Ţineţi minte ultima dată când aţi visat că zburaţi? Oare nu e ăsta cel mai frumos vis pe care-l pot avea oamenii? La asta m-am gândit în drum spre Aerodromul Clinceni; că mă trezeam a doua zi dimineaţa şi îmi chemam visul înapoi, ca să-l mai trăiesc o dată. Că o să fiu deasupra a tot şi nimic altceva nu o să mai conteze.
Am evitat în schimb să mă gândesc la băiatul acela, Icar parcă, oricât de poetică e povestea lui, cu aripile din pene şi ceară pe care şi le-a aranjat ca să zboare din labirintul unde era blocat. Mda, e foarte frumos că orbit de strălucirea Soarelui s-a apropiat de astru cu o inconştienţă fermecătoare, numai că eu o să sar împreună cu un domn care face de zeci de ani sărituri şi-o să avem cu noi şi două paraşute, dintre care una de rezervă. (Apropo, ştiţi că există o agenţie de turism care care vinde bilete de avion şi poartă numele tipului mitologic? Nu-mi dau seama dacă ei ştiu cum se termină mitul ăsta).
Oricum, când am ajuns lângă Aerodrom, dimineaţa, ziua se anunţa splendidă, cu un soare de toamnă vesel care arunca în toate părţile cu Vitamina D, pe fundalul unui beat muzical forţos, motivaţional. Nu, nu era o zi în care să mori. Ăsta era ultimul lucru care părea să-i traverseze pe toţi cei adunaţi aici, în hangarul TNT Brothers. Oamenii respirau relaxat, râdeau, se băteau prieteneşte pe umăr, se echipau sau veneau dinspre zona de aterizări, cu gura până la urechi.
În 2006 a luat fiinţă locul acesta, când fraţii Dragoş şi Bogdan Boeru au hotărât că vor să-şi înfiinţeze propria şcoală de paraşutism, să promoveze acest sport, pe care îl practicaseră şi în ţară, dar mai ales în străinătate. Din 2010 se fac aici primele sărituri comerciale cu paraşuta, în tandem, adică strâns lipit de un instructor, de la înălţimea de 4.000 de metri.
Instructaj la sol
Nu ştiu dacă am apucat să spun că eu am rău de înălţime. Da, vorbesc serios: dacă mă uit pe geamul unui apartament aflat la etajul 10, simt că mă ia cu ameţeală. Iar în balcon nu calc. Poţi să mă aştepţi acolo cu un tort de ciocolată. Dar mi-am dorit foarte mult să sar cu paraşuta şi mi-am impus să-mi amintesc asta, când o să ajung în gura avionului. Mă rog, nu a fost cazul, pentru că odată ajunsă acolo, cu picioarele atârnând în gol, n‑am putut să mă gândesc la nimic. Aveam o foaie albă în cap. Unde nu-mi apărea nici măcar unul dintre exerciţiile de la instructajul de 10 minute, prin care trece toată lumea, înainte să urce în avion.
Florin Ioniţă, omul în mâinile căruia a stat viaţa mea cât a durat experienţa asta, mi-a explicat tot: că imediat după ce sărim trebuie să-mi flexez picioarele spre spate, de la genunchi, că o să mă bată cu mâinile pe umeri în zbor şi ăsta o să fie semnalul ca să‑mi întind mâinile în faţă, că să‑mi închid gura ca să pot respira împotriva curentului, că să-mi ridic genunchii înspre piept, la aterizare. Oricât de crispat ai fi, Florin devine instant cel mai bun prieten al tău.
Te citeşte imediat dacă eşti panicat. Omul are la activ peste 7.000 de salturi, a făcut parte 20 de ani din echipa de paraşutism sportiv a Armatei şi 10 ani din echipa naţională de paraşutism şi este Maestru al Sportului. Da, chestiile astea te liniştesc, mai ales că la primul salt nu prea ai habar ce are să ţi se întâmple. Instructorul gestionează tot.
L-am întrebat pe Florin de când e instructor de tandem şi mi-a răspuns degajat: „A, alaltăieri m-am apucat!”. Eram încă la sol, aşa că am râs la toate poantele; am râs, deşi nu cred că era râsul meu, şi când Ovidiu Solomonov, băiatul care a fotografiat şi a filmat saltul – da, face asta în aer, înainte şi după ce i se deschide paraşuta – mi-a zis în glumă: „Lasă, nu‑l mai aştepta pe Florin. Sari tu singură şi după aia mai vedem!”; siiiigur că da!
„O să fie mai delicat, când se deschide uşa”
Apoi ne-am urcat în avion. Înăuntru, un spaţiu mic, fiecare centimetru ocupat de oameni: lângă mine era o tipă, absolventă a cursurilor de paraşutism, care vine aici în fiecare weekend şi sare de câteva ori bune; jos, lângă picioarele mele, alţi trei tipi pregătiţi să sară, lungiţi efectiv pe jos, pentru că altfel n‑aveau cum să stea ca să încapă în avion; în spatele meu pilotul şi încă cineva şi, strâns lipit de mine – slavă Domnului!, era Florin, care făcea orice ca să mă-mpiedice să mă panichez: îmi aşeza ochelarii, îmi făcea masaj la umeri şi-mi mai spunea din când în când, în stilul lui obişnuit, „stai calmă, că nu poate să meargă totul perfect!”.
Eram lipită de geamul avionului şi mă uitam în jos cum totul se transformă în forme geometrice colorate: colo un dreptunghi verde – barajul Mihăileşti, un pătrăţel roşu – hangarul de unde plecasem, cerculeţe şi alte dreptunghiuri mici. Ajunsesem destul de sus şi am observat că toată lumea îşi pregăteşte deja ochelarii pe ochi. La naiba, mai e puţin şi se deschide uşa avionului! Florin îmi spusese de jos: „Atunci o să fie un moment mai delicat, când se deschide uşa. Dar o să-l depăşeşti. Nu uita c-ai venit aici să te distrezi. Deschide-ţi toate simţurile şi trăieşte tot!”
Săritura
Nici n-apuc să-mi duc gândul la vreun capăt, că uşa s-a deschis. Toată lumea bate palma cu toată lumea înainte de salt şi chestia asta e foarte liniştitoare. Apoi văd cum dispar, unul câte unul, în gol. Asta nu e liniştitor deloc.
E rândul nostru. Sunt în buza avionului, cu Florin în spatele meu, nu se aude nimic de la curent şi eu am picioarele pe margine. Nu mă pot gândi la nimic. Nici nu ştiu dacă-mi bate inima. Mă uit în jos şi văd un hău imens, care stă să mă-nghită. În fracţiunea următoare de secundă îl îmbrăţişam.
Mi-am deschis braţele instantaneu, n‑am mai aşteptat să-mi facă Florin semnul pe umăr, aşa cum vorbiserăm. Picioarele îmi erau care încotro, nici vorbă să-mi amintesc să le flexez. Am simţit două lovituri uşoare pe bocanci şi mi-am adus aminte că asta trebuie să fac. Deocamdată, aveam ceva probleme cu respiraţia: aerul rece mă lovea în faţă şi eu nu prea puteam respira.
Nu aveam nicio senzaţie de cădere în gol, ci simţeam mai degrabă că planez. Eram gata-gata să mă panichez, pentru că nu mai aveam aer, dar mi-am amintit că e o şmecherie, şi anume să închizi gura, să încerci să respiri pe nas şi să te calmezi. Şi a funcţionat.
Apoi a apărut în raza mea vizuală Ovidiu, care făcea tot felul de giumbuşlucuri în aer; mă uitam la el şi părea că visez: eram la câteva mii de metri, nu ni se deschiseseră paraşutele şi eu aveam în faţă un om care se dădea peste cap în aer, râdea la mine, se strâmba, îmi făcea poze. Chestia asta chiar m-a relaxat de tot. Şi din momentul acela am trăit o stare de fericire pură, nealterată de nimic.
„Priveşte cerul!”
Apoi Florin s-a întors de pe burtă în poziţie verticală. „Bună ziua, domnişoară”, mi-a zis pe la 2.000 de metri, în primul moment când am putut să comunicăm. „Priveşte cerul!”, mi-a spus.
Eram în picioare, la 2.000 de metri şi vedeam o bucată imensă de cer albastru. Eram suspendaţi acolo, era atât de linişte şi de cald, nimic dedesubt, nimic deasupra, nemărginire la dreapta, infinit la stânga. Timpul se oprise în loc.
Apoi ceva ne-a tras cu putere în sus, ca o gaură neagră care te absoarbe. Ni se deschisese paraşuta. În momentul ăla am înţeles rostul întrebării de la sol: „Ţi-e rău de obicei în maşină, la serpentine?”.
Apoi a fost din ce în ce mai distractiv: Florin mi-a dat să pilotez paraşuta! Sunt două seturi de mânere şi dacă tragi de unul dintre ele, paraşuta se duce în direcţia indicată.
Ne-am jucat cu chestia asta, dreapta-stânga, stânga-dreapta, şi apoi am plutit şi am tot plutit o eternitate, până dreptunghiul albastru se făcea lac, până pătratul roşu se făcea hangar, până punctele micuţe se făceau oameni.
Şi apoi, brusc, am dat de pământ, într-o aterizare atât de lină de zici că am sărit un pârleaz, nu că ne întoarcem din înaltul cerului. Şi apoi am început să râd continuu, într-o slabă exteriorizare a ceva ce era înăuntru, un preaplin.
(articol publicat în ziarul Weekend Adevărul, pe 12 noiembrie 2011; fotografii şi montaj video – TNT Brothers)
