Unul dintre cei mai buni alpiniști tehnici din România, Zsolt Torok a marcat alpinismul românesc prin câteva performanțe importante:
Trilogia Alpilor (care cuprinde peretele Nordic Eiger, Matterhorn și Grandes Jorasses) și expeditia Nanga Parbat (8.126 de metri, Himalaya, ruta Schell), în premieră românească.
A fost desemnat Sportivul anului 2007/2009/2011/2013 la categoria Alpinism, de catre Federația Româna de Alpinism și Escaladă.
Am stat de vorbă cu Zsolt ca să înțelegem de unde dragostea pentru acest sport, cum a început totul pentru el, ce înseamnă să fii alpinist, în România, mai ales și ce planuri de viitor are.
Adrenallina.ro: Zsolt, hai să începem cu începutul. Cum ai ajuns tu să te faci alpinist de performanţă. De la ce a pornit totul? De unde vine dragostea pentru munte?
ZSOLT TOROK: În familia noastră sportul, mişcarea, mersul pe munte, arta şi tot ce este frumos erau prioritare aşa că încă din din copilărie am fost atras de tot ce înseamnă sport, natură, drumeţie…
Alpinismul este arta urcării pe munte, o activitate foarte complexă şi asta am simţit devreme, chiar din perioada când nu aveam o gândire de ansamblu. Mă fascinau poveştile montaniarzilor. Aveam abilităţi sportive aşa că la 16 ani am ales această cale.
La început nu gândeam dincolo de hobby, de bucuria mişcării în natură chiar și când eram în ascensiune, însă cu timpul a apărut ideea că există competiţie chiar şi în acest domeniu. Aveam spiritul necesar celui care luptă pentru primul loc şi astfel am devenit alpinist şi am căutat proiecte care să mă aşeze în categoria aceasta.
Care a fost prima performanţă pentru tine?
Prima adevărată performanţă a fost parcurgerea traseului Fisura Albastră, din Munţii Bucegi, acum 23 ani.
Acest traseu a fost considerat cel mai dificil din România o perioadă iar atunci când eu l-am parcurs era depăşit ca grad de dificultate însă pentru mine nu asta conta.
Mi-am legat numele de acest traseu legendar şi sincer nu am fost niciodată interesat de trasee mari dacă nu erau îndeplinite 2 condiţii esenţiale: nu au o poveste sau autorul traseului nu a avut un mare caracter.
Valorile sunt validate în timp iar asta se poate vedea în popularitatea traseelor.
Pentru mine, traseul pe care îl urc reprezintă marea mea dragoste din acel moment. Perioada de visare, de pregătire, perioada când reuşesc să îl urc, gândurile de după aceea…
Traseel care nu îmi spun mie mai nimic şi sunt poate doar exerciţii de mişcări contorsionate nu mă motivează.
Zsolt Torok, arhiva personala
Ştiu că îmi vorbeai despre cât de importantă este echipa pentru un alpinist. Spune-ne despre asta. Tu cum îţi alegi coechipierii şi care e rolul lor în ascensiuni?
Echipa ? Este, într-adevăr, cea mai importantă într-o ascensiune. E ca într-o căsnicie.
Nu putem vorbi de căsnicie dacă eşti singur astfel nici de echipă iar dacă măcar o persoană este deja angrenată în povestea ta atunci lucrurile se împart la 2.
Mai demult îmi alegeam coechipierii prin prisma prieteniei dar m-am înşelat foarte tare, făceam o confuzie între performanţă şi prietenie.
Acum îmi aleg partenerii de ascensiune după caracter, perseverenţă, antrenament, voinţă, dârzenie, capacitate de a duce mult.
Bineînţeles, cei cu care particip acum în expediţii de orice fel sunt foarte apropiaţi, sunt prieteni. Cu siguranţă alegerea mea acum este omul care are un punct bine fixat în cap, şi acela este vârful.
În 2013, ai condus expediţia românească ce a ajuns pe Nanga Parbat, Himalaya, la 8.126 metri, considerată una dintre cele mai mari performanţe în alpinismul românesc. Cât de greu a fost să cucereşti vârful asta? Care au fost cele mai mari provocări?
Expediţia Nanga Parbat a fost expediţia vieţii mele.
Dacă m-aş lasă de alpinism şi nu aş mai urca nici măcar pe un deal aş putea trăi cu sentimentul că am adus acest sport în viața mea până la acel nivel, de a urca Nanga Parbat pe Faţa Ruppal.
Am fost liderul expediţiei. A fost ca atunci când un copil de la orfelinat ajunge campion, pentru că eu am fost mult dezavantajat. Veneam dintr-o zonă de câmpie, dar aveam ambiţie şi curaj să iau în piept un obiectiv important în lumea alpinismului mondial.
A fost examenul suprem, o realizare care mă va urmări pozitiv toată viaţa. Muntele în toată povestea asta înseamnă un mijloc prin care tu ca individ evoluezi şi îţi depăşeşti atât limitele cât şi condiţia ta de muritor de rând. Este măsura puterilor tale sau a neputinţei.
Nanga Parbat este un capitol important din viaţa mea şi la sfârşit am realizat că nu l-am urcat, mai degrabă sunt onorat că am putut sta la 8.126 m, uitându-mă spre valea Diamyr sau spre Ruppal.
Pericole şi provocări au fost la tot pasul: terorişti (n.r. referire la tragedia din 23 iunie 2013, în care 11 alpinişti străini au fost ucişi într-un atac terorist asupra taberei Diamir, situată pe celălalt versant al muntelui, în timp ce Zsolt cu echipa erau în ascensiune), avalanşe, probleme de sănătate dar toate astea s-au stins în faţa voinţei cu care am abordat ascensiunea.
(n.r. Nanga Parbat, numit şi “Muntele destinului”, este situat în partea vestică a lanţului Himalaya, în Pakistan. Versantul Rupal, pe care au urcat alpiniştii români, este cea mai mare şi mai dificilă ruta de escaladare a vârfului Nanga Parbat).
Zsolt. arhiva personala
Recent ai reuşit performanta de a escalada un alt vârf considerat extrem de periculos, Ama Dablam (6.812 m) din Himalaya. Cât de importantă este cucerirea acestui vârf pentru tine şi de ce l-ai ales?
Cum am spus, muntele pe care îl aleg reprezintă marea dragoste în acel moment. Totul trece prin dragoste iar în viaţă se mai întâmplă să trăieşti câte o dragoste neîmplinită .
În 2008 am fost pe Ama Dablam dar atunci am fost nevoit să mă retrag. Imaginea celui mai frumos munte din lume, aşa cum este considerat Ama Dablam, a însemnat o durere reală pentru mine în fiecare zi când priveam pozele de la acea expediţie nereuşită.
M-am întors să îl urc pentru că simţeam că am ceva nerezolvat, iar acum respir uşor.
arhiva personala
Cum crezi că este privit alpinismul ca sport de performanță în România? Crezi că există sprijin şi recunoaştere sau că lucrurile s-au schimbat în ultimii ani? Beneficiază alpinismul de mai multă atenţie din partea societăţii, statului, companiilor/sponsorilor?
Alpinismul este o activitate de elită, de nişă iar asta, într-o ţară unde zeci de ani s-a muncit din greu pentru distrugerea oricărei tendinţe a individului de a avea năzuinţe de elită, valoarea este foarte greu de trecut prin conştiinţa publică.
Alpinismul nu este înţeles în ţara noastră așa cum ar trebui dar evoluţia este bună. Tot mai mulţi oameni ajung să practice alpinismul, să îl înţeleagă şi să îl sprijine, să înţeleagă că fiecare dintre cei care îl practică sunt ambasadorii lui.
Alpinismul era considerat sportul fără spectatori dar acum nu se mai poate spune asta, în era internetului şi a Facebook-ului. A devenit un sport chiar popular şi îndrăgit.
În orce caz, alpinismul este apreciat şi înţeles doar de cei care văd mult mai departe de străduinţa omului care urcă nişte verticale.
Sprijinul din partea statului ar putea fi în momentul în care Federaţia Română de Alpinism ar lupta pentru susţinerea oamenilor de valoare în cadrul sportului.
Cred că ar exista atât disponibilitatea cât şi resursele necesare. Nu există însă nici interes, nici preocupare, nici capacitatea celor care pot lupta pentru interesele breslei.
Zsolt, arhiva personala
Ce planuri ai pentru viitor şi care sunt ţintele tale de ascensiune?
Am foarte multe planuri şi, bineînţeles, asta depinde şi de coechipieri, care la rândul lor trebuie să aibe disponibilitate, tragere de inimă, timp şi bani.
În lume sunt foarte multe obiective, iar de multe ori rămân stupefiat când unii mă întreabă iar te duci în Himalaya …păi nu ai mai fost?
Cerro Torre, Fitz Roy (Patagonia), Gaselbrum 4, Nuptse faţa sudică (Hymalaia), Shisha Pangma faţa sudică (Hymalaia), o premieră mondială… sunt câteva în plan.
Nici zece vieţi nu sunt de ajuns să îţi atingi toate obiectivele posibile şi imposibile iar eu am multe idei şi proiecte în cap pe toate continentele.
