Despre noi

Salut! Ce bine că ai aterizat pe Adrenallina! :) Dacă nu ai fi tu să citești ce scriu aici, împreună cu colegii mei, acest spațiu nu ar avea sens. O fac însă și pentru mine, trebuie să recunosc. Iți spun imediat de ce. Citeste mai mult

Sportul pe mine m-a salvat

Nu cred în cuvinte mari rostite zilnic, căci sunt precum firele în mâinile ude ale căutătorilor de aur în albiile râurilor, se scurg odată cu apa și palmele rămân goale.

Cumva echilibrul vieții mă sperie: ce este azi luminos, mâine va fi adumbrit, căci dacă e să mă gândesc la asta, imaginea ar putea arăta așa: ești la saună, într-un moment de relaxare, când pe hol apare un cocalar răcnind în telefon la zidarul care îi ridică casa, dă indicații prețioase, face măsurători de la distanță, jignește…

Sau ești la o plimbare în parc, savurezi o înghețată și, pășind agale pe aleea străjuită de flori, în soarele amurgului, primești un telefon de la ai tăi, care te anunță ce te anunță. Gata, puf!, s-a dus liniștea.

Dar sportul pe mine m-a salvat, sunt cuvinte mari și pot să le rostesc. Pentru că din ziua acelui telefon mi-a fost greu să respir și nu putem obosi societatea cu problemele noastre – trebuie să continuăm să ne învârtim în rotiță, indiferent de ceea ce simțim.

Și ca să pot respira, am început să alerg. O altă durere lua locul și, pentru puțin timp, ceea ce duceam cu mine era cumva mai ușor.

Aș vrea să pot spune că încerc să salvez lumea!, că inspir oamenii să facă mișcare, că fac ceva pentru alții, dar de fapt eu m-am salvat pe mine, atunci, așa egoist cum sună.

Când nu-mi mergeau lucrurile la job, simțeam că-mi pierd drumul și hățișul devenea tot mai des și împleticit, am luat o bicicletă și mi-am târât corpul după mine, la altitudini, trăgând hârșâit bucata de fier și sperând că voi respira mai bine, cu timpul.

Sunt și traseele astea de concurs o metaforă a vieții. Căci mereu apare ceva neprevăzut și cu cât crezi că vin porțiuni mai ușoare, vin exact cele care te trântesc, te secătuiesc mai tare, te fac să tragi mai mult și mai mult.

Dar la final zâmbești și te uiți și tu la tine neîncrezător și te întrebi “eu am făcut asta?!”. Da, tu.

 

Cel care te îndoiești de tine, cel care trăiești acum un coșmar, cel care nu știi când va dispărea suferința sau când se vor schimba odată lucrurile în bine și pentru tine.

 

Reluând filmul cursei, îți amintești: ai luptat. Ai vorbit cu tine, în capul tău, și ai refuzat să cedezi: căldurii, frigului, furtunii, oboselii, penelor, crampelor, senzației de vomă, lipsei de apă, gândurilor de abandon, senzației de leșin, de foame, epuizării, căzăturilor, echipamentului care suferă defecțiuni pe traseu, faptului că te-ai rătăcit și parcurgi din nou porțiunea greșită, pentru ca abia apoi să reiei traseul.

Ai rezistat la toate astea, pentru că toate ți s-au întâmplat de când faci sport. Și toate mi s-au întâmplat și mie.

 

Nu am niciun motto salvator în buzunar. Nu am citate motivaționale. Când ți se întâmplă, faci ce trebuie să faci ca să supraviețuiești. Și atât. Avem toți forța asta în noi.

 

Sportul pe mine m-a salvat și mi-a condus viața pe o nouă direcție. Interesul pentru sport, mișcare și competiții a dat naștere acum 7 ani Adrenallinei.ro, unde citiți asta acum :), și un simplu blog de sport a devenit, cu anii, scânteia pentru un business – prima agenție de comunicare sportivă din România, Adrenallina Sports PR & more.  Suferinței că nu îmi găsesc drumul i-a luat locul sentimentul că am găsit o lume căreia pare că îi aparțin și din care doresc să fiu parte.

 

Ultimii ani au arătat diferit față de viața mea “de dinainte”. Viața mea în care fumam, nu îmi găseam locul, nu aveam încredere în ceea ce pot să fac. Acum mă confrunt cu altele, dar caut mereu să ajung la forța aceea care zace undeva, așteaptă doar să fie aprinsă.

Am un talent de a vorbi despre mine fără a vorbi despre mine, pentru că ceea ce este important este ascuns ochiului. Și așa trebuie să rămână.

Dar cât jucăm la masa asta a vieții noastre, în văzul tuturor, trebuie să facem cărțile, și să le facem bine. Nu contează că ai cui în mână, joacă de parcă ai quintă royală. Și du-te să plângi și să jelești și să transpiri căutându-ți drumul, căci îl vei găsi. De fiecare dată.

 

Text publicat în cadrul campaniei Herbalife #truetoyourstory

cursa mountainbike, 2015

 

DHL maraton 2017, pe 17 iunie, de ziua mea 🙂

 

la start la primul meu triatlon, in 2012 (Fara Asfalt). invatasem sa inot cu 2 luni inainte 🙂

About Roxana Lupu

Roxana Lupu
Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

6 comments

  1. Chiar esti o persoana care inspira.
    Felicitari pentru tot ceea ce faci !

  2. Mulți ar trebui să învețe asta: sportul te poate salva și-ți poate schimba direcția în viață. Eu am un motto ”La răscruce de viață, nu există indicatoare”. Nu e salvator, e doar un mootto. Pe munte, sunt indicatoare, dar în viață, nu.

    Și pe mine m-a salvat, pot spune, sportul. Atunci când am reușit să trec peste toți cei care îmi spuneau ”nu ești în stare”, să-mi fac rucsacul și să plec pe munte. Când simt că mă apucă depresia, fac rucsacul și o șterg pe munte. Dau din mine tot și mă motivez să merg mai departe, cu boală, cu dureri, cu tot.

    Din mișcare și din natură, îmi iau energie să merg înainte. Mai puțin cu alergatul, doar la crosuri caritabile. Dar nu mă las. I-am prins gustul și nu mă mai las de sport și de mișcare. Mă încărcă cu energie. De fiecare dată sunt mai puternică psihic și fizic. Mai ales psihic. Mă ridic deasupra neputințelor mele, chiar dacă ceea ce fac, e curată nebunie.

    Pe grupul de suport al bolnavilor autoimuni, îi îndemn pe toți să facă mișcare. Cât de puțină! Nu trebuie să facă ceea ce fac eu, pentru că ceea ce fac eu, implică o doză mare de toleranță la durere, dar îi îndemn să facă mișcare, îi îndemn să-și depășească limitele. Pentru cei care chiar nu pot să facă mișcare, le dau câte o gură de aer, povestindu-le pe grup sau/și pe blog, ultimele peripeții, ultimele aventuri din trasee.

    Tocmai îmi pregătesc rucsacul, pentru încă o tură de ”autoimun pe munte = paralimpic”. Dacă în februarie, mi-am depășit limitele urcând vârful Peleaga pe zăpadă, de data asta provocarea este alta: tură de creastă a munților Făgăraș. Urcarea la Urlea, coborârea la Negoiu. Dacă reușesc, o să fie un adevărat record.

    Record de efort, record de rezistență, record de traseu, record de vârfuri urcate. Pentru că mi-am propus încă de acum un an, să urc toate cele 14 vârfuri montane de peste 2.500m. Acum am în vizor vârfurile: Dara, Hârtopul Darei, Vânătarea lui Buteanu, Lespezi și Cornul Călțunului. Că în drum se întâmplă să dau peste Viștea Mare, Moldoveanu (e doar la o aruncătură de băț 🙂 ) și Negoiu… ăsta se numește bonus!!!

    Probabil va dura o săptămână. Dar nu-i bai. Cu încredere în propriile-mi forțe, pornesc la drum. Nu știi cât de departe poți merge, până când nu încerci să mergi. Dacă nu-mi iese? Nu-i bai! O să fac cât pot. Restul…o dată viitoare. Muntele nu pleacă din loc.

    http://blog.ikstar.org/maratonul-din-care-toti-ies-castigatori/

    • Roxana Lupu

      Krista, esti mununata, multumesc ca ti-ai spus o frantura de poveste! O sa iti citesc nebuniile :). Da-i inainte si succes la record!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *