Home Jurnal de cursa #Primul meu semi. Andreea: Mă simt ca la 21!
#Primul meu semi. Andreea: Mă simt ca la 21!

#Primul meu semi. Andreea: Mă simt ca la 21!

0
Distribuie pe:
Andreea, la antrenamente
Andreea, la antrenamente

Metroul era plin ochi duminică dimineața la ora 7. Și dacă într-o zi obișnuită, nimeni nu își scoate nasul din telefon, din cărți sau din papucii altora, acum se încingeau discuții despre următoarele alergări, despre cum să facă echipă de ștafetă. Și ca la oaste se tot adunau și creștea veselia. Oamenii își purtau numărul de concurs cu mândrie, ca pe-o decorație.

Aveam emoții. Emoțiile bobocilor într-ale semimaratoanelor, „o să reușim”, „ușor, ritm constant”, „lasă telefoanele la garderobă”, „nu ne oprim, bem apă din mers” și tot așa. Până când ne-am aliniat la start și am pornit. Când am intrat pe poarta de start, kenienii făcuseră deja un kilometru, când am ajuns la Piața Alba Iulia, ei se întoarceau, când eu mai aveam 10 kilometri din cursă, ei își primeau medaliile.

Primii 10 kilometri au fost lectură particulară: am citit toate mesajele de pe tricourile colegilor de semimaraton. Muuulte, kilometri de mesaje motivaționale. Aș putea spune că primii kilometri au fost lejeri. Mi-am primit și de pe margine remarca: „poți să-ți dai drumul la alergare, kenienii au ajuns!” M-am maimuțărit la camere, totul era în regulă, parcă nici tibia dreaptă nu mai era supărată ca la ultimele antrenamente. Până când… Până când am priceput că traseul pe care îl știam eu era altfel, mai cuprindea și bucla de pe Calea Victoriei, și în mintea mea kilometrii s-au dilatat amețitor. În alte condiții, lăutarii care scârțâiau viorile de pe margine m-ar fi distrat, or acum nu știam cum să-i fac să tacă, pe toți!

Pe la kilometrul 18, m-a ajuns un tip care nu se mai oprea din remarci vesele și Dumnezeu l-a ferit! Dacă aveam ceva la îndemână, o coajă de portocală, o coajă de banală, jur că mi-aș fi folosit ultima felie de energie ca să-l anihilez. 😀

Nu durerea e cel mai mare dușman în cursă, nici faptul că vezi pe margine persoane care primesc îngrijiri de la paramedici, ci epuizarea. Ultimii trei kilometri  au avut lungimea unui maraton întreg. M-am târât la propriu, dar mi-am jurat că nu mă opresc. Și când m-am văzut față în față cu Finish-ul, îmi venea să chiui! Doar că nu mai puteam. Așa că am accelerat. Atât de tare îmi doream să se termine…

2 ore și 9 minute. Atât a durat cursa. Și a fost frumoasă. Nu m-au durut picioarele după, nu am făcut febră musculară, nu am luat aspirine, nici geluri de hidratare, batoane și alte energizante. Am mers a doua zi la muncă, am primit felicitări de la colegi și m-am bucurat de momentul meu de glorie ca un superstar. Aproape că m-am simțit ca la Oscaruri. Și în sinea mea am început să mulțumesc mamei mele care m-a lăsat să mă urc în toți copacii din grădină, profesorilor mei de sport care nu ne lăsau să facem matematică pe motiv că la matematică dăm cel mai greu examen, ci ne alergau de ne mergeau fulgii, antrenorilor de la sală. Și mai ales, Roxanei Lupu care s-a ținut de capul meu să mă alătur echipei de curajoși pe care îi pregătea pentru semimaraton, cu toate că nu eram convinsă că vreau să fac asta.

Și vreau să îmi mulțumesc mie. Fiindcă „the best cause in the world is yourself”. Așa scria pe un tricou și pentru asta am alergat!

My Sloop! ♥

De când am început să alerg, o regula de aur pe care am învățat-o este: carbohidrați înainte de efort pentru energie, proteină după efort, pentru refacerea mușchilor. Și partea cu carbohidrații mă umple de fericire. Cui nu-i plac pastele?

Toată lumea mă întreabă dacă rup frigiderul după un antrenament. E o preconcepție asta. Pe mine cel puțin, după antrenamente, mi se face atât de poftă de salate, încât aș putea să pasc gardurile vii până ajung acasa. Corpul uman e o mașinărie minunată.

Se reglează singurică, dacă nu o alterăm cu bombardamentul ăsta pe care îl primim de la marketingul la alimentele tare nesănătoase. Ideea că noi cei de la oraș plătim un preț nedrept: acela de a avea foarte puține opțiuni sănătoase și la îndemână. Când sunt la muncă, mereu pe fugă, sunt tentată să parchez și eu la primul fast-food.

Dar mi-am creat obișnuința proviziilor, mereu am la mine un biscuițel, un măr, câteva fructe uscate. Iar faptul că în antrenamente mă pot hidrata cu fructe și legume, sub formă de smuti, este o fericire pentru mine! L-am descoperit pe Sloop când am intrat în programul #spre primul semi și nu l-am mai lăsat de atunci, e  mereu cu mine când merg la sală sau când alerg!

În cele aproape 3 luni de antrenamente am găsit și eu formula câștigătoare My Sloop ♥! Este cel cu cocos și ananas!

Cocos1

Știți cu ce se ocupă ananasul, atunci când facem sport? Păi, este excelent în recuperarea sportivă, repară și menține sănătoase oasele și cartilagiile, are fibre, care ajută la scăderea nivelului de colesterol și conține vitaminele B6, parte din procesul de formare a celulelor roșii din sânge. Iar cocosul vine să ajute în procesul de recovery după efort. Este sursă de calciu, magneziu și potasiu!

la finish, cu gasca #spreprimulsemi
la finish, cu gasca #spreprimulsemi
Distribuie pe:
Roxana Lupu

Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare.
Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *