Home Jurnal de cursa Odisee mountainbike la Cursa Dunării Călărăşene!
Odisee mountainbike la Cursa Dunării Călărăşene!

Odisee mountainbike la Cursa Dunării Călărăşene!

12
Distribuie pe:

Cred că aveam mai mult chef de plantat panseluţe sâmbăta asta, decât să mă trezesc la 6 dimineaţa să-mi fac bagajele pentru Călăraşi. S-a dovedit că m-am trezit oricum prea devreme, pentru că lui Cristi Purcaru, colegul meu de echipă de la Club Sportiv Adrenalina, îi juca feste siguranţa ( electrică:) ) şi a trebuit să stea acasă s-o repare. Era deja opt fără ceva cred când a ajuns la mine să mă ia, şi până am încărcat cele 4! bicle două mtb şi două şosea în remorca maşinii se făcuse deja o oră periculoasă pentru succesul operaţiunii noastre: Cursa Dunării Călărăşene, 56 de km offroad mountainbike, start concurs ora 10.00.

asfhdmg

 

Când am descoperit, la vreo 26 kilometri după ce-am pornit, că mi-am uitat acasă tot, în afară de bicicletă :D, deja se complica treaba. Aşa că ne-am oprit la o cafea şi un corn în localitatea Frumuşani, aşteptând să vină Andrei cu bagajele, lăsate de mine ordonat pe casa scării.

Am pornit din nou la drum, într-o deja cursă contra cronometru până la start, mai ales pentru că maşina lui Purcaru nu merge cu mai mult de 75 de km la oră! În orice caz, la ora 10 intram în Călăraşi! Sigur, şi startul era tot la această oră, şi pentru că GPS ul de pe telefon ne-a dus la o cale ferată ŞI NU ÎN CENTRUL ORAŞULUI, unde era startul, am hărţuit de la geamul maşinii călărăşeni nevinovaţi, întrebându-i cu ochii scoşi din orbite UNDE E CENTRUL??? Aveam deja pulsul peste limita maximă şi nici măcar nu intrasem în cursă.

Când am ajuns, aproape începea numărătoarea inversă. Toată lumea era aliniată la start. Eu alergam, dădeam din nâini şi încercam să verbalizez: ne trebuie kitul de concurs! (fără cipul încorporat în număr nu eşti înregistrat în cursă). Domniţele de la Smart Atletic s-au agitat impecabil şi au plecat să ne aducă numerele, din incinta hotelului  cine naiba să se mai aştepte că apare cineva? Purcaru rămăsese la maşină, să se schimbe în echipament, eu eram deja echipată, aşa că rolul meu era să fac cumva ca să intrăm în concurs!

Mai jos, o frumoasă fotografie. Actori: eu, Bogdan şi Claudia de la Smart Atletic Bogdan îmi explica încotro au luat-o concurenţii – că startul se dăduse deja, eu şi Claudia strigam către Purcaru să se întoarcă să-şi pună numărul pe biclă – că plecase fulgerător fără el.

io

 

Apoi am intrat şi noi în cursă! :)

Printr-o minune am reţinut şi eu indicaţiile dreapta, stânga, dreapta, din astea, şi după un sprint de comă împreună cu colegul mai sus menţionat am dat de coloana oficială de poliţie şi concurenţi, aliniaţi de data asta la startul tehnic noi ratasem startul festiv. Nici n-am ajuns bine că s-a intrat în traseu. Noroi promiţător de la început, dar până la nămolul adevărat, ăla de tratament, nu mai era decât foarte puţin. Până am ajuns la el am pedalat pe lângă Dunăre, cu un vânt lateral de luat în seamă. Un peisaj ciudat, mohorât şi rece de lacustră ne-a însoţit pe tot traseul, şi mie una mi-a plăcut maxim.

aoaa

 

cala

traccki

Am rămas cu adrenalina în gât de la start şi cred că i-am dat destul de tare, depăşind continuu şi urmărind o trasă cât de cât stabilă în clisa aia mişcătoare. Şaua îmi căzuse de la început, era o chestie care se mişca-rotea, pantalonii de ciclism de peste ăia lungi îmi cădeau, îmi era sete apă nu am avut timp să ne luăm la noi, dar îmi era dor să fac echilibristică pe nămol cu bicicleta, ăsta este purul adevăr! 😀

Cel puţin la început. Că la un moment dat nu prea mai era fun. A venit nămolul ăla, tata lor. Eram pe câmp deschis, în dreapta stânga era porumb sau mărăcini, şi poate ceva iarbă, şi era aproape imposibil să găseşti o trasă care să nu-ţi încarce bicla cu noroi şi să o blocheze. Greutatea cărată părea că se dublează (completare la editare: chiar se dubla!): spd-urile mele aveau brusc 5 kile fiecare, bicla nu mai zic. La fiecare pas erau oameni blocaţi în drum, cântând cântecele vesele. 😀

Glumesc, îngânau câte ceva destul de creativ. 😀

trackk

cvnhvjm

razzzfhg

Haideţi să vedeţi cam cum a fost în mişcare, am găsit pe net o mică înregistrare făcută de unul dintre concurenţi 😉

 

Eu mi-am băgat mâinile în tot mâlul ăla şi l-am ras de pe roţi, de la schimbătoare, de la furcă, de peste tot! Şi am făcut asta din 4 în 4 minute, câţiva kilometri. :) A fost frumos!

Când mă urcam din nou pe biclă constatam că tre să cobor! Ca să fac ce spuneam mai sus, că se bloca autovehiculul!

Când am mai dat şi de paie… care se lipeau de nămolul de pe roţi… şi când acest amestesc se mai şi întărea…

A trecut maşina organizatorilor, un off road 4 X 4 care abia se ţinea pe roţi de tare ce aluneca în tău, şi am aflat cu ocazia asta: 1. că oamenii din maşină ştiu cum mă cheamă şi 2. că sunt prima fată din cursă.

Am continuat să îi dau tare, trăgând bicla după mine şi făcând balet cu spd-urile, apoi urcându-mă şi pedalând ca la spinning, la cel mai de sus nivel de greutate. Am depăşit o groază de domni în acest proces, şi când am trecut pe lângă Purcaru i-am zis: îmi pare rău, dar te depăşesc! La care colegul Purcaru a spus ceva ce nu pot reproduce pe blog :)). Varianta scurtă: „Mă depăşeşti o…”

Aşa. După aceea am ajuns într-o plantaţie de soia! (a trebuit să dau un telefon ca să aflu ce naibii de plantaţie era, acum m-am întors la calculator), am intrat în ea pen că pe drum chiar nu puteam merge riscam să ajung în Tărâmul de Mijloc din Stăpânul Inelelor, afundându-mă fără scăpare.

euuuuu

xcbvv fjh

Cum alergam eu prin soia, frate, am un atac de panică! Sau ce-o fi fost el, ideea e că nu prea puteam respira. Trăgeam aer în piept şi el nu se ducea în plămâni, se ducea în altă parte! Pentru prima dată în cursă aproape m-am oprit, încetinind şi trăgând oxigen, cât mai mult oxigen. M-am uitat în jur: eram singură cuc în mijlocul acestei frumoase plantaţii (Purcaru mă depăşise deja de ceva timp, în încercarea de a-şi salva onoarea :D), în spate nu dibuiam silueta niciunui concurent, în faţa se vedea într-adevăr, la ceva distanţă, cortul roşu de alimentare, dar total ineficient pentru situaţia mea respiratorie. Mai bine zis, dacă era să crăp, nu mă mai salva nici Frodo.

Mi-am dat seama că am ţinut-o într-o respiraţie sacadată de la începutul cursei, şi că pulsul meu nu se prea stabilizase până la acest moment. Am mai făcut câteva scamatorii, cu faţa schimonosită şi apoi m-am gândit că exagerez, că totul e în capul meu. Şi aerul parcă şi-a eliberat calea şi aproape că am început să respir normal.

Când am ajuns la cort am băut puţină apă şi am plecat mai departe. Aveam să regret puternic mişcarea asta. La vreo jumătate de oră mi s-au învârtit în cap imagini cu portocalele zemoase, păhărele cu istonic, pătrăţelele de glucoză, feliile de măr! De ce?

Pentru că …. eu credeam că mă apropii de finish! Că s-au terminat cei 20 de km şi ceva de traseu reconfigurat de organizatori! Doar că omisesem un detaliu de pe graficul vizionat pe telefon, în drum spre Călăraşi: se parcurge de două ori.

Când am ieşit din zona de nămol şi am ajuns la pădure, Bogdan Antohe de la Smart Atletic mi-a zis că am intrat în a doua buclă! Am crezut că e o poantă bună. Apoi mi-am amintit că el n-ar glumi cu treaba asta. Apoi m-am deprimat cumplit: trebuia să MAI FAC O DATĂ TRASEUL! Toată nebunia aia cu nămol, cu cărat biclă, cu vânt, TOTUL, DIN NOU! Când m-am văzut iar pe dig, am cochetat cu ideea abandonului. Eram ruptă, aveam gâtul uscat, şi până la punctul de alimentare aveam de tras toată clisa Dunării călărăşene! DIN NOU. Cred că am mers cu 10 la oră pe plat. Bătea un vânt duşmănos, şi era aproape întuneric afară. Mi-era frig, aveam picioarele ude, nămol pe pantofi, mă durea stomacul. Mi-era foame!

Dar sete îmi era şi mai tare. Mi-am dat seama că trebuie să mă hidratez cumva, altfel nu am nicio şansă să termin cursa. Sau să mai trăiesc, probabil! Nu am aveam energie. Aşa că am început să mă uit prin bălţile pe lângă care treceam cu gândul să trag o duşcă! Deja mă vedeam sorbind din ele, din păcate una era prea nămoloasă, alta părea că are ceva rugină traseul a trecut şi pe lângă nişte ruine foarte poetice, alta era pur şi simplu dezgustătoare! Mă uitam în jur după apă. Nu era nimic. Ok, Dunărea, dar nu mă ajuta prea mult. Nu puteam să beau apă din Dunăre. Concurenţii parcă fuseseră înghiţiţi de pământ. Nu înţelegeam de ce naiba nu mai vine nimeni din spate! Şi de ce nu văd pe cineva în faţă!

În cele din urmă văd o turmă de oi! Salvarea! Am ajuns la cioban ca la havuzul din deşert, i-am cerut nişte apă aproape luându-l cu asalt. Omul mi-a întins bucuros sticla, am luat câteva gâturi, după care i-am înhăţat covrigul pe care-l rodea! Dumnezeule, când mi-am dat seama ce am făcut i l-am dat înapoi! Ok, după ce am muşcat o dată! :)) Săracul s-a uitat la mine, nu părea speriat!, şi mi-a zis să îl mănânc pe tot! O să îi aprind o lumânare acestui bun samaritean. Mi-a salvat şi viaţa şi cursa! :))

Am prins puteri, şi m-am văzut pregătită să trec încă o dată prin iadul de nămol, care oricum deja mă aştepta. Când am ajuns din nou la punctul de alimentare am mâncat tot ce visasem până atunci! Mulţumesc şi tipului care în timp ce eu hăpăiam mi-a curăţat de nămol bicicleta!

Inutil să mai spun că finishul acestui concurs m-a făcut fericită când am ajuns chiar nu mai aveam chef de niciun kilometru în plus ;)

Puţin mai târziu am sărbătorit cu colegul Purcaru un frumos loc 3 general la el, şi doi la categorie, şi un loc 1 general feminin la mine. :) Ulterior am aflat că sunt 8 general overall, adică cu tot cu bărbaţi! :))

PODIUMMM

Dar mi-a cam făcut felul tura asta, în aşa hal încât am uitat să-mi spăl spd-urile, pentru cursa de şosea de 100 de km de a doua zi. Astfel că atunci când am ajuns, din nou cu ceva întârziere :D, deşi veneam de la patru km distanţă, am găsit toată lumea aşezată din nou la start!, ca în ziua precedentă. Eu eram cu pantofii de spd cu glod întărit în mână, cu nişte paie ieşind din ei.

N-am mai avut ce să fac. Pantofi de schimb n-aveam, în adidaşi nu puteam pleca. Am rămas destul de resemnată în urmă şi m-am relaxat cu o cafea pe un vapor-restaurant părăsit!, pe care am urcat fraudulos, în portul din Călăraşi!, pe Dunăre! Not bad, ha? :D

Apoi am mers la cortul de organzare al Smart Atleticilor, transformându-mă adhoc în voluntar la concurs : am pregătit energizantele pentru punctul de refresh, pentru când se întorc cicliştii de pe traseu şi apoi am împărţit medalii finish-erilor. A fost grozav!

eumed

Încep să cred că mă pricep îndeosebi la MTB cu nămol, şi imediat ce se introduce această disciplină sportivă în calendarul competiţional al Federaţiei, mă voi înscrie cu aplomb ca rider profesionist 😀

 

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(12)

  1. foarte amuzant dar in acelasi timp bine punctat!
    la anul voi merge, sper insa si organizatorii sa puna mai mult de 160 de locuri de mtb! organizatoriiii, heiii 🙂

  2. foarte frumos scris, daca nu ma insel ti-am spus si in timpul cursei , pe traseu, ca aceea nu este Dunarea, mai erau aprox 10km pana la aceasta, asta ca sa nu inducem lumea in eroare, traseul este mult mai frumos, cel initial, parcurs pe vreme calda, te asteptam la editia viitoare. succes!

  3. Vai ce noroi, mocirla, namol … imi aduce aminte de prima evadare de prin 2011 parca, tot cu curatat bicla, tot cu paie, tot cu frig, am nimerit si intr-un camp cu grau crezand ca nu va mai fi noroi pe acolo, dar de unde, era triplu pe aratura, vai ce frumos a mai fost :)) a trebuit sa schimb pinioanele dupa cursa.

  4. Felicitari! Parca si acum am un mic regret: ca nu am facut si a doua bucla. Ma uit pe poze si vad ca partea cu noroi, cea mai dificila, era mai scurta decat partea cu mai putin noroi. :(. Normal! Am retinut mai mult partea cea mai dificila :).

Leave a Reply to Daniel Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *