Home Jurnal de cursa Jurnal de alergare retrospectiv. După un 2015 negru plănuiesc un 2016… fără obiective
Jurnal de alergare retrospectiv. După un 2015 negru plănuiesc un 2016… fără obiective

Jurnal de alergare retrospectiv. După un 2015 negru plănuiesc un 2016… fără obiective

1
Distribuie pe:

N-am nimic de ascuns: pentru mine, 2015 a fost un an cumplit. Cu câteva raze de speranţă pe ici, pe colo, de care mă mai agăţ când simt că mă scufund.

Ianuarie nu prevestea nimic bun. Terminasem 2014 cu nişte necazuri pe plan personal şi cred că pe fondul ăsta de stres m-am accidentat la piciorul drept. Am alergat cam cu furie atunci.

Timpul trecea şi se apropia maratonul de la Paris, despre care v-am povestit chiar aici. Am trecut prin toate chinurile şi când începusem să cred că totul s-a dus pe apa Sâmbetei, am dat de un doctor care m-a liniştit şi mi-a dat tratamentul potrivit care m-a scăpat de necaz. „Succes la maraton!”, mi-a urat. Şi a avut dreptate: cu doar trei săptămâni înainte, am încercat să îngraş purcelul în ajun şi, deşi ştiam că nu voi face mare brânză, tot ce-mi doream era să termin cursa. Obiectiv îndeplinit: primii 21 de kilometri i-am parcurs într-un timp bun, apoi lipsa pregătirii a început să mă tragă în jos, iar pe ultimii trei chiar am suferit, dar am scos la limită un timp un timp cu 3 în faţă: 3.59.

finish la Maratonul de la Paris foto arhiva personala
finish la Maratonul de la Paris
foto arhiva personala

Îmi aduc aminte că a fost o cursă superbă, că m-am bucurat de Parisul ăla alergat ca un copil de jucăria preferată. Eram tare fericit şi abia aşteptam să zburd după ce am trecut hopul cu piciorul.

Apoi am debutat şi la prima mea cursă de trail, la Măcin, unde m-am simţit la fel de bine ca la Paris. O frumuseţe de traseu, unde m-am chinuit teribil la urcări, dar m-am contaminat cu plăcerea alergării în natură. Şi unde a început o frumoasă prietenie cu un alergător mai experimentat pe trail, Claudiu Dinescu. Nimic nu mă mai oprea. Şi totuşi… curând ajungeam în genunchi.

Apoi s-a întâmplat o nenorocire: mi-am pierdut socrul, la care ţineam enorm. Nici acum nu cred că nu mai e cu noi. Dispariţia lui neaşteptată m-a străpuns. Un văl negru de durere cruntă a pus stăpânire pe mine şi toată bucuria alergării s-a topit de parcă nici n-ar fi fost vreodată.

În iunie, eram înscris la prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov şi am ezitat îndelung dacă mă mai duc sau nu. Am zis că o voi face pentru socrul meu. Cursa aia a fost un chin îngrozitor, un calvar pe care mi-l voi aminti mereu; căldura i-a strivit pe mulţi şi dacă n-aş fi ştiut pentru ce eram acolo, m-aş fi lăsat păgubaş. Eram nepregătit, nedormit şi îndoliat, dar am zis că nu am voie să mă opresc. Am trecut prin toate stările neputinţei. A fost primul maraton la care am trecut la mers, torturat de crampe la stomac şi la gambe, sufocat de căldură, demolat psihic. Dar am zis că prefer să mor acolo decât să cedez, eram decis să mă târăsc şi în coate şi în genunchi dacă trebuia. Am ajuns la finish într-un timp aiuritor, 4.38, dar mai important e că am aflat răspunsul la întrebarea: poate alergarea să-ţi vindece rănile? Da, ştiam că poate, dar trebuia să mă conving.

finish Macin, prima cursa de trail. foto arhiva personala
finish Macin, prima cursa de trail.
foto arhiva personala

N-a trecut mult până când am primit a doua lovitură grea – câteva săptămâni mai târziu, îl pierdeam şi pe Cătălin Iofciu. Eram prieteni de 23 de ani şi eram fericit că în ultimii doi descoperise plăcerea alergării. Nu ne mai săturam să ne pregătim pentru maratoane, mă bombarda cu întrebări şi informaţii despre alergare. Şi acum îl aud şi parcă totul a fost ieri.

În 2014, toamna, a fost diagnosticat cu cancer şi atunci, după şocul acestei descoperiri, am fost tot timpul convins că el va câştiga această luptă, oricât va dura. N-am conceput niciun moment că se va sfârşi prost, mai ales că el era foarte puternic şi determinat ca în cel mult un an să revină la alergare. Dar n-a fost să fie. Într-o noapte am primit telefonul acela pe care nu cred că-l voi uita vreodată.

Pierderea prietenului meu m-a năruit. Nu mai aveam vlagă, nu mă mai simţeam în stare să încalţ pantofii Nike pe care mi-i dăruise. Îl văd cum alerga în faţa mea, neobosit, îl aud cum mă striga şi mă încuraja şi încă am senzaţia că totul e un vis şi că mă voi trezi. Au trecut luni aşa, incapabil să mai fac ceva, fără chef să mai fac vreun plan sau să-mi doresc ceva.

Alergarea rămăsese undeva, departe, în spate. Ştiam că fără ea voi fi terminat şi că trebuia să fac ceva. Apoi am înţeles că dacă tot sunt în viaţă şi pot să alerg, nu am niciun drept să nu fac asta. Cătă m-ar mustra că am devenit delăsător. În plus, alergarea nu m-a trădat niciodată, m-a ajutat mereu să găsesc răspunsurile căutate şi să ies din orice bucluc.

Încet-încet, am reînceput să ies la „una mică”. Era teribil de greu, nu fizic cât psihic. Mă consolam tot sporovăind cu Cătălin una-alta. Şi uşor-uşor am simţit că aleargă şi el cu mine. De atunci, pot să jur că eu îl simt lângă mine. N-a pierdut niciun pas.

pe coclaurii mei de acasa, de langa Slobozia
pe coclaurii mei de acasa, de langa Slobozia

Nu mă gândeam că mai fac mare lucru anul ăsta, nici nu mai aveam vreun orizont de aşteptare. Mă complăceam cu alergările libere, uşoare, fără timpi, fără obiectiv. Am descoperit şi ajutorul muzicii, mi-am făcut un playlist şi m-am lăsat în voia paşilor.

Dar uneori cărările pe care te duce alergarea sunt surprinzătoare. Am primit o invitaţie de a participa la Maratonul Olteniei şi n-am putut să o refuz. Şi bine am făcut. Cursa aia, deşi am am avut o cumpănă la doi paşi de finish, mi-a redeschis apetitul pentru competiţii. Apoi am fost şi la RunFest Băneasa, unde am simţit că încep să mă ridic din ţărână şi să reîncep să alerg cât de cât.

Am continuat să alerg prin pădure şi pe dealuri cu amicul meu, Claudiu Dinescu, iar acum here I am: mai bag asfalt doar când rămân singur, pe şoselele din afara oraşului. Nu mai am legătură cu timpii pe care-i scoteam în anii trecuţi, dar ştiţi ce? Nu mai contează. După experienţele nefaste care m-au marcat în acest an, percep altfel alergarea. Mă bucur mai mult de evadările astea, nu mai sunt dependent de ritm sau de distanţă. Alerg cum pot, când pot şi în general în weekend fac un semi prin pădure şi pe dealuri. E un antrenament grozav, mă bucur ca un copil de escapadele astea în natură.

Ăsta a fost 2015-le meu, cu bune şi cu rele. Dacă e să trag linie, recunosc că nu sunt mulţumit şi nu cred că exagerez. Mi-e dor de oamenii pe care i-am pierdut şi aş da orice să-i mai văd măcar o dată.

Pe de altă parte, am învăţat că trebuie să merg înainte şi îi port cu mine în gând oriunde mă duc. E tot ce pot să fac. Am supravieţuit cumva şi mă bucur cât pot de ceea ce mi-a rămas: familia, prietenii, alergarea. Nu-i puţin, dimpotrivă!

Ce aşteptări am de la 2016? Nu prea mai îndrăznesc să mai fac planuri, iau lucrurile aşa cum vin şi încerc să le fac faţă. Altădată, pe vremea asta, începeam deja să mă gândesc la următoarele competiţii; acum simt că mă doare capul doar dacă încerc mă gândesc la ce voi face săptămâna viitoare; rănile nu s-au închis.

Nu m-am înscris la nicio competiţie, dar în mod normal nu voi rata Măcinul, de care mi-e dor de pe acum. Posibil să vin şi la Semimaratonul din mai, de la Bucureşti, dar nu-mi mai propun niciun obiectiv. Am devenit un alergător încet, dar mai dispus să îndure. Sunt mai hârşit, aşa că important e să ajung la start, de acolo văd eu ce fac.

Sper ca 2016 să fie un an mai bun, mai liniştit şi să-l încheiem cu bine, atâta tot. După câte am pătimit, mie mi se pare mare lucru.

Distribuie pe:
Toni Dumitru

Toni Dumitru e un jurnalist abia trecut de 20 de ani. Bine, 20 de ani de când avea 21, dar nu asta contează, ci plăcerea cu care i-a petrecut pe ultimii 3 alergând. A început de jos, cu „sesiuni” de 5 minute de jogging în parc, până a ajuns la două maratoane într-o săptămână. Dependent de alergare, „MaraToni” o resimte ca pe o formă primară de libertate şi se străduieşte să-i înţeleagă toate sensurile lecţiilor pe care aceasta le oferă, pentru a le împărtăşi şi altor entuziaşti.

Comentarii(1)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *