Ioana Precup: Triatlonul m-a schimbat
Ioana, start Cupa Hamsia 2016 – 5000m
Am început să fac sport, de fapt m-am reapucat în mod serios de sport în 2015, după două accidentări în ani consecutivi la ambele picioare.
Cea de-a doua foarte urâtă : ruptură în cinci locuri tibie și peroneu, tijă introdusă în tibie și trei intervenții chirurgicale care au rezultat în 12 kg în plus și o stare fizică și psihică proaste.
Îmi amintesc că la început m-am chinuit să alerg 5k pentru ștafetă la semimaraton.
Aveam dureri îngrozitoare la nivelul genunchilor iar prin tibie îmi treceau săgeți la fiecare pas. După aproape două luni durerile au început să dispară.
Astăzi, după 3 ani de antrenamente, pot spune că am scăpat de durerile în genunchi și tibie prin alergare, în ciuda părerilor „consacrate”.
Am prins curaj și încredere în mine și mi-am setat obiectivul de a mă antrena pentru triatlon.
Așa că a trebuit să reinvat să înot. Întâi bras, că altfel leșinam la jumătatea culoarului. Maria Pajereanu – antrenor de înot cu mulți ani de experiență și cu un tact pedagogic extraordinar, mi-a deschis apetitul pentru înot. Acum iubesc să înot – crawl – nu mai înot bras fiindcă obosesc ?).
Bicicleta a fost de la început coșmarul meu.
Era singura proba unde aveam șanse să mă accidentez grav și mă îngrozea gândul reîntoarcerii în cârje, imobilizare la pat si tot ce vine odata cu asta.
60 km bike – provocare la Ocean Lava Mamaia 2017
Între timp am învățat să îmbrățișez frica și am facut-o să mă determine să mă antrenez mai mult.
Mă simțeam mai în siguranță pe MTB. Acum mă gândesc să vând MTB-ul, pe care merg maxim de două ori pe an ?). Alergarea este un fel de love to hate, dar cu ajutorul antrenamentelor Anei Gut am reușit să înclin balanța spre plăcere. Oricum, sunt pe stilul diesel turtle ?.
Prima mea competiție de triatlon a fost Trichallenge Mamaia, proba de supersprint, în 2015.
Înotul bras, bicicletă pe MTB, alergarea ca melcul. Vai, cât de grea a fost alergarea de 2.5k la final!
Antrenamentele mele au fost la început… precaute.
După Trichallenge Mamaia, mi-am format foarte repede o disciplină și o rutină, dar uitându-mă în urmă erau mult prea puține ore alocate. Am decis și am reușit să mă las de fumat după 25 de ani de practica dedicată 🙂.
În 2016 mi-am indeplinit planul de a participa la toate cursele de triatlon șosea pe distanță sprint, semi-maratonul de la București și Cupa Hamsia – proba de 5000m (cea mai frumoasă cursă din 2016).
locul 1 categorie de varsta la Campionatul National de Triathlon RTS 2016 – Sprint
În 2017 am decis să debutez pe distanța olimpică și am zis să o fac în stil mare: prima etapă din circuitul mondial WTS: ITU Abu Dhabi.
Tot în 2017 am făcut și Traversarea Tarnitei – superbă cursa!
Traversarea Tranitei – introspectie pura in aproape 7000m de inot
Sportul meu preferat este triatlonul, pe care l-am descoperit relativ târziu, dar care m-a schimbat.
M-a făcut mai puternică și mai încrezătoare în mine. Am învățat să mă iubesc, să acord mult mai multă atenție corpului meu și să îl respect.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este finish-ul de la WTS ITU Hamburg din iulie 2017, despre care am scris în jurnalul de cursă: Pe ultimii 800m m-am simțit “vedetă”, totul arăta ca finish-ul de la Tour de France: oamenii sarisera gardurile și intraseră pe traseu, făcând boltă cu brațele lor, aplaudand fiecare concurent. Impresionant, emoționant, extraordinar! Am alergat cu furnicături pe piele și lacrimi în ochi de emoție, am bătut palma cu acei minunați, frumoși oameni și m-am încărcat de toată energia (uitându-mă pe ceas după aceea, pe ultimul km am avut cel mai bun timp…).
Mă emoționez de fiecare dată când îmi amintesc.
Este greu să spun că am o competiție preferată. În fiecare weekend sunt zeci de competiții în toată lumea, sau locale. Și îmi doresc să ajung la cât mai multe.
Fiecare cursă la care am participat in 2016 si 2017 și la care îmi doresc să revin și în 2018 a avut ceva care m-a făcut să mă simt bine: fie că a fost peisajul, fie organizarea, fie mediul sau anturajul…
Cea mai mândra sunt de rutina pe care mi-am creat-o, de stilul de viață pe care l-am descoperit și l-am îmbrățișat.
Rezultatele, progresul antrenamentelor sau al timpilor la curse sunt intrinseci.
Prietenii mei spun fie că este o nebunie ceea ce fac: anul acesta half-ironman și 10k înot la Beliș. Alții nu înțeleg cum pot să mă bucur de peste 3 ore sau 7 ore de efort sau de un înot de 7000 m în Lacul Tarnița ori li se pare imposibil să depună un asemenea efort, alții au fost inspirați și s-au apucat la rândul lor să facă sport.
Mi-a devenit evident că limitele sunt doar în mintea noastră și că un antrenament constant te va duce să poți alerga 10k, de exemplu, fără să ți se mai pară atât de imposibil.
În prezent mă antrenez după un program al Trisutto și Brett „the Doc” Sutton. Inițial am fost contrariată de volumul mare de înot din program (nu că mi-ar displăcea). După fiecare antrenament însă mă simt energizată, iar recuperarea este ușoară. În noiembrie 2017 am fost într-o tabără de antrenament organizată de Brett Sutton și am înțeles filozofia din spatele planului de antrenament.
În prima săptămâna după tabără am șters 10 sec / 100m la înot și am devenit mai eficientă la alergare. Plănuiesc să repet experienta acestei tabere și anul acesta.
Obiectivul meu în 2018 este să trec la distanță medie (half-ironman) și voi debuta în mai la Ocean Lava Muntenegru.
Simt că mi se va potrivi această distanță și că voi mai face încă două curse în 2018 pe distanța asta.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea de până acum atunci aș spune că nu contează motivul: vrei să slăbești, vrei să îți faci prieteni, vrei să nu te mai doară genunchii, vrei să ai o stare de bine, vrei să mănânci orice, vrei să te auto-depășești, găsește orice motiv să faci sport și vei fi un om mai bun și mai fericit.
Sonia Argint-Ionescu: Antrenamentele mele sunt constante de 20 de ani
Sonia Argint-Ionescu
Am început să fac sport în jurul vârstei de 12 ani, atunci când mergeam cu mama la gimnastică aerobică.
Iar pe cont propriu am început să fac sport pe la 17 ani, atunci când trebuia să slăbesc câteva kilograme. De atunci, sportul, sau mai bine zis mișcarea fizică, s-a transformat într-un obicei așa cum este și spălatul pe dinți.
Îmi amintesc că la început încercam să alerg pe o distanță mai lungă și mi se încingea atât de tare capul după doar 2 km, încât aveam senzația că dacă voi sări în lac, apa va sfârâi la contactul cu trupul meu.
La momentul respectiv nu era accesul la internet așa că am fost autodidactă și am înțeles că trebuie să am răbdare, s-o iau pas cu pas. Mai alergam, mai mergeam… nici nu mai știu când am reușit să alerg o tură de parc completă (6km)… Uite, aici, pe site-ul meu www.doer.ro, am scris despre primii pași pe care cineva ar trebui să îi urmeze atunci când vrea să se apuce de alergat.
Prima mea competiție a fost o probă de 10K și eram foarte emoționată. Așa mi se întâmplă la orice presupune un soi de întrecere. Mi-era teamă că nu o voi finaliza. Pentru mine asta este cel mai important: să duc la capăt ceea ce încep să fac.
Antrenamentele mele sunt constante de aproape 20 de ani, în sensul că nu am făcut pauze.
Dar am schimbat frecvent forma antrenamentelor. Am trecut prin ore de body pump (cu niște greutăți cărora acum chiar nu le mai înțeleg sensul), am făcut Tae Bo de curgeau apele pe mine, am mers o perioadă la cycling, apoi am descoperit interval training (mult mai apropiat de ceea ce îmi doream), apoi am avut perioada TRX (pe care încă îl mai practic, dar ocazional).
Pentru antrenamentul la sală, preferatul meu este acum Functional Training, un mix de exerciții cu sau fără greutăți, care urmărește îmbunătățirea mișcărilor naturale ale corpului. Apoi, mai recent, am introdus în viața mea yoga și pilates, care cred că sunt minunate nu doar pentru trup ci și pentru minte. Și abia acum pot spune că mă uit în oglindă iar trupul meu este clădit așa cum îmi doresc: antrenat, dar feminin (adică am pe mine în continuare acel strat subțire de grăsime care este și foarte util sănătății). În rest, doar alergatul a rămas fără drept de apel.
Sportul meu preferat este, în acest moment al vieții mele, fără discuție, pilates-ul pe Reformer, și diverse alte aparate specifice.
Îmi place pentru că antrenează toți mușchii, chiar și pe cei despre care nici nu știam că există.
Se lucrează cu antrenor one to one și asta înseamnă că toate mișcările sunt super controlate și foarte conștiente. Iar rezultatul este un corp super feminin și echilibrat, un abdomen plat, un spate definit și musculatură alungită.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este atunci când am trecut linia de finish, la primul meu semimaraton, si am bufnit în plâns: de durere, de fericire, de mândrie.
Competiția mea preferată este alergarea montană de la Maratonul DHL.
Vara trecută am alergat chiar pe o ploaie torențială, prin pădure…; la final aveam noroi până la genunchi. Dar a fost o alergare eliberatoare. O senzație genială.
Nu competiția propriu zisă este cea care mă interesează sau care mă motivează și nici rezultatul. Îmi place atmosfera din timpul marilor evenimente sportive de stradă și faptul că sunt sănătoasă și că am un trup puternic, capabil să facă față.
Finish DHL Maraton
Cel mai mândră sunt de consecvența mea.
Este dovada cea mai bună că practic ceea ce predic și că nu este doar propagandă de imagine.
Și mă bucur că am înțelepciunea de a face din sport o plăcere, o activitate care îmi aduce beneficii pentru sănătate și că am trecut de faza în care mergeam la sală cu îndârjire, în căutarea trupului de sportiv de performanță.
Prietenii mei spun că sunt ambițioasă și că datorită mie s-au apucat de mișcare, deci, implicit, că le-am îmbunătățit viața. Asta este cu adevărat o mare realizare personală.
Am aflat despre mine că sunt ambițioasă.
Mult timp credeam că această atitudine îmi lipsește cu desăvârșire.
Sportul mă face să mă simt fericită și foarte bine în pielea mea. Și optimistă.
Uneori, mi se întâmplă să fiu obosită și să simt că trebuie să mă odihnesc. Și fix asta fac.
Obiectivul meu în 2018 este să nu mă opresc din ceea ce fac acum.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că cel mai important aspect de care trebuie să ții cont este să faci sport toată viața, fără exagerări, iar dacă te apuci târziu (după 30 de ani) să nu vrei ca într-un an să alergi un maraton.
*Fotografii arhiva personala
Roxana Siboiu: Aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea ultra
Roxana Siboiu
Am început să fac sport din curiozitate. Am fost cea mai comodă persoană de pe planeta toată copilăria şi tinereţea.
Să transpir sau să mă murdăresc era de-a dreptul inacceptabil. Până acum 3 ani, când întâmplarea a făcut să mă aflu la linia de finish a Transmaratonului.
Priveam cu ţigarea in colţul gurii (da, la vremea respectivă eram fumătoare de 15 ani, cu o medie de 2 pachete pe zi) cum soseau la finish alergatorii, ii aplaudam şi eram de-a dreptul stupefiata de bucuria lor…Conversând cu mai mulţi dintre ei, am auzit în ziua aia cuvintele ” Şi tu poţi,trebuie doar să încerci”… care au ramas undeva acolo şi au rezonat până m-au determinat să încerc.
Îmi amintesc că la început era cumplit.
Nu puteam respira, ma sufocam şi mi se părea îngrozitor de greu totul. Îmi plăcea însă teribil momentele pe care le aveam eu cu mine, în parc, cu muzică sau fără.
Cumva, eram obligată să mă suport doar pe mine în timpul alergării, doar eu cu gândurile mele, le măcinam şi le întorceam pe toate feţele, iar când terminam antrenamentul eram eliberată de toată presiunea de peste zi.
Prima mea competiție a fost cursa populară de la Maratonul Bucuresti, alături de o colega de serviciu.
Doar că a fost prea scurt ca să-mi dau seama ce s-a întamplat acolo, aşa că la doar 2 luni am participat la Baneasa Trail Run. Mi se pare şi acum amuzant cum mă ascundeam prin pădure să fumez înainte de cursă pentru că mi-era cumva ruşine printre atâţia alergători să am astfel de vicii.
De fumat m-am lăsat in anul următor – cumva, am simţit ca trebuie să fac această alegere pentru a putea continua să alerg. Şi nu regret nici o secundă.
Antrenamentele mele au fost foarte mult timp la nivel mental. Mai întâi de toate a trebuit să-mi antrenez mintea să accepte disciplina cu care eu n-am fost niciodata prietenă.
La început erau joacă, alergări de seară în parc, nimic planificat sau structurat. La finalul lui 2016 am intrat într-un program de antrenament serios cu Radu Milea (TeamRun) si lucrurile s-au schimbat. În bine zic eu, cu rezultate vizibile, dar şi cu mai multa muncă, mai mult timp investit, mai multe bombăneli în barbă sau chiar cu glas tare. 🙂
Am noroc că in ultimul timp mă antrenez alături de Mela (Rădutoiu) şi conştiinciozitatea de care dă dovadă de fiecare dată mă ajută teribil şi mă motivează. Au fost zeci de dăţi în care dacă aş fi fost de capul meu probabil aş fi ales să nu mă ridic din pat sau să mă opresc după prima tură de gâfâituri (în special la bucăţile de viteză pe care le iubesc din toată fiinţa mea), însă faptul că era acolo, că trăgea alături de mine, a contat maxim. Mulţu’, Iepurila!
Alaturi de prieteni: Mela Radutoiu, coach Radu Milea
Sportul meu preferat este alergarea pe distanţe lungi, la munte, pentru că acolo sunt eu cu adevărat.
Nu-mi place asfaltul, ma plictiseşte – deşi e oarecum ipocrit să spun asta dupa 5 alergări, săptămână de săptămână, în veşnicul parc IOR. În plus, cumva în mintea mea asfaltul este asociat cu viteza. Pe munte lucrurile se schimbă, nimic nu e la fel, e ca în viaţă: după urcări abrupte întotdeauna vor urma coborări, şi invers. 🙂 Nu te poţi plictisi.
Iar cu cât drumul ăsta e mai lung, cu atât ai ocazia de a căuta cât mai adînc în interiorul tău.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este primul DNF, Maratonul International Cluj, unde cu fractura de stres la piciorul stâng incercam să mă conving că durerea e doar în capul meu…
N-a funcţionat prea mult. Apoi, primul duş rece din partea lui Boss Milea, chiar după abandonul din 2016 la Maraton 7500. O replica de genul – asa-ţi trebuie dacă te înhami la ce nu poţi să duci. Am bombănit săptămâni întregi încercând să mestec dezamăgirea.
Apoi o alta amintire din cursă: zăpada de la Maratonul Braşov de anul trecut. Feeria albă şi rostogolirile pe moale care au făcut deliciul intregii curse. Doamne, cât m-am putut distra prin nămeţii din pădure şi mai apoi bălăceala în noroiul de pe Tâmpa….
Urmează în topul amintirilor de cursă ultima urcare spre Şaua Strunga in vara lui 2017 – Maraton 7500 Elite – când mă luptam cu o foame de lup însă nu mai puteam înghiţi nimic din ce aveam la mine şi dormeam cu ochii deschişi visând prăjituri.
Voluntarul de pe vârful Grohotiş care m-a întâmpinat cu Eşti a doua fată, frumoasa mea! . Am zâmbit tâmp până la baraj Mâneciu, hrănindu-mă cu energie din vorbele lui.
….Salomon Cappdocia Ultra Trail 119km, când oficial erau anunţaţi doar 110 km şi nu se mai apropia finish-ul. Când după km 60 mi s-a blocat genunchiul drept şi m-a forţat să şchiopătez până la final, îngropând în nisipul până la glezne ideile de abandon.
Transylvania 50 k 2017
Cappadocia Ultra Trail 2017
Competiția mea preferată este verticalul.
Nu am reusit să concurez încă la unul, dar asta îmi doresc printre altele pentru anul ăsta: o pantă pe care să trag la maxim de picioare. 🙂
Cel mai mândră sunt de cum am evoluat până acum.
Că am continuat în nebunia mea începută târziu, că am tras de mine să văd până unde. Şi încă nu am aflat. Şi de fii-mea. Căreia până acum am reuşit să-i insuflu dragul de voluntariat, târând-o după mine la concursuri. Şi poate, în viitorul apropiat, voi avea un partener drag de curse. Încă aştept să se decidă la prima ei participare…poate o ştafetă mamă-fiică. 🙂
Legat de alergare, marea mea realizare a anului trecut este locul 3 open feminin la Ultra Ciucas.
Am dat tot ce-am avut mai bun la cursa aia şi mi-a ieşit. Sper să mai pot repeta experienţa şi în alte situaţii, sentimentul este unic.
Cred că preocupările triază şi prietenii. 🙂 Acum, mare parte din prietenii mei sunt alergători şi ne întâlnim cu mare drag în antrenamente sau competiţii. Cei care au rămas necorupţi, să zicem, deşi sunt doar câteva excepţii, au mers măcar o dată la o oră de cycling sau o plimbare pe munte. Şi se aşteaptă să nu renunţ uşor!
Am aflat despre mine că pot fi disciplinată, că pot lupta pentru ceea ce îmi doresc.
Că cea mai bună şedinţă de autoanaliză se face pe Bucşoiu sau pe Valea Gaura. Freud scria: De cînd am început studiul inconştientului îmi par mie însumi extrem de interesant. Păcat numai că trebuie păstrată tăcerea despre ce este mai intim. Eu aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea pe distanţe lungi.
Şi-am mai aflat că sunt ambiţioasă. Şi că uneori mă iau prea mult în serios.
Sportul mă face să mă simt liberă.
Acolo, pe munte, eşti tu cu tine. Şi dacă cele 2 entităţi nu sunt prietene… devine problematic în cursele de ultra.
Uneori, mi se întâmplă să am nevoie de extra motivaţie pentru a ieşi din casă şi a duce la capăt antrenamentele.
Alteori trebuie să înteleg că există zile bune şi zile proaste, că există eşecuri şi nu sunt neapărat capat de ţară.
Obiectivul meu în 2018 este să am un an mai bun decât 2017.
Să mă surprind cu ce pot face şi unde pot ajunge. Să continui să evoluez, cu rezultate bune care să-mi facă mândru antrenorul şi echipa din care am onoarea să fac parte incepând din acest an – SportGuru BCR Racing Team. Să dau tot ce am mai bun la Ultra Trail du Mont Blanc şi să pot spune că m-am bucurat la maxim de experienţă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că lucrurile se fac cu răbdare şi pasiune.
Şi cu încăpăţânarea de a merge mai departe, în ciuda semnelor raţionale care te îndeamnă să renunţi. Că bucuriile vin câteodată şi din inconştienţa de a visa.
*Fotografii arhiva personala
Adriana Neaga: Mereu m-au atras sporturile de anduranță
Am început să fac sport în liceu, după ce niște dureri de spate au scos la iveală o scolioză care,în opinia multor specialiști, era operabilă. Am reușit să scap de operație însă, cu mișcări specifice, înot și exerciții aerobe ușoare.
Din acel moment am descoperit plăcerea sportului. De atunci tot ce am făcut nu a mai avut ca scop îndreptarea spatelui ci pur și simplu plăcerea efortului fizic.Faptul că spatele nu m-a mai durut a fost bonus.
Lucrurile au evoluat și am trecut prin mai multe etape în care am practicat cu predilecție anumite sporturi: tenis de câmp, snowboarding, tenis de masă, motociclism enduro, apoi alergare, bicicletă și triatlon.
Îmi amintesc că la început aveam impresia că fac mult sport și nu aveam repere de antrenament precum puls, pace, power.
Cele câteva ore de mișcare pe săptămână îmi păreau suficiente și intensitatea ridicată. Acum, când săptămânile au și 10 sau 12 ore de antrenament, sunt de altă părere și urmăresc mai mulți indicatori pentru a stabili dacă antrenamentul a fost unul reușit sau nu. Singurul reper neschimbat este senzația de bine de la final ?.
Prima mea competiție în cadru organizat, sub egida unei federații, a fost la motociclism enduro. Au fost niște ani minunați, în care am străbătut pe motocicletă munți, dealuri și câmpii din multe zone frumoase din țară noastră (de la Baia Mare, la Botoșani, Deva, Sibiu, Constanța, Miercurea Ciuc, Buzău și așa mai departe).
Pentru că la acest sport se depune mult efort fizic iar competițiile erau aproape în fiecare weekend, la un moment dat am simțit că e bine să introduc în antrenamentele mele alergarea, bicicleta și înotul.
Antrenamentele mele s-au desfășurat mereu în limita timpului disponibil.
După apariția celor doi copii am fost nevoită să devin mai eficientă și mai atentă la calitatea antrenamentelor. Am învățat din mers să îmi construiesc programe de antrenament care să mi se potrivească și să îmi permită să evoluez, dar să îmi facă plăcere în același timp.
De la începutul anului 2017 fac parte din echipa Velox Cycling Team și cu ajutorul coechipierilor am evoluat mult la proba de bicicletă.
Sportul meu preferat este alergarea montană pentru că muntele este preferatul meu. Ador senzația de libertate totală pe care mi-o oferă. Spre deosebire de mtb, care este imediat în topul preferințelor, alergarea montană îți permite să mergi peste tot și nu exclude cățărările.
Poți ajunge oriunde dorești, pe oriunde ai poftă. Îmi place diferența de nivel și prefer alergarile de tip sky-race (desfășurate la peste 2000m altitudine, cu o diferența de nivel de peste 1300m). Sunt câteva competiții de acest gen la noi, foarte bine organizate.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă, de fapt din orice cursă!, este combinația de adrenalină, efort și bucurie. Eu las libere senzațiile și îmi alimentez din ele starea de bine multe zile după ce evenimentul s-a sfârșit.
Competiția mea preferată este triatlonul pe distanță semi-lungă (half ironman). Este o competiție suficient de lungă (în cazul meu în jur de 5h 30min) să te epuizeze dar și îndeajuns de scurtă să te țină în priză în permanentă și să facă fiecare minut să conteze la clasamentul general. Trecerea de la o probă la altă îmi da o senzație fascinantă de reset.
Întotdeauna m-au atras sporturile de anduranță și triatlonul îmbină perfect trei probe care îmi plac foarte mult. La început mi-au plăcut concursurile de triatlon off-road dar apoi am descoperit plăcerea asfaltului și în special a catararilor de tip Transfăgărășan. Din acest motiv Transfier este, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă competiție de triatlon de la noi din țară și este competiția care mi-a îndeplinit un vis: podium la campionatul național de triatlon pe distanță half-ironman (locul 1 la categoria de vârstă și locul 2 la general).
Cea mai mândra sunt de familia mea. Sunt fericită că, împreună cu soțul meu, pot să le arăt celor doi băieți de 5 și 3 ani ce frumoasă este lumea sportului și mă bucur de fiecare ieșire pe care o facem împreună pe bicicletă sau cu motocicletă. Încerc să îi iau cu mine la cât mai multe evenimente, sau să îi implic în organizarea diferitelor evenimente sportive. Sportul este modalitatea noastră de a petrece timp împreună, făcând ce ne place.
Prietenii mei spun că triatlonul este un sport care nu-mi va permite să ating maximul de performanță la niciuna din probe din cauza că trebuie să împart timpul de pregătire între înot, alergare și bicicletă.
Ei cred că bicicleta este punctul meu forte și că ar trebui să mă axez pe asta. Eu îi ascult și le dau dreptate dar ce să fac dacă momentan asta îmi place ??
Am aflat despre mine că pot face ceea ce îmi propun și apoi mai mult de atât. Că mereu va exista un vârf de cucerit, un obiectiv de atins și mă bucur să le descopăr treptat. Constat că îmi place la fel de mult să mă documentez, să îmi construiesc programul de antrenament și să îl urmez, precum îmi place să concurez.
Sportul mă face să mă simt sănătoasă și puternică. Îmi dă un sentiment de libertate pentru că tot ceea ce fac este din plăcere. Nu sunt sportiv de performanță și asta îmi permite să mă bucur de fiecare moment, fără presiune. Sunt competitivă, dar totul este în limita sănătății și a plăcerii personale.
Uneori, mi se întâmplă să particip la prea multe evenimente sportive și să uit că recuperarea este cel puțin la fel de importantă ca antrenamentul.
Obiectivul meu în 2018 este să descopăr un nou vârf de cucerit și mijloacele de a îl atinge.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că unul dintre cele mai importante lucruri în viață este să ai o pasiune și să o urmezi.
Cornelius Constandan: Alergarea m-a scăpat de un anturaj nociv și de vicii!
Brasov Maraton, iunie 2015 foto arhiva personala
Am început să fac sport ….
N-am fost o persoană sportivă. Uram mișcarea, sportul. În liceu scoteam scutiri false să nu mai fac sport, iar când acestea nu existau, chiuleam de la sport. Iar la Bacalaureat , am învățat încă o materie în plus, ca să nu fiu nevoit dau Bac-ul la sport. 🙂
Începuturile sunt frumoase și, bănuiesc că și la 89 de ani îți aduci aminte de ziua când ai izbutit cu chiu cu vai 2 ture de stadion.
În iunie 2011 m-am îmbolnăvit și a trebuit să-mi schimb jobul, anturajul și să renunț la nopțile pierdute. În ianuarie 2012 am început să mă duc la sală de forță, să citesc bloguri de psihologie, sănătate, nutriție. Așa am dat de blogul lui Adrian Soare, care ne propune un experiment frumos. Primul Maraton în 4 luni de pregătire.
’’Hai să ies la alergat’’ mi-am zis… Dupe 2 ture cu chiu cu vai mă opresc. Splina mă înțepa, nu aveam aer. Greu, tată. După vreo 2 săptămâni , timp în care am mai băgat ceva alergări, mă aventurez pe o buclă. Ulterior aflu că avea 8km.
3 zile și 3 nopți am zăcut cu o febră criminală în fiecare mușchi. 🙂
Maratonul Internațional București 2012 a fost prima mea competiție oficială. O amintire frumoasă din acest maraton a fost atunci când am ajuns la borna cu km 41. Am strâns-o în brațe, așa cum un părinte strânge la piept propriul copil, și pe moment toate durerile au trecut pe loc! Mai aveam doar 1 km.
Antrenamentele mele
Am rămas fidel programului de antrenament după myasics.uk.com. Acum trecând la un nou nivel, la ultra, am inclus în planul de antrenament pe lângă alergare, înot, sala de forță și mersul la o clinică medicală pentru masaj și recuperare după cursele solicitante.
Am alergat în orice anotimp. Îmi place mult iarna când ninge liniștit iar zăpada scârție sub pantofii de alergare. 🙂
antrenament acasa, iarna, noiembrie, 2014 foto arhiva personala
Sportul meu preferat este…. alergarea. Iubesc să alerg de ceva vreme… mult. Plec de acasă la amiază și vin pe înserat. Alergarea mă liniștește, mă scapă de stres, și găsesc uneori soluții la ce mă frământă.
Alergarea m-a vindecat de răceală. Am plecat fără chef să alerg, cu febră, somnolență… Cu chiu mai cu vai și cu încurajarea prietenilor am făcut în acea zi 36km. Când am terminat, răceala trecuse. 🙂
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maratonul Olteniei, anul trecut
Prietenul Claudiu, un alergător bun, mi-a zis ‚ ’’să vezi ce frustrant este atunci când te depășește o tipă și tu nu poți să accelerezi s-o depășești.’’ Și da, profeția s-a adeverit. Orgoliu a avut ceva de suferit aici, pe moment. 😀
Competiția mea preferată este Maratonul Olteniei!
Mi-a plăcut traseul, kitul…. totul. Toate cursele montane au parfumul lor. Aici nu mai ești focusat pe split negativ, pe viteze care încep cu 4; 5min/km. Te bucuri de priveliște, trilul păsărilor, mai găsești câte o tufă cu fragi, mure 🙂
Cel mai mândru sunt de … mine. De fiecare cursă alergată și terminată fără nicio accidentare. Sunt mândru că am scăpat de un anturaj nociv și de niște vicii care mă degradau. Atunci când mă autodepășesc, mă simt ca un campion.
Prietenii mei spun că … ăla bun la toate.Și stand-up comediant și alergător bun. J Sunt norocos, că de la un alergător singuratic, am acum o gașcă cu care îmi împart antrenamentele, ne încurajăm și ne ajutăm reciproc. Mai jucăm un “prinde hoțu’”, sau ținem pace-ul când celălalt nu-i în formă. Am pierdut un prieten și un alergător bun, Cătălin. Mult prea devreme. Dar știu că el este acolo și ne veghează, în fiecare antrenament, cursă.
Am aflat că sportul schimbă destine. Sportul este magie. Așa cum un magician te suprinde cu un număr și rămâi uluit. Așa și sportul te ia dintr-un punct și îți schimbă viața. Am învățat să merg pe bicicletă la 30 de ani, mi-am depășit limitele în maraton, acum sunt la capitolul învăț să înot. Cine știe, poate mă cucereste și triatlonul. Am mai aflat ca am mai multe resurse decât bănuiam, atât fizice cât și psihice.
Sportul mă face să mă simt liber, bucuros, norocos că am timp de antrenamente, mai puternic după fiecare antrenament. Alergarea prin canioanele din jurul orașului meu mă teleportează pe moment în povestea cursei lui Cabalo Blanco a lui Christopher MacDougall! 🙂 (n.r. referire la cartea Născuți pentru a alerga)
Odată, am plecat de acasă să fac un 5, 8km, dar în timp ce alergam mi-am schimbat obiectivul și am terminat după 21km. Cu toți avem zile de ’’n-am chef’’ azi de alergat. Cheful vine când îți pui pantofii în picioare!
Obiectivul meu în 2016 este primul meu ultramaraton 🙂 100km for Children. Iar în octombrie vreau să fac personal best la Maratonul Internațional București.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune asta: Fă ce-ți spune inima! Nu asculta de părinți, prieteni…care îți vor spune nu fă acel lucru.
*Cornelius povestește aventurile lui sportive pe blogul său, la http://puterea-ta-infinita.blogspot.ro/
finis primul meu maraton foto arhiva personala
Robert Cadar: Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că mereu trebuie să-ți asculți organismul
Am început să fac sport dupa ce am participat cu colegii de la job la o competitie de alergare montana.
Îmi amintesc că la început toata lumea m-a descurajat, nu mi-au dat nicio șansă, asta pentru ca aveau 2 motive bune, nu alergasem niciodata mai mult de 2-3 km si eram diagnosticat recent cu o boala autoimuna care imi distruge sistemul osos. Probabil asta a fost si motivația mea, sa le arat tuturor ce inseamna sa ai vointa, ce inseamna sa lupti.
Prima mea competiție a fost, cum spuneam mai sus, chiar Maratonul Piatra Craiului. Un fel de botez, îmi amintesc că până și Andrei Roșu a încercat să ma ajute cu un plan de alergare, însă când i-am spus că alergasem doar 6 km, iar competiția este peste 2 săptămâni, mi-a sugerat să nu particip încă.
Daca m-aș pune în locul lui cred că as face acelasi lucru, nu știam în ce m-am băgat, a fost dureros, dar frumos tare, daca aș da timpul înapoi l-aș face din nou J.
Antrenamentele mele au început exact acum un an, odată cu un tratament medical pentru întărirea sistemului muscular și osos, am urmat un plan de antrenament strict pentru 21 km. După participarea la câteva crosuri am alergat în vara lui 2015 la primul meu semimaraton.
Sportul meu preferat este alergatul pentru că după fiecare alergare mă simt excelent.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este emoția si bucuria de la primul concurs de alergare la care am participat, Maratonul Piatra Craiului 2014.
Competiția mea preferată este momentan Maratonul Piatra Craiului, însă anul acesta am multe competiții in program și să vedem dacă găsesc ceva mai frumos J.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reușit să alerg distanțe mai mari de 20-30 km, chiar dacă boala autoimună persistă și voi trăi cu ea toată viața.
Prietenii mei spun că sunt un luptător.
foto arhiva personala
Am aflat despre mine că iubesc mișcarea, iar alergatul a devenit o relaxare!
Sportul mă face să mă simt invicibil.
Uneori, mi se întâmplă să ma lupt cu mine pentru a ieși din casă și a mă ține de antrenamente, dar indiferent de vremea de afară mereu ies învingător!
Obiectivul meu în 2016 este participarea la cât mai multe competiții de alergare, în special montane și alergarea a 2016 km în total. Deja am trecut de 500 km!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că mereu trebuie să-ți asculți organismul, iar dacă ai intrebări la care nu ai răspunsuri, dar cunoști persoane din jurul tău care au răspunsurile, ar fi bine să ceri aceste răspunsuri, îți vor prinde bine!
n.r. Pe Robert îl puteți citi pe blogul său de sport, 36fit.com.
foto arhiva personala
Bogdan Mireanu: O coborâre nebună pe MTB îmi dă senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări
Bogdan Mireanu
Am început să fac sport în jurul blocului, pe la 6-7 ani. Fugeam la 9 pietre, la fotbal, la furat de struguri, de fapt cred că eram cam cel mai sprinten când era vorba să fug de cineva. La 9 pietre toți mă voiau în echipa. Nevoia te învață de mic să lucrezi la anduranță.
În clasa a cincea, am intrat într-o clasă specială, cu profil sportiv, de handbal. Nu prea mi-a plăcut ca sport, dar știu că mergeam la antrenamente cu plăcere. Pe bicicletă sunt de când mergeam cu roți ajutătoare, apoi am trecut la Pegas și, prin ’98, am primit din Italia un mountainbike. Laser, frate! Era ca și cum acum aș conduce un Ferrari.
Îmi amintesc că prin 2007 îmi arătau câțiva colegi niște biciclete la vreo 1.000 de lei, Cube parcă, erau primele pe care le remarcasem prin magazinele de profil și ziceam că trebuie să fii nebun să dai atâția bani. Acum, și eu mă dau pe o bicicletă de carbon, care n-a fost deloc ieftină, deci se poate spune că m-a prins microbul.
Sugas Race, proba de mtb
Prima mea competiție a fost, ca la mulți alți pasionați, Prima Evadare. Era în 2010, parcă, unul din acei ani cu noroi, când ziceai că am ieșit la arat, nu la plimbare prin pădurile Snagovului. A fost crâncen, cu prieteni care au abandonat, cu timp de sosire de peste 5 ore, epic, ce să mai vorbim! Și uite așa, imediat după, m-am uitat ce alt concurs MTB ar mai fi prin țară. 🙂
Antrenamentele mele nu le-aș numi chiar antrenamente, pentru că nu mi-am fixat anumite obiective în fiecare an, să termin un anumit concurs în x ore. Toate turele, fie că sunt de alergare sau de ciclism, le fac din plăcere și doar de câteva ori pe an mai dau drumul la STRAVA pe un anumit segment ca să văd cum mai stau cu timpul. În rest, la alergare, îmi înregistrez timpii cu un ceas, dar nu analizez rezultatele. Am înțeles de mult timp că, fiind sportiv amator, trebuie să savurezi cursa, traseul, și nu neapărat să stai cu ochii pe ceas.
Sportul meu preferat este, în momentul de față, alergarea montană. O fi un trend acum, dar faptul că de ceva timp îmi duc veacul prin Brașov, am descoperit farmecul alergării montane. E o simplitate și o liniște când alergi prin pădure pe care nu le găsești la ciclism sau alergarea pe șosea. Pur și simplu ești tu și pădurea. Mi se pare fascinant să poți face câteodată câte 20 de kilometri prin pădure doar cu o sticlă de apă și o pereche bună de pantofi. Dacă în 2014 am alergat aproximativ 100 de km, în 2015 am strâns, fără să-mi propun, cam 800 de km de alergare doar prin pădure. Eu zic că e ceva!
Cea mai pregnantă amintire o am dintr-o cursă de la Maraton MTB Miercurea Ciuc, în 2014. Traseu de maraton: 70 de kilometri în luna august nu e neapărat o glumă bună. Cunoșteam traseul de anul trecut și știam că e mult de mers în câmp deschis, de aceea mi-am propus să o calc în primii 30 de kilometri, cât mai era răcoare şi, dacă dă căldura, să o las mai moale, doar că pe la kilometrul 20, poc! Pană! Scoate camera, montează, dă la pompe și nimic, frate, nu voia să se umfle, camera de rezervă era spartă și ea. Pune petec, dă la pompe din nou și bagă vreo 3 Tatăl Nostru ca să țină petecul. Am pierdut vreo 15 minute cu toată trebușoara asta. După încă vreo 20 de kilometri, pe o coborâre bolovănoasă spre un sătuc harghitean, poc! Iar pană! Tre’ să ai picioare la ture din astea, dar și psihic tare. Am mai pierdut vreo 10 minute, nu m-am stresat, cred că băgam și o țigară dacă aveam când terminasem de montat roata. I-am dat până la final cu ciudă și am scos vreo 5 ore și ceva.
Competiția mea preferată este fosta etapă MTB din Triada, Brașov XCM, varianta traseului lung, pe care nu am reușit să-l fac în regim de concurs, dar l-am rezolvat într-o sâmbătă cu soare.
Cel mai mândru sunt de faptul că am terminat Bate Toaca în 2015, concurs de alergare pe Ceahlău, 28 de km, cu 2.300 diferență de nivel. De fapt, dacă e să vorbim de un scop în 2015, cam ăsta a fost: să reușesc să termin onorabil această cursă. A fost cel mai dur concurs la care am fost vreodată.
la Bate Toaca
Prietenii mei spun că sunt Superman, dar ei nu știu prin câte senzații de vomă trec eu într-o cursă. Evident, glumesc! Dar, într-adevăr, prietenii care nu prea încearcă mai mult de o plimbare prin parc cu bicicleta zic că eu pot, pentru că sunt antrenat, că ei nu ar putea niciodată să ducă x km distanță, dar ei nu știu că lucrurile se fac treptat, cu plăcere și dorind să faci asta.
Sportul mă face să mă simt că zbor, la propriu. Cred că visăm cu toții, de mici, că zburăm. Pentru mine, o coborâre nebună pe MTB sau o alergare prin pădure îmi creează senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări.
pe Transfagarasan, cu cursiera
Obiectivul meu în 2016 este să termin Ecomarathon și Maraton Piatra Craiului.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie pus, ca și cititul unei cărți, mersul la un concert, timpul acordat celor dragi , pe același nivel al importanței. Menține un echilibru pentru aceste lucruri „sănătoase” din viața ta și nu se poate să nu te simți împlinit.
Adrian Mila: Am început să fac sport la 46 de ani. Am descoperit o libertate și o fericire pe care nu credeam să le mai găsesc
Am început să fac sport …. Târziu, foarte târziu. Într-o toamnă, pe la 46 de ani, am fost stârnit să iau startul la un cros. Citeam Adevărul de seară, îl luam de la un magazin Micro de la scara blocului și găseam rubrica lui Emilian Isaila, care se pregătea pentru un maraton. Maraton, ce chestie ciudată…. O aiureală, de ce ar alerga cineva un maraton? Emilian se lăsase de fumat, slăbise alergând, deja parcă devenea interesant, nici nu auzisem până atunci de Maratonul Internațional București. Practic ii datorez lui Emilian cateva kilograme, cateva mii de kilometri si o viata noua, dar el nu stie asta!
Bucharest Marathon 2015
Așa că intrarea mea în sport a început direct cu un concurs, cursa populară de la MIB 2009, la care m-am înscris în ultimul moment. Ploua mărunt. După 20 metri mă sufocam, după 200 m începeam să merg. A fost oribil. M-am simțit umilit, iar începeam să alerg, iar mă sufocam. Eram mereu depășit, alergarea era chinuită, după vreo 17 minute (parcă) ajungeam la finish, transpirat și uluit că mă simt foarte fericit. După o săptămână începeam să alerg, dimineața, pe întuneric, să nu mă vadă lumea cum mă chinui.
Îmi amintesc că la început nu puteam să alerg mai mult de 3-400 metri. Alternam mersul cu alergarea încercând să pun în mișcare niște mușchi și articulații care ruginiseră complet. Adevărata victorie a fost când am reușit să alerg dintr-o bucată 30 minute, fără să trebuiască să mă opresc. A fost greu, pe cuvânt.
Prima mea competiție de după prima competiție a fost Crosul 15 noiembrie, de la Brașov, tot în 2009. Aveam aproape o lună de când începusem să alerg și eram convins că voi alerga 5 km fără probleme. Nu am reușit, la un moment dat a trebuit să merg din nou, dar a fost frumos. Atunci mi-am promis că o să mă antrenez suficient ca să nu mai ajung să merg la o cursă de alergare.
Semimaraton pe Arges in Jos, 2015, foto arhiva personala
Antrenamentele mele …Nu sunt foarte sociabil și am început să alerg singur-singurel, în zori de zi. Apoi am găsit grupul de atunci al Ro Club Maraton și am descoperit plăcerea antrenamentelor în comun, la care făceam și o încălzire, și o tură cu toată lumea. Am nevoie de obiective care să rupă monotonia sau de un anturaj în care să găsesc în egală măsură distracția și efortul.
Cupa Berii – alergare + alcool; foto arhiva personala
La un moment dat au apărut și antrenamentele adevărate, profesionale, cum nu credeam să fac vreodată. Ștefan Oprina ne invitase la niște antrenamente cum nu visam, cu încălzire, program și revenire, devenind nu doar antrenorul nostru ci și un mare prieten. Am gustat și din antrenamentele lui Flabio Carmona și apoi iar antrenamente cu Fane. Între timp s-a format cee ace se cheamă Trupa lui Fane, unde Ștefan Oprina oferă antrenamente spectaculoase, personalizate și eficiente. Antrenamentele profi au fost în mare măsură distracție combinată cu muncă și au avut rezultate evidente.
la antrenament cu o parte din Trupa lui Fane, foto arhiva personala
Sportul meu preferat este atletismul pentru că în copilărie o cunoscusem pe Lia Manoliu, care mă impresionase cu adevărat. Tata o cunoștea, îmi povestea de ea, îl lăuda pe Zatopek, deci probabil atletismul era sportul meu preferat inca de atunci, chiar dacă nu îl practicam decât pe sărite. Îmi plăcuse mult canotajul, alunecarea pe apă, liniștea din mijlocul lacului, dar a fost doar o iubire de-o vară, din adolescență, mai ales că o pereche de adidași ocupă mai puțin loc decât un schif.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este probabil de la Hercules, la care participam la semimaraton, în 2011, cred că era primul semi montan. Urcasem prin pădure, îmi curgea transpirația în ochi, îmi pulsau dureros gambele și apoi s-a terminat urcarea. Cerul abastru, dealul verde și plin de florile de mai m-au făcut să uit de concurs și să mă opresc să fac o poză care apoi a fost mult timp poza de fundal de pe monitorul meu. A fost un moment magic, un colț de rai în care ajunsesem fără să fac pasul necesar…
Maraton apuseni 2015; foto arhiva personala
Competiția mea preferată este… greu de spus. Merg la cursele care mă atrag, la care îmi plac organizatorii, atmosfera, unde există un pic de provocare și unde mă simt bine, mi se pare inutil să merg la cursele care ar avea potențial de enervare. Mi-e greu să fac un top. Îmi plac mult cursele montane, probabil preferata mea ar fi cursa de la Azuga, pentru perversitatea buclei finale, îmi place mult Cozia; cursele de plat de la maratonul de la București și cel din Cluj sunt preferatele mele. Cea mai mare provocare a fost Olympus Marathon, pe care l-am dovedit cu greu, și asta l-a făcut poate și mai prețios.
2X2 race, 2014; foto arhiva personala
Cel mai mândru sunt că am reușit să îmi înving zona de confort, lenea, sedentarismul.
Prietenii mei mă întreabă cel mai des „cat mai ai de gând să alergi?”. Din păcate răspunsul nu depinde doar de mine, mai sunt implicate în afacere și niște articulații, mușchi șamd, dar aș vrea să alerg măcar până pe la 80 de ani.
la Cozia Mounatin Run, cu prieteni
Am aflat despre mine că încep să mă suport. Am reușit să mă împac cu mine, ceea ce este destul de greu, am reușit să accept pozele cu mine (înainte de alergare evitam cât mai mult să apar în poze), care apoi chiar mi-au plăcut. Pozele din alergare sunt printre puținele în care mă simt bine.
Sportul mă face să mă simt viu. Am descoperit o libertate și o fericire pe care nu credeam să le mai găsesc. Provocări, concursuri, antrenamente, am găsit o lume nouă cu mulți, foarte mulți oameni interesanţi și mulți noi prieteni cu care mă simt foarte bine. Cred că perioada de când am început să alerg este una dintre cele mai plăcute, relaxante și frumoase din viața mea. Mă repet, dar alergarea este ca un distonocalm luat atunci când ai un deranjament stomacal. Nu îți rezolvă problemele, dar nu îți mai pasă de ele şi doar asta contează.
Uneori, mi se intamplă să apelez la experiența de la alergare ca să depășesc problemele. Fac apel la cutia cu secrete. Mă gândesc la o cursă grea, la momente dificile și la faptul că am avut norocul să le depășesc și încerc să rezolv și situația din viață, din activitatea profesională sau unde a apărut. Cu calm, strângând din dinți ca să depășesc obstacolul, uneori văd viața ca pe o cursă, cu un finish pe care aș prefera să îl ating cât mai târziu.
Obiectivul meu în 2016 este să am doi genunchi valizi, ceea ce deocamdată nu este garantat. Și poate să depășesc un alt handicap din copilărie, dacă tot alerg mai puțin și am mai mult timp disponibil, adică să îmi înving frica de apă. Cine știe, poate mă voi apuca și de triatlon odată și odată.
pe podium la categoria de varsta, la una dintre competitiile preferate; foto arhiva personala
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că la alergare nu prea poți să sari peste etapele intermediare, mai ales dacă vrei să alergi mult timp. Probabil aș recomanda antrenamentele cu un antrenor profesionist și aș prefera antrenamentele de grup. Și niște alergări lungi cu prietenii, cu oprire la o cofetărie sau un grill, să refacem depozitele de glicogen, pentru că viața fără savarine e pustiu!
la un gratarel, dupa alergare. sa vina glicogenul inapoi! foto arhiva personala
Șerban Damian: Îi datorez tatălui meu dragostea pentru sport
Maratonul Bucuresti, 2015, fotocredit Radu Cristi
Am început să fac sport ….
Am făcut sport toată viața, însă cu intermitențe și niciodată de performanță. Am trecut prin multe sporturi, în special de forță – judo câțiva ani, apoi „tras de fiare” (culturism ar fi prea mult spus). Însă simt că am început cu adevărat să fac sport atunci când am descoperit alergarea, adică în urmă cu 10 ani. În toamna anului 2006 am alergat primul meu semi, iar în primă vara lui 2007 primul maraton. Cam acesta a fost debutul meu în sportul de anduranță.
Îmi amintesc că la început…
Începuturile mele sunt legate de participarea mea în calitate de (pseudo-) jurnalist la cateva competiții Ironman (în străinătate), prin 2005-2006, alături de un sportiv român. Colaboram (și încă o fac) cu revista Men’s Health. Am scris pentru această publicație câteva articole despre cursele de ultraanduranță, pe vremea când în România erau doar niște rarități.
Acolo am avut ocazia să constat, cu maximă uimire, că nu este un sport doar pentru profesioniști, ci pot să pariticipe oameni de toate vârstele, dimensiunile, formele etc. Așa cum se întâmplă, mi-am propus mai mult din curiozitate să mă antrenez și eu pentru un semi. Nu știam mai nimic despre alergare, dar la sală era o bandă și am început să alerg din ce în ce mai mult. Primul semi a fost chinuitor pentru că a fost chiar prima experiență de alergare pe asfalt și m-au durut picioarele zile întregi. Deci ca să rezum: îmi amintesc că la început nu știam nimic despre alergare, nu cunoșteam pe nimeni și în general, prin 2006, „fenomenul” era doar un embrion față de ceea ce vedeți astăzi.
Prima mea competiție ….
Deși tehnic a fost acel semi despre care am amintit, totuși eu mă gândesc la primul meu maraton, când sunt întrebat despre prima mea competiție. Acesta a fost Maratonul Transylvania, în 2007, un concurs de șosea între Sighișoara și Mediaș, la care au participat vreo 30-40 de oameni.
Deși a fost oarecum un concurs obscur, pentru mine are o importanță deosebită, din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că este una dintre amintirile mele majore legată de tatăl meu, care m-a însoțit atunci și m-a încurajat să particip. Într-o mare măsură îi datorez tatălui meu dragostea pentru sport, pentru că deși el nu a practicat niciun sport, mi-a transmis permanent ideea că sportul este necesar și asta se vede, pentru că de foarte mulți ani nu pot trăi (bine) dacă nu fac sport sau măcar mișcare.
În altă ordine de idei, primul maraton este la fel ca prima dragoste. E o experiență irepetabilă. A fost singura dată când am simțit acel „runner’s high”, cu o intensitate greu de povestit și care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de acest sport. Ok, trebuie să recunosc că m-am chinuit pe finalul cursei, că m-au durut crâncen coapsele la final și că am fost extrem de dezamăgit de faptul că organizatorii au considerat că e mai bine ca în loc de medalie să ne dea o cană inscripționată… O păstrez cu drag, dar din păcate nu am cum să o atârn alături de zecile de medalii colecționate între timp.
Antrenamentele mele …
Am rămas cu obiceiul de a merge la sală, însă nu mai fac antrenamente cu greutăți, ci particip la clase de fitness, în general cu greutatea corpului. Îmi plac clasele cu intensitate mare. Recent am descoperit yoga, care este extraordinară. Cine nu a încercat, ar trebui să o facă. Nu ai cum să înțelegi până nu ajungi pe saltea. Bineînțeles, antrenamentele de bază sunt cele de alergare.
Nu alerg foarte mult, cel puțin comparativ cu sportivii de performanță și unii dintre cunoscuții mei, adică undeva la 150-200 km pe lună în mod obișnuit și ajung pe la 300-350 km în lunile de maximă încărcare înainte de un maraton. Ca orice maratonist, “servesc” meniul complet, cu tempo-uri, long run-uri, intervale, recovery. Nu prea mă omor după intervale, dar le consider importante. De obicei mă antrenez pe asfalt, în parc, iar vara mai aleg la țară pe câteva trasee preferate. Am gașca mea de alergători din IOR cu care ies la antrenamente și asta mă ajută foarte mult, pentru că altfel aș fi mai delăsător (în sensul că aș alerga mai încet).
cu prieteni la alergare, fotocredit Sunday Titan Run
Sportul meu preferat este….
Evident, alergarea pe distanțe lungi. Pe scurt, pentru că mă face fericit. Îmi induce acea stare de flux, despre care vorbește psihologul Mihaly Csikszentmihalyi în carte sa “Flux. Psihologia fericirii”.
Este starea aceea de conectare perfectă cu tot ce e în jur. Știu că unii vor considera că bat câmpii, asta e, le doresc să își găsească și ei sursa lor de “flux”. Acum să nu se înțeleagă că la orice antrenament și concurs sunt într-o continuă stare de fericire… Ar fi prea frumos.
Sunt antrenamente la care mă simt complet lipsit de energie, concursuri care nu îmi ies de loc și care mă storc de vlagă… Dar atunci când se întâmplă, e perfect. Pe lângă asta, odată ce am intrat în lumea alergării mi-am făcut o mulțime de prieteni și cunoștințe, mi-am extins preocupările profesionale și nu mai puțin important, m-am menținut sănătos și mi-am redus riscurile pentru o mulțime de boli grave (conform studiilor, bineînțeles).
foto credit Maratonul Bucuresti
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
În cea mai mare parte am amintiri frumoase și fiecare maraton m-a marcat într-un anume fel.
Totuși cea mai pregnantă amintire este cea de la Olympus Marathon, în care am urcat de la nivelul mării până sus pe muntele Olimp, la tempul lui Zeus și apoi am coborât din nou la bază.
A fost un concurs intens în principal pentru faptul că cei peste 20 km de coborâre i-am parcurs cu tălpile aproape jupuite de piele… Am avut niște încălțări criminale, care nu prevestiseră nimic la antrenamentele pe plat și care m-au ros atât de rău pe coborâre, încât am ajuns la bază cu pielea aproape complet decolată pe călcâie, piciorul anterior și degete. A fost o tortură de câteva ore, în care îmi juram că nu voi mai face asta niciodată, dar bineînțeles că nu mă voi ține de cuvânt. Cursa este superbă și o recomand oricui iubește muntele și alergarea pe distanțe lungi.
Medaliile lui Serban
foto credit arhiva personala
Competiția mea preferată este…
Am alergat până acum 32 de maratoane în multe țări, plus o mulțime de alte curse mai scurte. Totuși, competiția mea favorită rămâne Maratonul Internațional București (și în aceeași măsură și semimaratonul din primăvară), cu toate punctele pozitive și negative.
Prima ediție a maratonului a avut loc la scurt timp după ce am început eu să alerg și până acum am participat la toate edițiile. L-am văzut cum crește, am contribuit și eu într-o oarecare măsură la dezvoltarea lui și aici mă simt „acasă”. E o cursă în orașul meu, pe străzile pe unde trec zilnic (știu pe dinafară gropile din asfalt…), alerg înconjurat de zeci de prieteni și sper să pot să particip la toate edițiile de acum înainte. Sigur, am participat la concursuri mult mai mari și cu mult mai mult fast, însă e o chestiune de suflet să fiu alături de cel mai important concurs de alergare din țară și din orașul meu.
Cel mai mândru sunt de …
Aș putea să amintesc vreun record personal, însă îmi dau seama că acestea nu au cine știe ce importanță. Oricum aș da-o, rămân tot un alergător oarecare, cu rezultate modeste. Sunt mândru că în acești ani de alergare am reușit să transmit la rândul meu „microbul” multor oameni din jurul meu.
Sunt mândru că am înființat un club de alergare care a crescut frumos, Ro Club Maraton și prin intermediul căruia am promovat alergarea ca sport de masă. Noi am inițiat primele alergări de grup, care acum sunt peste tot, în multe părți din București și în multe orașe din țară. Am lansat unul dintre primele site-uri dedicate alergării și am contribuit la apariția și susținerea primei reviste românești despre alergare (revista Alerg). Am desfășurat campanii caritabile, am organizat o mulțime de concursuri, și în general am făcut cunoscută alergarea, contribuind la popularitatea ei de astăzi.
multe grade cu minus foto credit Radu Cristi
Prietenii mei spun că …
Prietenii mei spun că au alergat aici și acolo, că au scos timpul x sau y, că și-au luat nu știu ce ceas de alergare sau pantofi de alergare, că s-au întâlnit cu alții la o alergare, că vor participa la concursul x, că ne vedem duminică în parc la un long run etc. Aproape toți prietenii mei aleargă, se dau cu bicicleta, merg la sală. Nici nu știu dacă mai am prieteni care nu fac sport. Din acest punct de vedere, este perfect!
Am aflat despre mine că …
Am aflat că îmi trebuie destul de puțin ca să fiu fericit. Dacă îmi dai o pereche de adidași și o alee de parc, sunt mulțumit. Sigur, n-ar strica și 1 milion de euro… 😀 Am mai aflat că acesta e drumul meu în viață: sportul, nutriția sportivă, fiziologia efortului fizic și tot ce derivă de aici. După ani de căutări, în special pe la 20-30 de ani, acum sunt sigur că asta e ceea ce vreau să fac.
Sportul mă face să mă simt…
O să sune destul de banal, însă sportul (în mod particular alergarea) mă face să mă simt liber. Atunci când alerg, am senzația că ies din carapacea de „om modern” (conectat la tehnologie, cu fundul permanent pe scaun sau în mașină, cu ochii în ecrane) și mă reîntorc la forma noastră primordială, în care am trăit (ca specie) sute de mii de ani – alergând, sprintând, fugărind, urmărind, deplasându-ne, mișcând, transpirând, obosind, simțind mușchii, gâfâind… pe scurt, trăind.
Uneori, mi se întâmplă să…
Mă simt sătul de atâta alergare. Contrastează cu ce am spus anterior, dar da, mi se întâmplă să nu am chef, să mă mai doară câte o parte a corpului sau pur și simplu să ies la un antrenament și după câțiva kilometri să constat că de fapt vreau să plec acasă. Uneori mă oblig să continui și cheful revine, altădată chiar renunț și asta e. Încerc să fiu realist: nu sunt sportiv de performanță, am limitele mele, mai am și alte lucruri importante de făcut. Echilibrul rămâne cel mai important lucru. Dacă ajungi să ieși la antrenamente în silă, atunci ai pierdut bătălia.
Dupa Maratonul de la Kuweit, foto credit arhiva personala
Obiectivul meu în 2016 este …
Deocamdată singurul obiectiv este să repar niște accidentări care m-au tot chinuit anul trecut. O să particip la niște concursuri, însă nu îmi mai propun timpi sau recorduri personale. Anul 2016 va fi unul de lins rănile. Pe alte planuri, vreau să dezvolt tot mai mult laboratorul meu de testări ale performanțelor sportive (http://performanta.superfit.ro) și să citesc tot mai mult în acest domeniu care mă fascinează și îmi deschide perspective la care nici nu visam cu câțiva ani în urmă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
Vorbind atât din experiența de sportiv, cât și cea de medic, cel mai important sfat pe care l-aș da ar fi să fiți echilibrați și moderați. Obiectivul principal al oricărui practicant de sport este să-și mențină corpul sănătos și funcțional. Restul… recorduri, proiecte, concursuri, doar pe locul 2 și mai jos.
Mircea Olaru: Fă din sport un mod de viată. „Rezoluțiile” de Anul Nou nu funcționează
Mircea Olaru, Italia, Pasul Gavia (2652m), 2014 arhiva personala
Am început să fac sport prin liceu când, pe langă orele obişnuite de fotbal sau baschet, am început să alerg pe stadion împreună cu cei care se antrenau să susţină bacalaureatul la proba sportivă. Eu am dat geografie până la urmă însă ţin minte că reuşeam să alerg destul de bine pe distanţa probei de rezistenţă pentru care se antrenau colegii mei.
Îmi amintesc că, la început, 3 kilometri alergaţi erau o mare reuşită personală. Sau un drum de 40 km pe bicicletă (clasicul Pegas pe atunci) de la Râmnicu Vâlcea până la Olaneşti şi înapoi…; şi ce greu părea urcuşul de nici 500 m lungime de la mijlocul traseului.
Prima mea competiție a fost una de ciclism, la grădiniţă, grupa mijlocie cred.. 🙂 Aveam o tricicletă de care eram tare mândru, dar al cărei lanţ a cedat la câţiva metri înainte de linia de sosire. Am reuşit să o trec totuşi, dus de inerţie, pe locul doi chiar. Concursurile de alergare le-am început în facultate şi au fost clasicele crosuri din Bucureşti. Ne trimiteau profesorii de sport în schimbul unor motivări de absenţe de la orele normale de sport. Ironic, nu? 🙂
Antrenamentele le fac puţin după ureche, fără ceas la alergare şi fără ciclocomputer la bicicletă. Mai pornesc din când în când Endomondo sau Sports Tracker pe telefon, dar cam atât. Îmi urmăresc în schimb kilometrii parcurşi şi imi fac un plan de alergări atunci când mă antrenez pentru maratoane.
Sportul meu preferat este ciclismul de şosea. Îmi plac urcările în pasuri alpine şi nu mă împac cu ciclismul de câmpie. Pentru că am urmărit de mic Turul Franţei şi alte competiţii similare, unde îi admiram pe Indurain şi Pantani zburdând pe căţărările din Alpi sau Pirinei. Cu toate astea, îmi place să variez sporturile practicate, aşa că weekend-urile şi concediile sunt destul de pestriţe din punctul ăsta de vedere: cursieră, MTB, alergare de şosea, trail, schi, înot, drumeţie.
Maratona Dles Dolomites, 2014 arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maratonul Piatra Craiului din 2014. Îmi doream de foarte mulţi ani să ajung să particip acolo. Eram într-o formă foarte bună şi am alergat cu o plăcere incredibilă. Nu îmi venea să cred cât de frumos este totul în jur în ziua aceea, deşi merg de mulţi ani în Piatra Craiului şi cunoşteam deja toate traseele. Atmosfera de la MPC este unică.
Ecomarathon Moeciu de Sus, 2015
Competiția mea preferată în România este Transfier. Am reuşit să îl termin anul trecut. Organizarea de excepţie, voluntarii inimoşi, atmosfera extraordinară din rândul participanţilor, apa limpede din lacul Vidraru si Transfăgărăşanul închis total traficului auto sunt argumentele pentru care vreau să mă întorc şi în 2016.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reuşit să termin două competiţii de ciclism extrem de grele pentru un amator. Ambele au fost în Italia, în munţii Dolomiţi: Sella Ronda Hero (MTB, 86km, 4200 diferenţă de nivel pozitivă) şi Maratona dles Dolomites(cursieră, 138 km, 4230 m diferenţă de nivel pozitivă)
Sosire la Maraton Piatra Craiului, Zarnesti, 2014
Prietenii mei se împart în două categorii: unii care fac sport la rândul lor şi care îmi inţeleg foarte bine pasiunea şi ceilalţi care încă nu s-au ridicat de pe canapea şi pe care sper să îi influenţez cât de curând 😉
Am aflat despre mine că pot face lucruri care mi se păreau în trecut imposibile. Dacă acum ceva ani mă chinuiam pe 5 km alergaţi acum alerg maratoane şi visez să termin un Ironman (3,8km înot, 180 km bicicletă şi 42 km alergare). Lucrul ăsta este valabil nu doar în sport ci în orice iţi propui să faci în viaţă. Cu un plan de acţiune şi cu perseverenţă cred că oricine poate realiza lucruri aparent „imposibile”.
Sportul mă face să mă simt BINE! Ăsta este cuvântul potrivit: BINE. Făcând mişcare în mod regulat te simţi BINE. Te simţi bine fizic, ai mai multă energie, te concentrezi mai uşor la muncă, te simţi excelent în propria piele, ai mai multă încredere.
Schi de fond, Maria Alm, Austria, 2015
Uneori, mi se întâmplă să îmi fie lene să ies la alergat. Doar uneori ;-). Tuturor celor care facem sport ni se întamplă asta. Sunt convins că şi sportivilor profesionişti, nu doar amatorilor ca mine. Important este să nu alegi calea uşoară, confortabilă. Te ridici de pe canapea, te echipezi şi pleci la alergat. Sau pe bicicletă, la sală sau la fotbal cu prietenii. Satisfacţia la final de zi este mult mai mare şi iţi vei mulţumi pentru că nu ai ales să butonezi telecomanda.
Obiectivul meu în 2016 este să ajung la formă necesară pentru a termina un Ironman în 2017. Cred că aş reusi să îl termin şi acum, însă chinuit. Şi nu doresc asta. Vreau să fiu pregatit şi să mă simt bine toată cursa, să mă bucur de fiecare moment.
Cu cateva zile inainte de Sella Ronda Hero, Dolomiti, Italia, 201
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că cel mai important este să faci din sport un mod de viaţă. Rezoluţiile de început de an şi dietele post Craciun sau Paşte nu funcţionează .
