Nu știu voi, dar eu sunt ceea ce se cheamă meteodependentă. Ați văzut cum a fost ieri: mohorât, întunecos, și peste toate astea o zloată urâcioasă care nu părea să se mai oprească. E destul de sumbru un tablou cu troiene peste care plouă cu gheață, e frig de urlă câinii la ceață, și afară e gri. Pe la 12 îmi pierdusem orice speranță că planul meu pentru ziua de duminică mai are vreo șansă. Trebuia să joc pentru prima dată în viața mea rugby, cu câțiva oameni care își petrec timpul liber jucând tot felul de jocuri sportive, printre care și ăsta.
Mă invitase Andu, un prieten pe care îl cunoscusem într-o dimineață la ora 7, în parcul IOR, unde Clubul Mișcare pentru Sănătate ținea o ședință de pilates în aer liber, și era deschis pentru toată lumea care avea chef să facă streching la ora aia.
Așa. Convenisem cu Andu să ne auzim la un telefon duminică dar mi-am zis că putem să ne auzim și la două telefoane, că rugby n-avem cum să mai jucăm pe vremea aia. S-a făcut că m-am înșelat. Dar asta mai târziu. Adică după ce m-am dus la coafor să-mi întind părul. Coafeza era cu foenul în priză când mă sună băiatul ăsta: „Salut, ce faci? Pregătită?” „A, pentru ce? Sunt la coafor.” „ Mergem la rugby. Ce cauți la coafor?” “Păi am crezut că dacă afară plouă cu gheață… nu mai mergem!”. Ba mergem, mi-a spus Andu. Și n-am putut să-l contrazic.
Așa că am ieșit frumușel din coafor, m-am dus acasă, mi-am luat pantalonii de schi – cu care nu am apucat să fac schi vreodată, nici cu ei și nici în general – mi-am căutat o căciulă, mi-am tuflit-o peste părul îndreptat la coafor și dat cu fixativ și plătit cu câțiva leuți buni, și am plecat spre stadionul Dinamo cu mașina lui Andu. Ningea de rupea afară – ceea ce era bine, că nu mai ploua – era să intrăm într-o altă mașină, a derapat spatele mașinii de mai aveam puțin și ne așezam lateral cu totul, a fost frumos. La un moment dat a urcat în mașină cu noi și Cătălin, prieten cu Andu, am mai mâncat niște ciocolată și am ajuns la stadionul Dinamo, unde urma să jucăm rugby pe zăpadă și pe ninsoare. Super! Dacă aș fi rămas în casă probabil c-aș fi dormitat cu niște ceai și o carte din care n-aș fi înțeles nimic pentru că mi s-ar fi părut oricum totul prea trist! Afară arăta atât de groaznic încât dacă ai fi citit “Cei trei ursuleți roz care îndeplinesc toate dorințele oamenilor, oricare ar fi ele” (n.r. această carte nu există, n-o căutați în librării!), deci dacă ai fi citit această carte jucăușă și promițătoare tot ai fi plâns puțin.
Așadar, nici nu apucasem să joc rugby și deja mă felicitam c-am ieșit. La întâlnirea asta trebuia să vină și câteva fete, câteva dintre ele rugbiste adevărate și practicante, dar care n-au mai venit din cauza vremii :). Așa se face că am rămas să joc rugby cu 9 băieți (necunoscuți, cu excepția lui Andu), pe stadionul Dinamo.
După ce s-a schimbat toată lumea, am ieșit din vestiare (unde era fooarte cald) și ne-am îndreptat spre teren, unde bătea un pic crivățul. Velodromul (pistă special amenajată, de formă circulară și înclinată, pentru cursele de biciclete) era acoperit de un strat gros de zăpadă; sunt foarte curioasă cum se simte o cursă aici, pe o semicursieră, pare destul de înclinat.
Am făcut cunoștință cu băieții: Răzvan Iliescu (25 de ani), antrenor de rugby la Dinamo, echipele de copii și juniori – un tip foarte amabil și mai ales în formă, Cristi Dinulescu (10 ani), alias Puștiu – a înscris câteva eseuri bune, Rareș (22 de ani), cel mai corpolent dintre noi, avea a doua zi examen la Criminologie, Gogu din Berceni (26 de ani), Cătălin (33 de ani), un tip care aleargă destul de mult, merge cu bicicleta și gătește niște prăjituri din semințe de te lingi pe degete, Luca (27 de ani), și, bineînțeles, cel căruia îi datorez ziua de ieri, Andu (32 de ani), un tip care urcă munții cu bicicleta, aleargă, face tot felul de alte sporturi și e într-o super formă.
Am început să ne încălzim, să facem câteva exerciții. Dacă nu faci asta, e destul de lesne să ajungi la spital cu entorse sau rupturi de ligamente, pentru că la rugby este cu întors, aruncat pe jos, căzut, împins și altele. M-au învățat băieții cum să arunc mingea de rugby, de fapt au încercat să mă învețe că mie mi s-a părut destul de complicat. Se prinde mingea cu ambele mâini. Mâna stângă, așezată pe partea din față a mingii, se împinge spre înainte, în direcția în care vrei să arunci, iar cu dreapta învârți mingea, ca s-o poți arunca învârtită. Nu v-am spus eu că e complicat? Mie nu mi-a ieșit decât ceva asemănător și băieții, ca să nu mă simt prost, mi-au zis după câteva încercări: “Oricum n-o să ai timp de manevrele astea în timpul jocului. O s-o arunci și gata”. Pfiu, credeam că nu mă mai bagă în joc pentru c-am picat la încălzire.
Mi-au explicat și jocul. N-am înțeles nimic până n-am început efectiv să joc, așa că nu vă mai plictisesc cu regulile. Oricum, n-am jucat varianta aia în care se ai senzația că se strânge toată lumea de gât și se sufocă, ci una mai soft, pentru amatori. Mingea s-a bătut la mijlocul terenului, prin pasă spre coechipier.
Există out și aici, touch este dacă atingi cu ambele mîini pe cel care fuge cu mingea. Acesta nu mai are voie să înainteze, este obligat să paseze unui coechipier, la trei touch la oricare dintre membrii echipei tale sunteți deposedați de minge, care pleacă la cealaltă echipă. Pasele se dau doar la coechipierii tăi poziționați în spatele tău. Dacă pasezi la unul care e în față e greșeală și se reia jocul. Eu am pasat de multe ori înspre față, dar ia ceva până te obișnuiești cu reguli noi. După 5 minute de la începerea jocului uitasem că afară bate vântul, că e frig, că e înnourat. Alergatul continuu pe zăpadă solicită la maximum. După alte 20 de minute am dat de gheață și de bălți, deja răscolisem zăpada cu căzături și alunecări. Mi-am băgat reportofonul în buzunar și iată ce s-a înregistrat în cele câteva minute 🙂 : “Aleargă-l, nu-l lăsa! Haide, ha! Dă-i! Fâș fâș fâș, gata! E a mea, TACI! Taaaci! Hop, hai, eu eram în spate, a fost în față! Fâââș, fâș (asta e de la pantalonii mei) Hai, c-a fost în față, las-o așa! Du-te! Lasă-l, mă! (cad trei unul peste altul) E culoarul tău, tu, TUUU! Eseu. N-a fost eseu? Deci a fost eseu? Da, avem. Măăă, era out!!! Bine, se punctează, gata. Hai, din nou! Rămâi aici, așa! Puștiu, hai Puștiu! Aaaaa. Buf! (cade cineva) Forțează acolo, sunt aici! Roxana, ieși din suprafața lor de joc! Gata, dă-o! La o parte! Viiiiiiiiin!”. 🙂
Mi s-a făcut atât de cald încât mi-am dat geaca jos și am jucat doar în polar. Pot să vă spun că a fost foarte tare. Am urlat cu toții, am alergat, am căzut, ne-am învinețit – în cazul meu genunchii, am căzut de fiecare dată în genunchi, și am „reușit” un semi eseu – în sensul că încă nu știu dacă s-a acordat cu adevărat sau nu, discuțiile au fost foarte aprinse pentru că am alunecat și un picior de-al meu e posibil să se fi dus în out în timp ce mi se părea că înscriu. 🙂
Una dintre căzăturile în zăpada de pe terenul stadionului Dinamo
Am mers după 3 ore de alergat și căzut pe acolo la vestiare, unde am băut ceaiul fenomenal adus de Cătălin – kiwi cu scorțișoară și guarana, păstrat fierbinte într-un termos, și prăjitura mirobolantă din semințe gătită de el, un energizant un pic mai sănătos decât oricare altul de pe piață. După tratamentul ăsta ne-am urcat în mașină și am mers pe la casele noastre. A, după joc am făcut o poză de grup, cu aparatul pe timer, așezat pe ghiozdan.
Ca să încheiem frumos, ca la onomastică, trebuie să vă urez o zi ca cea pe care am avut-o eu ieri, chiar dacă numai pentru 3 ore. Nu vă speriați de vremea de afară, ieșiți și faceți orice vă trece prin cap! E mai fun decât un ceai fierbinte, în singurătate, la foc. Sau merge și ăsta, dar după. 🙂
