Narcis, al finish-ul primul semimaraton din viata lui. foto arhiva personala
Cred că nici dacă m-aş fi însurat, cu siguranţă n-aş fi avut atâtea aprecieri ca după primul meu semimaraton, la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. O să-ncep cu mulţumirile, aşa că ele vor curge sincer către Roxana Lupu, cel mai bun motivator şi antrenor (ambele în acelaşi timp) în viaţă. Deci, dacă vreţi să începeţi o asemenea provocare, contactaţi-mă pentru a vă pune în legătură cu ea. În doar 2 luni m-a făcut să alerg un semimaraton, pe mine, unul care a avut o perioadă de 3-4 ani în care abia mai călca pe piciorul stâng.
Şi apoi să le mulţumesc lui Liviu Dan şi Cezar Romaniuc, pentru sfaturi şi antrenamente, lui Toni Dumitru, care ne-a motivat de ziceai că jucăm finala Cupei Mondiale, celor doi iepuri din cursă, Andreea Archip şi Anca Marcu!
De Andreea m-am ţinut până la kilometrul 11, cred, sau 12, iar pe Anca am lăsat-o 18 kilometri să asculte muzică, o mai întrebam în clipele în care mi s-a făcut rău cam cât mai e... şi am văzut kilometrul 18, apoi mi s-a făcut rău. Am pierdut-o din vedere şi am văzut-o doar la finish. Colegilor de alergare trebuie să le mulţumesc, Ana Jităriţă, Bogdan Ciubuc, Alexandra Tătar, primii doi şi ei la primul lor semimaraton.
Şi să-i mulţumesc singurului meu fan din timpul cursei. Nu îl cunosc, dar el pare că mă ştie bine, probabil e radioascultător (n.r. Narcis Drejan este redactor sef Sport Total Fm :)). A fost ca un înger păzitor, când la Piaţa Alba Iulia, când la Muncii, când la Unirii, când la Eroilor, când aproape de finish.
Ţin minte doar cum îmi spunea: “Drejane, bagi tot semimaratonul?”, “Mai poţi?”, “Ai agăţat ceva?”, “Dacă nu mai poţi, ia-o uşor”, “Hai cu medalia!”. Avea barbă, ochi albaştri, dar sigur nu era Isus… sper să nu fi avut halucinaţii, dar şi pentru el am terminat cursa. Şi pentru cei doi oameni care au tras de mine la kilometrul 19, o doamnă care mi-a zis că nu trebuie să renunţ, şi un domn, cam la 50 de ani, care îmi dădea sfaturi ce să fac, pentru că am avut crampe musculare la piciorul drept.
Nu știu de ce s-a întâmplat asta, că am luat magneziu înainte de cursă și în ultima vreme am avut mare grijă la hidratare și alimentație.
A fost o cursă incredibilă, am avut emoţii mai mari decât orice la examen din viaţa mea, decât la orice invitaţie la dans a unei fete, decât primul sărut, decât orice, sper să nu se supere femeile. 😀
Emoţii peste emoţii, pe care le-am stăpânit la început, pe traseu, făcând mişto de cuplul gay, care vorbea murdar în engleză, în timpul cursei, de băiatul cu bicicletă, care întreba o blondă: “când ieşim la o cafea?”, iar fata îi tot spunea: “cine ne aude ne şi crede!” şi până la kenyenii care au zburat şi au câştigat.
A fost bine până la kilometrul 19, eram sub două ore de cursă, aveam ritm bun, o pierdusem pe Andreea, dar eram cot la cot cu Anca, pe care am întrebat-o cât o mai fi… îi povesteam ceva despre bachatta, că puţini ştiu că e originar din Republica Dominicană, şi-mi aminteam cum dansau dominicanii o zi întreagă pe bachatta, pe malul Caraibelor şi aşteptau să vină balenele în golful Samana! 🙂
Şi la kilometrul 19 mi s-au pus crampe, simţeam că mi-e rău, că mi-e foame... mergeam într-un picior, săream ţup-ţup în stângul, care începuse să doară. M-a văzut un nene de la SMURD, avea de 3 ori greutatea mea, mi-a dat cu apă pe faţă, a pus gheaţă pe locul crampei, apoi am alergat şi nu m-am mai oprit.
Am avut timp să mă gândesc la toţi anii în care n-am avut încredere în mine, după ce am avut piciorul stâng praf, să mă minunez de câţi oameni reuşesc să alerge un semimaraton, să mă încăpăţânez că nu trebuie să renunţ când mi s-a făcut rău, când aveam crampe, să ţin cont de ce ne spunea Roxana Lupu sau Toni Dumitru: “Important e să nu te opreşti, orice ar fi, o iei uşor, dar nu te opreşti decât deasupra ceasului de la finish!”.
. Nu am mai plâns de când a murit bunică-mea şi-s foarte mulţi ani de atunci. L-am sunat pe tata, să mă oprească din plâns, apoi Cezar m-a sunat să vadă dacă am terminat…şi i-am spus tot cu lacrimi în ochi că nu-mi vine să cred şi că nu-mi explic de ce plâng. Şi întrebam oamenii dacă e normal să plâng, pe toate canalele posibile, apoi a venit şi fostul meu coleg de la Adevărul, Emilian Isăilă, şi m-a îmbrăţişat, tot pentru că plângeam…
Şi trebuie să închei cu o promisiune, toată emoția asta o cere: nu mă opresc aici! 🙂
My Sloop ♥
Probabil vă veți întreba cum, cât și ce am mâncat în ultimele luni de pregătire! Nu am exagerat cu carnea, (mănânc puțină carne), mult pește în general și înainte cu o săptămână de concurs am încercat paste!
Cu sos de roșii cherry, cu fructe de mare, cu ciuperci, cu orice! La un moment dat aproape că nu le mai suporți în farfurie, dar e nevoie de carbohidrați, ce să-i faci! E bine să beți multă apă! Și multe salate, contează enorm o alimentație sănătoasă în sport!
Fructele nu le-am cărat după mine la antrenamente, pentru că există Sloop!
Cu toții știm cât de importantă este o alimentație echilibrată, nu doar pentru slăbit, ci și pentru sănătate. Orice sport trebuie să fie însoțit și de un aport de vitamine din fructe și legume, iar dacă nu ai tot timpul posibilitatea de a căra 1,5 kg de mere, 2 roșii, 1 morcov, jumătate de țelină și o felie de lămâie în fiecare zi după tine :), Sloop te ajută cu 2 din 5 porții de vitamine necesare în fiecare zi. După fiecare alergare prin parc luam câte o sticluță de Sloop și aveam asigurată porția de fructe proaspete! La kilometrul 19, în timpul crampei din cursă, m-a salvat și un pic de Sloop, simțeam nevoia de dulce.
Preferatul meu este Sloop cu castravete și avocado!
Avocado conține magneziu și potasiu, importante pentru producția de energie, contracția și relaxarea musculară. Castravetele conține vitaminele B, acid folic, vitamica C, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu și zinc și garantează un boost de energie. Așa că m-am hidratat cu Sloop uneori înainte de alergări, pentru forjă :D, și alteori după antrenamente, pentru recuperare!
la finish, cu gasca #spreprimulsemi
Narcis, al finish-ul primul semimaraton din viata lui. foto arhiva personala
