav la bicicletă, aşa că am început pur şi simplu să trag pe ultimele două ture, indiferent de cost. Cică nu se face asta. 😀 Ştiam şi eu. Şi aveam să aflu curând preţul.
Fetele din faţă se îndepărtaseră bine de tot, şi nu mai aveam şanse să recuperez cine ştie ce. Am mers foarte prost prima parte, asta e. La un moment dat băieţii de la maşină mi-au spus: eşti foarte tare, stai foarte bine, eşti a treia fată! Eu o ţineam pe a mea: nu are cum, eu am văzut mult mai multe. De fapt, mai era o tipă unguroaică, Harsanyi ZsuZsanna, cea care a şi câştigat la general concursul – şi care câştigat într-un an la Kona, if you can believe it! Apoi erau Dana Torok şi Bako Ana Maria.
Şi totuşi, pe undeva, chiar dacă nu am crezut, asta m-a impulsionat.
Când am terminat turele şi mi-au făcut semn să urc – şi nu să mă întorc!, să repet iar traseul! – am fost uşurată. Cu puţin noroc, nu fac pană până în parc, şi mă apuc de alergare!
Eram destul de entuziasmată de chestia asta şi deşi mă dureau picioarele – de fapt, dureri am avut toată această cursă, de la început până la sfârşit, în părţi diferite ale corpului, – am început să îi dau şi mai tare. Bine, până la Cireş, celebru în lumea Ironman şi Hallf Ironman. Este o porţiune de deal ucigătoare, nesfărşită, o urcare continuă şi abruptă, după ce turele tale s-au terminat. Când crezi că e gata! Este drumul către Oradea, acolo unde se întâmplă alergarea.
Cred că începusem să înjur masiv, în urcare, când, în faţă mi-a apărut un iepuraş. Stătea cumva în profil, mă ignora complet, părea că aşteaptă vreun membru al familiei să vină cu cumpărăturile de la oraş. Nu părea să apară nimeni, aşa că s-a dus calm înapoi, înspre câmp, ignorându-mă complet. Nu m-aş fi mirat să mă întrebe cât e ceasul, atât de tare îmi fierbeau creierii în cap de la urcarea asta. Probabil i-aş fi răspuns fără probleme.
Când am coborât la calea ferată şi am auzit muzica din parc eram foarte senină. M-am repezit la tranziţie, mi-am lăsat casca, bicicleta şi spd urile, mi-am luat adidaşii şi am pornit. 38 de ture de parc. Păi, se face, mi-am spus. Am uitat intenţionat informaţia că urma să intru în primul maraton din viaţa mea, şi să parcurg 42 de kilometri. După 9 ore şi ceva de efort.
Vine imediat şi episodul 2! 🙂
Here it is, actually 🙂
