Home Jurnal de cursa Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (II)
Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (II)

Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (II)

0
Distribuie pe:

Alexandru Kelerman

(Episodul 1 este aici!)

Aflu că Andrei și Dani nu se simțeau prea bine. Andrei avea o stare de greață, iar Dani avea ceva probleme în zona inghinală. În orice caz, nu ne mișcam deloc bine. Am făcut vreo două pauze scurte pe acea urcare, am continuat încetișor și am ajuns, după aproximativ 2h30m, prima dată la Omu!

Eram entuziasmat că, în sfârșit, îl văd pe Daniel, care ne aștepta cu totul pregătit. Am hotărât că nu stăm mai mult de 20 de minute în punct, așa că am trecut la treabă. Am mâncat niște paste, o bucată de pâine cu vinete și un castravete, m-am schimbat, pentru că deja se lăsa răcoare, am pus foița de vânt, am făcut plinul la apă și eram gata de plecare. L-am salutat pe Daniel și am pornit în aceeași formație, 4 băieți, în coborâre pe Valea Cerbului.

3

Și ce coborâre! O priveliște superbă, poteci înguste combinate cu bolovani uriași și o capră neagră care ne privea nedumerită, probabil gândindu-se ”Ce naiba caută nebunii ăștia pe aici?!”. Nu trece mult timp și dăm de-o altă echipă, de data asta compusă din două fete, Nicoleta și Irina. Le-am admirat  pe fete pentru curajul de parcurge proba Elite. S-au lipit și ele din noi și iată-ne că deja suntem 6 la petrecerea asta. Și pentru că 6 nu au fost de-ajuns, mai întâlnim doi băieți. Unul dintre ei avea o accidentare la genunchi, așa că mergea mai încet. S-au luat și ei după noi, așa că acum suntem 8. Ne gândim că-i bine, că urmează noaptea și că o să fim mai în siguranță așa.

Coborâm, coborâm și tot coborâm, până ajungem în pădure, alergăm pe o scurtătură abruptă în jos, traversăm un râu peste care am făcut echilibristică pe bușteni și ajungem la Gura Diham, la ora 21 fix, exact cum ne propusesem sus. Dăm un hi5 cu Andrei și Dani pentru că ne-am încadrat la fix în timp și alergăm spre punctul de alimentare.

Fluiere, strigăte, o super întâmpinare! Aici o găsim și pe Eliza, prietena lui Claudiu, care a venit de la București și s-a oprit la Diham să ne încurajeze! După atâtea ore, o față cunoscută contează așa de mult.

În punctul de alimentare, găsim mult așteptata cină: cașcaval, pâine și roșii. Înfulecăm rapid câteva porții din combinația asta, apoi fiecare își vede de ale lui. Eu îmi beau mixul de săruri și anti-cârcei, îmi fac plinul la bidoane și mă pregătesc pentru noapte, lăsând la îndemână frontala. Stăm cam mult, după părerea mea. La ora 21:30, începem drumul prin pădure, spre următorul punct de control, la Cabana Poiana Izvoarelor. Deja era întuneric, așa că ne aprindem toți frontalele și continuăm fără prea multe vorbe.

Cea mai mare frică a mea în cursa asta era noaptea. În căpșorul meu, eram speriat de ideea de a petrece noaptea pe munte și sentimentul acela n-a trecut nici chiar acum, la zile bune după terminarea cursei. Faptul că am fost un grup de 8 oameni a contat enorm, sunt sigur.

După vreo oră, o oră și ceva, ajungem în punctul Cabana Poiana Izvoarelor. Nu stăm mult, iar înainte să plecăm, o întrebăm pe doamna de acolo cât mai avem până în Prepeleac. Adică, cât mai e până ajungem la baza muntelui Bucșoiu și începem urcarea lui. Ne spune că mai avem cam încă o oră, o oră și jumătate. Cu mult entuziasm, plecăm mai departe prin pădure, la lumina frontalelor și acompaniați de liniștea nopții.

Mergem, mergem, mergem. Parcă mergem de mult mai mult de o oră, o oră și ceva. Timpul trece, trec mai mult de două ore de la ultimul punct, iar noi tot n-am ajuns la Prepeleac.  Se pare că ne-am rătăcit la un moment dat. Noroc cu Mihai, unul din colegii de drum, care avea o experiență vastă pe munte, de peste 20 de ani și știa destul de bine locurile prin care ne aflam. Fusese un ghid excelent de când mergeam împreună, continua să o facă și avea să ne ajute foarte mult până la finalul urcării de pe Bucșoiu.

Dar să nu mă arunc înaintea poveștii…

Ajungem în sfârșit în punctul La Prepeleac, unde un voluntar ne aștepta lângă un foc micuț. În jurul focului erau două corturi, unde dormeau colegii lui. În punctul ăsta, m-a izbit o dorință puternică să mă bag și eu într-un cort și să dorm. Dorința a dispărut imediat ce am plecat din punct și am început urcarea pe Bucșoiu.

Auzisem multe, dar foarte multe, despre această urcare. Despre cât de grea și de teribilă este. Dar în mintea mea, construisem un zid care refuza să accepte părerile celor care îmi povestiseră despre urcarea asta și păstrasem un spațiu pe care să-l umplu doar cu experiența mea. Urma să judec eu cât de grea sau de teribilă o să mi se pară Bucșoiu. Prima părere cu care am umplut acest spațiu a fost ”Ce-i cu jungla asta?!”

Am urcat vreme bună pe o potecă îngustă, printre niște frunze uriașe și mi se părea că sunt încolțit de vegetație la fiecare pas. Deși destul de abruptă, urcarea în sine nu mi se părea așa de cruntă.

5”Nu se mai termină odată?!”, m-am gândit la un moment dat. Urcam de ore bune, ne tot opream și mi se părea că nu mai ajungem în vârf. N-am idee câte ore ne-a luat, intuiesc că vreo trei, dar când am ajuns la pancarda mică pe care scria ”Vf. Bucșoiu”, am simțit ușurare. Dovedisem ”cea mai grea urcare de la 7500” și eram bine. Sau cel puțin credeam că sunt bine. Claudiu, de cealaltă parte, nu era într-o stare prea bună. Era flămând, tânjea după pauza de la Cabana Omu (ca și mine, de altfel) și deja strecura ideea că ar fi mai bine să ne oprim la cabană. Eu îl încurajam cu ideea că am dovedit urcarea pe Bucșoiu, că o să mâncăm ceva la Omu și că o să fie foarte bine după.

Ceva din vorbele mele de încurajare chiar s-a dovedit a fi adevărat. Am ajuns la Omu, am intrat în cabană și am început să mâncăm. Pe măsură ce mâncam, moralul creștea. Vedeam cum Claudiu își revine din starea de oboseală și energie scăzută în care era mai devreme. Și eu aveam moralul foarte bun. Daniel ne încuraja să mergem mai departe. Perspectivele erau bune!

Andrei și Dani erau hotărâți să continue, echipa de fete despre care am pomenit mai devreme era și ea determinată, așa că ne-am echipat și am ieșit din cabană.

Și de-aici, a început să se dărâme totul, bucățică cu bucățică….

Imediat cum am ieșit din cabană, am simțit o durere cruntă la glezna stângă. Abia reușeam să calc normal pe piciorul stâng. Mi-am dat seama într-o fracțiune de secundă ce se întâmplase. În cele 30 de minute petrecute în cabană, i-am dat corpului șansa să stea la căldură, să se relaxeze și să se răcească. Adrenalina a plecat de la locul ei, lăsând în urmă durerea pe care o mascase în tot acest timp, la glezna stângă.

Micuța durere pe care o ignorasem vreme de peste 30 de kilometri, devenise acum inamicul fiecărui pas pe care încercam să-l fac pentru a continua cursa. Mă mișcam într-un ritm mai încet decât foarte încet.

Claudiu își revenise total, amândoi eram treji, nu aveam dureri musculare, singura problemă era faptul că glezna mea stângă durea foarte tare la fiecare pas.

6Ne-am oprit pentru câteva momente, ca să ne bucurăm de răsăritul soarelui. Știam că o să ne trezească și mai mult și că o să ne dea energie. După o noapte de efort și nesomn, răsăritul soarelui este cunoscut în rândul alergătorilor de ultramaraton ca ”momentul de renaștere”. Am înțeles în acele momente de ce i se spune așa.

Am încercat să continuăm. Ce ne aștepta din acest moment erau câțiva kilometri buni de coborâre până la Refugiul Ciubotea din Bran. O coborâre destul de abruptă, care pentru mine și glezna mea avariată se anunța o adevărată provocare. Dar am încercat. Am coborât o bucată. Apoi am simțit nevoia să mă opresc. Pur și simplu durea prea tare. M-am așezat pe o piatră și mă uitam lung la Claudiu. Ne-am întrebat de câteva ori ”Ce facem? Continuăm sau ne întoarcem la Omu?”. Mi-a luat minute bune să mă decid. M-am gândit serios la ce ar însemna încă 10-12 ore de efort pentru glezna mea avariată. Riscam o accidentare mult mai gravă decât cea pe care o aveam deja, așa că cea mai bună decizie pe care o puteam lua, în acel moment, era să ne oprim și să ne întoarcem. I-am comunicat asta lui Claudiu și am fost amândoi de acord că e mai bine așa.

După 25 de ore de efort și 75 de kilometri Marathon 7500 s-a oprit pentru noi. Ne-am întors la cabana Omu și ne-am anunțat abandonul. Am băut o cafea împreună cu Daniel și am plecat spre Babele, de unde am luat telecabina până la zona de Start, la Peștera.

Ai noștri ne-au felicitat și ne-au încurajat, cu bucuria că eram întregi și sănătoși. Aceeași bucurie o aveam și eu, deși accidentarea nu mă încânta deloc. Am acceptat totul așa cum a fost și ne-am promis că la anul va fi mai bine.

Uitându-mă înapoi, am învățat multe lecții valoroase din participarea la 7500. Câteva dintre cele mai importante ar fi:

  1. E nevoie de mai mult antrenament la munte, constant, pentru a crește sansele de a duce cursa la bun sfârșit
  2. Deși pare tentant să mergi cu alte echipe, mai ales noaptea, ăsta e un lucru care te poate trage mult în jos, pentru că dacă se oprește unul, se opresc toți și se duc multe minute prețioase în felul acesta. Dacă ai un plan de acasă, ar trebui respectat de la început până la sfârșit
  3. Să îți asculți corpul și să știi când să te oprești e foarte valoros. Acum, când scriu aceste rânduri, după ce am fost la medic și m-am recuperat, a fost perfect că m-am oprit și nu am continuat prostește, pentru că am evitat o accidentare mult mai gravă, care m-ar fi scos din joc o perioadă mai îndelungată
  4. Ultramaratoanele sunt foarte mișto, oricât de grele ar fi! 😀

Cu experiența adunată de la această ediție, la anul voi reveni motivat să termin această cursă și să cuceresc ”crăiasa de la 7500” din mâinile ”bestiei din Carpați”. Prietenii știu de ce 🙂

Nu există modalitate mai bună de a încheia povestea acestei aventuri decât cu multe mulțumiri pentru cei care au fost alături de mine în acestă cursă, pentru că fără susținere și fără oamenii dragi din viața mea nu aș fi ajuns atât de departe.

Mulțumesc!

Distribuie pe:

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *