Acum doi ani de zile, Andrei Roșu își petrecea serile la televizor, cu o bere în față și un bagaj de frustrări. Era supărat pe politicieni, pe recesiune și, în general, pe mai multe lucruri și mai mulți oameni. A vrut să schimbe ceva la viața lui, pentru că nu-i plăcea cum arată. Și-a zis că trebuie să înceapă de undeva, și s-a gândit că poate punctul de pornire este chiar el însuși. Așa a început transformarea lui Roșu Andrei în Andrei Roșu, primul român care avea să participe acum 2 ani la maratonul extrem de la Polul Nord – 42 de kilometri la temperaturi de minus 32 de grade Celsius. Ăsta a fost primul lui maraton și de atunci și până acum, în doar 2 ani de zile, a crescut miza cu fiecare cursă: a alergat în deșertul australian, în Antarctica, în Sahara, pe Everest, a trecut la distanțe de 100 de kilometri în condiții greu de imaginat, a finalizat 5 ultramaratoane pe 5 continente.
Andrei Roșu
Ce a făcut el începând cu acum 2 ani a fost că a lucrat la el: a devenit mai organizat, și-a scris planuri pe hârtie și programul strict prin care ele se pot realiza. A muncit, s-a trezit la ora 4, a alergat pe frig, s-a dus apoi la serviciu, s-a întors acasă, a anulat lucrurile inutile din viața lui, a petrecut mai mult timp cu familia. A început să gândească altfel și să se simtă altfel. La sfârșitul cursei de la Polul Nord, și-a scos tobele pe care le adusese din România și a început să cânte la ele, la -35 de grade, pe un vânt care bătea cu 50 de kilometri la oră, cântecul celor de la Coldplay, “Yellow”.
Asta a fost salvarea lui. Cu toții trebuie să ne găsim una.
Am stat de vorbă cu Andrei într-o sală din compania unde lucrează și m-am încărcat cu energie. Mereu putem învăța unii de la alții și chiar dacă multe sunt lucruri pe care le cunoaștem din teorie – e bine să fii organizat!, ești mult mai eficient dacă te trezești dimineața!, trebuie să gândești pozitiv!, e altceva când ai în față un om care chiar face toate astea. Se străduiește să fie mai bun.
Citiți prima parte a unui interviu Adrenallina, care începe cu o întrebare rostită când reportofonul era încă închis: “Ce faci, Andrei?”.
Andrei Roșu: Eu îmi spun dimineața cum mă voi simți: foarte bine, excelent, extraordinar, magnific. Și în timpul zilei chiar bifez una dintre variantele astea.
Adrenallina: Ești din fire o persoană foarte optimistă, sau ai devenit așa lucrând la asta?
Nu, m-am cultivat. Sunt mult mai optimist decât acum 2, 3, 5 ani.
Da? Și cu ce are această schimbare legătură?
Cred că are legătură cu faptul că începi să-ți realizezi din obiective, din vise. Când ai un succes atragi un alt succes și un alt succes și așa mai departe. Atitudinea te ajută foarte mult să realizezi ce îți propui. Până acum câțiva ani mă încărcam cu energie negativă pentru lucruri pe care nu le puteam controla efectiv, precum situația politică, de exemplu. Sigur că poți face schimbări, dar atunci fă un plan în direcția aia, nu doar stai și te plângi. Am început să fiu mai atent la lucruri pe care le pot controla: să fiu mai organizat, să fac planuri concrete și să mă țin de ele, și atunci ai alt tonus.
Cât a ajutat sportul la această nouă viziune?
Sportul m-a ajutat din multe puncte de vedere. M-a ajutat în primul rând să fiu mai organizat, și acesta cred este cel mai mare câștig, pentru că oricât ai fi de creativ, dacă nu ești organizat, multe dintre idei se pierd. Am început să mă trezesc devreme, mi-am făcut planuri să particip la diverse competiții, m-am pregătit pentru ele, și asta m-a ajutat și la serviciu: am devenit mai productiv.
La finalul cursei de 42 de kilometri de la Polul Nord. Primul lui maraton
Acum doi ani de zile erai un angajat al unei multinaționale, cu o viață tipică de sedentar. Ce a determinat această schimbare bruscă a modului tău de viață?
Am observat că dacă ești mai organizat și îți faci un plan scris a ceea ce vrei să realizezi, ai mai multe șanse de reușită. Mi se întâmpla ca la sfârșitul zilei de muncă să văd că toți colegii mei își terminau treaba și mergeau să facă ceva cu timpul lor liber. Eu încă mai aveam de lucru. Așa că am devenit mai organizat, pentru că ceea ce planifici, are șanse mai multe să se realizeze decât dacă aștepți să se ți se întâmple ceva. De exemplu, dacă vrei să ajungi la Praga, stai și aștepți o oportunitate, poate te cheamă cineva vreodată la Praga, sau te apuci și iei un bilet cu câteva luni înainte, ca să fie mai ieftin, sau economisești bani un timp, pentru această călătorie. Am început să nu-mi mai petrec weekend-ul la mall; știam ce fac în următoarele 5, 6 weekend-uri, plecam undeva, la munte, la mare. Acum dacă vreau să ajung undeva îmi pun data, chit că e peste un an, chiar dacă nu știu cum voi ajunge acolo. Până la urmă voi găsi o soluție. Oamenii au toate resursele necesare pentru a avea succes. Suntem programați pentru asta. E o formă de supraviețuire. Dar trebuie să-i dăm niște direcții creierului nostru. E ca la taxi. E un exemplu pe care l-am auzit și eu și care mi-a plăcut mult. Când te urci în taxi, ai 2 variante. Să-i spui taximetristului: „Mergi pe acolo, treci prin centru, apoi stânga-dreapta și nu știu excat unde vreau să ajung, dar când ne apropiem o să-mi dau eu seama”. Și a doua variantă, să-i spui foarte clar: “Vreau să ajung pe strada X la numărul Y”. Așa că dacă îi spui creierului tău unde vrei să ajungi, va filtra toate informațiile din ceea ce se întâmplă zi de zi, prin prisma unui chestionar foarte simplu: „Mă ajută acțiunea sau persoana asta să ajung mai ușor acolo? Da sau nu “. Și atunci automat te vei pune în contextul favorabil. Asta este general valabil pentru orice vrei să realizezi în viață.
Deci trebuie să ai un fel de viziune.
Pentru mine viziunea înseamnă să te vizualizezi, undeva în viitor, într-un context: făcând ceva sau având ceva sau devenind ceva. Pentru că pentru a realiza ceva în viața asta există niște pași destul de clari.
La Sahara Marathon, în Algeria, martie 2011
Deci așa te-ai decis tu să te apuci de sport. Ți-ai dat seama că trebuie să fii mai organizat, mai eficient cu timpul tău.
E mult mai simplu să plasezi responsabilitatea în afara ta – mă refer și la serviciu și la viața personală. Poti da vina pe conjunctura globală, economică, pe partenerul de viață, pe vremuri, pe orice, dar să nu-ți asumi responsabilitatea. Și atunci cazi în zona asta de autocompătimire, frustrare, te înconjori de oameni cu aceleași probleme și e clar că e greu să ieși de acolo, să ajungi undeva. Așa că eu am încetat să dau vina pe corporație, pe vremuri, și am hotărât să fac ce ține de mine, ca să fiu eu mulțumit. Am început să mă trezesc devreme, și așa ai avantajul că poți să-ți pui ideile în ordine, fără să te deranjeze nimeni la ora aia. Și îți dai seama mai repede ce vrei de la viață, pentru că de multe ori plutim așa… supraviețuim, nu trăim cu adevărat. De multe ori ne temen să ne alegem țeluri foarte înalte, pentru a nu fi dezamăgiți, dar pentru început putem să le alegem nici foarte mari, nici foarte mici, ca să capeți încredere în tine că poți realiza niște lucruri. Donald Trump zicea ceva mișto:” De ce să gândești mărunt când a visa măreț îți ia cam același timp?”.
Spuneai despre oamenii care caută vina oriunde altundeva decât în ei înșiși. De obicei, scuza pentru nepracticarea unui sport este oboseala de după serviciu sau lipsa timpului. Cum ai reușit tu să treci bariera asta?
Cred că tot schimbând atitudinea. Sunt 2 variante, îți spui: “Nu pot să fac asta pentru că – sunt câini, nu sunt condiții, nu e lumină, e frig, nu am unde să alerg, n-am echipament, n-am, n-am, n-am”. Sau poți să spui: „Pot să fac asta dacă îndeplinesc câteva condiții”. Spre exemplu, multă vreme nu m-am dus la înot, pentru că foloseam scuza că în București nu sunt piscine, sau că e rece apa sau că e scump. Până când m-am hotărât să caut efectiv o piscină, pentru că voiam să mă apuc de triatloane și trebuia să învăț foarte bine să înot. Și am descoperit deodată că există zeci de piscine în București. Apoi, aveam frică de câini atunci când alergam. Ce am făcut: am ales trasee unde nu prea erau câini, acolo unde erau m-am împrietenit cu ei, le-am dus mâncare de câini, pe care o luam în buzunar. Deci asta am schimbat la mine: atitudinea.
Antarctic Ice Marathon2011, cursă de 100 de km, desfășurată pe un ghețar înconjurat de munți
Spui că te trezești în fiecare dimineață la ora 5 sau chiar mai devreme. Erai înainte ceea ce se cheamă o persoană matinală?
Trebuie doar să te culci seara mai devreme. La început îmi puneam ceasul să sune ca să mă culc, să-mi amintesc că trebuie să mă culc. Am renunțat la televizor, ceea ce a fost cel mai mare câștig. Am calculat că aveam vreo 3 ore pe seară pe care le pierdeam cu televizorul și nu pot să spun că învățam ceva util. Și am descoperit câte pot să fac în alea 3 ore: să vorbesc cu soția, să mă joc cu copilul, să citesc sau să scriu ceva. Așa am devenit eu „a morning person”. Și toate proverbele din toate culturile lumii arată că e bine să te trezești dimineața: „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”, „Cine se trezește dimineața 360 de zile pe an nu are cum să nu-și îmbogățească familia” – proverb chinezesc, și așa mai departe.
Prima ta cursă a fost maratonul de la Polul Nord – 42 de kilometri, la o temperatură de minus 35 de grade Celsius. În aprilie 2010 ai devenit primul român care a participat la acest concurs extrem. Cum te-ai găsit la finalul acestei curse?
La sfârșit m-am găsit așa cum mă vizualizasem mental. Poate suna science fiction, dar e un exercițiu pe care-l fac cu tot ceea ce am vrut să realizez în ultimii ani. De exemplu, am teamă de avion. Înainte de orice călătorie, mă ajută să mă văd la aeroport, pe partea cealaltă. Așa și la cursă. Îmi imaginez că sunt fericit la final, că mă bucur. Am ales Polul Nord pentru că în momentul când vrei să faci niște schimbări în viață și nu ești suficient de motivat, atunci trebuie să-ți găsești o motivație. De exemplu, dacă alegeam un maraton de oraș, aici în țară, m-aș fi gândit că dacă nu mai pot, mă opresc, îmi iau o bere și mă uit la ceilalți cum trec. N-aș mai fi fost la fel de motivat să mă trezesc în fiecare dimineață la ora 5, să mă dau jos din pat ca să mă duc să alerg la minus 10, 15 grade. Dar așa, cu Polul Nord, știam că dacă nu mă antrenez bine n-o să supraviețuiesc acolo. În plus, îmi doream foarte mult să ajung la Polul Nord. Am citit foarte mult în copilărie Jules Verne și mi-am imaginat cum ar fi să ajung acolo.
Rămâneți pe Adrenallina pentru partea a 2-a a interviului, în care Andrei ne va povesti cum a fost în cursele extreme la care a ajuns, pe toate continentele Globului.
Citiți mai multe despre Andrei Roșu pe blogul său, http://andreirosu.wordpress.com/
Mai jos, un video cu Andrei Roșu cântând la tobe, la Polul Nord :), după ce a alergat maratonul:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sABk54aagTE]
