Povesteam aici (Invăț să înot pentru primul meu triatlon) că m-am hotărât să mă apuc să învăț să înot, ca să pot participa în vară la primul meu triatlon. Pe 2 iunie, la triatlonul Fără Asfalt, va fi prima dată când voi înota în mare – nu cred să ajung să fac o încercare înainte de data asta, deși poate ar trebui. Vorba unei prietene – “stai liniștită, sunt sigură că au mai fost cazuri de oameni care erau să se înece la triatlon”.
Așadar, 750 de metri de înot în Marea Neagră. Cred că o să am o părere mai bună despre mine dacă o să-i termin. Primul pas ar trebui să fie înotul propriu-zis, nu? 😉 Pentru asta mi-am făcut abonamentul la Daimon Club, unde abia aștept să ajung – au acolo un bazin de înot de 20 de metri, o frumusețe, ia uitați:
Bazinul Daimon Club
Un prieten care știe despre planurile mele m-a invitat într-o zi la bazinul unde merge el să se antreneze – e vorba despre George Moraru, triatlonist, montaniard și viitor Ironman 🙂 – ca să mă ajute să înțeleg dacă există vreo relație între mine și apă.
Am în minte o imagine de acum 2 ani: eram la mare și treceam pe lângă piscina unui hotel. Era un albastru hipnotizant, o apă caldă, balsamică, netulburată de nimic. Porțile hotelului erau larg deschise și, deși doar clienții lui ar fi putut să se bucure de apa aceea, aș fi putut s-o fac și eu, că bodyguard-ul sigur dormea prin vreun colțișor la umbră. Nu trebuia decât să sar, și apoi să plutesc ca-ntr-un vis, dintr-un capăt în celălalt al albastrului. N-am făcut-o pentru că mi-a fost frică. Dar am închis ochii și am traversat-o în gând, am alunecat pe apa aceea a Canaanului cu mișcările perfecte – cu setea cuiva care e în deșert și găsește un lac de munte turcoaz, cu apă rece, și sare fericit să se scalde în el. În mintea mea am știut atunci toate mișcările. Și chiar dacă nu am sărit, cumva am știut că aș fi putut să înot.
Senzația asta mi-a revenit când am ajuns în fața piscinei, la invitația amicului meu. Am ajuns acolo la 6 dimineața – George este un sportiv foarte perseverent, care se trezește la 5 ca să ajungă la 6 să-și facă antrenamentul de înot. Afară era întuneric – bazinul are un perete de sticlă ce dă spre afară. Înăuntru: un aer ușor călduț, îmbibat cu clor, lumina artificială galbenă, a neoanelor, apa din piscină albastră și muzică chill out în difuzoare – era un fel de Spa pe Marte. Apoi își făceau treptat apariția marțienii: oameni încă somnoroși, cu casca de înot care ne face pe toți cei mai ridicoli oameni de pe pământ, cu ochelarii imenși la ochi, mișcându-se lent, în reluare, în apa călduță, ca într-o prelungire a somnului.
Am intrat în apă. Îmi era prea somn ca să fac ce știu eu mai bine, adică să dau haotic din mâini și din picioare. Eram atât de relaxată încât am simțit că alunec, și nici nu m-am mai gândit ce ar trebui să fac cu mâinile, unde și cum să le duc, că trebuie să țin palmele lipite și să împing apa sub corp, că ar trebui să țin picioarele cât mai sus și să dau din ele. Nu mă gândeam la nimic. George, care era deja la al doilea bazin, a trecut pe lângă mine și mi-a zis: „Măi, dar tu înoți!”. Atunci m-am oprit în mijlocul piscinei: „Cum adică?”. “Păi”,mi-a spus, „dacă te deplasezi în apă din punctul A în punctul B, fără să atingi cu picioarele fundul piscinei, înseamnă că înoți.” Nu cred că am fost mai bucuroasă vreodată în viață, în jurul orei 6:30 dimineața.
Din momentul în care am aflat că eu cumva înot, m-am aruncat asupra apei cu și mai multă încredere. Pe la mijlocul piscinei gâfâiam ca după o sesiune de arat. Mă opream, îmi trăgeam sufletul, și o luam de la capăt cu un zâmbet tâmp. Nici n-a mai contat ce s-a întâmplat mai târziu în ziua aceea: aveam deja speranța că poate nu e așa de imposibil să reușesc.
