Am vrut să ajung la concursul de la Târgoviște – Trofeul Chindiei ca să fac uitată săptămâna ce tocmai o încheiam, șase zile de lucru la foc continuu. Sâmbătă seara am ajuns și eu acasă și n-am apucat să mă odihnesc în vreun fel pentru a doua zi. Aveam să aflu în drum spre concurs că și colegul meu de echipă de la Clubul Sportiv BikersTeam, este vorba despre Ștefan Morcov, alias Basso, cunoscut în lumea ciclistă pentru performanțele sale, se simte și el cam tot așa.Imaginea cu fiecare dintre noi, în mașină, parcați pe marginea drumului într-un soare bleg, în așteptarea unui start cam tardiv, ce se dădea la ora 12, la prânz, imaginea, așadar, era sugestivă: Basso cu capul pe volan, eu pe bancheta din spate, cu capul într-o parte și portiera deschisă. Mie îmi era sigur rău iar Basso nu se simțea nici el prea bine.
Trofeul Chindiei, Târgoviște, Triada MTB. Startul
Eu serveam o porție dublă de emoții: în cursa asta aveam să port pentru prima dată în viața mea pedale SPD. Am fugit de ele cât am putut, dar nu se mai poate. Pedalele mele scârțâie îngrozitor, când pedalez parcă se deschid 7 dulapuri care dau în Narnia, nu unul singur. Așa că amicul meu, ciclistul Răzvan Bucătaru, mi-a împrumutat niște SPD-uri de-ale lui. M-am înscris la traseul lung. Nu știu ce-am gândit. Am vrut să fac o acumulare mai serioasă, că altcumva n-am timp de ture mai lungi.
Așadar, mă așteptau 57 de kilometri, cu o diferență de nivel în urcare de 1.400 de metri. Nu m-am mai băgat la așa ceva de când cu Surmont Azuga, anul trecut. Mă cam vedeam răsturnată pe vreo coborâre, cu picioarele blocate în SPD, cu bicicleta peste mine. Am încercat să exersez puțin înainte de start blocarea și deblocarea pedalelor, dar eram prea stresată ca să învăț cu adevărat ceva. S-a dat startul, a trecut porțiunea de asfalt de câțiva kilometri când fiecare s-a poziționat cum a dorit sau cum a putut, apoi primul lucru pe care mi-l amintesc după intrarea propriu-zisă pe traseul off road este o urcare. Am vrut să spun o URCARE. M-am uitat în sus și am văzut toată floarea cea vestită cărând la biciclete, pe un deal ce semăna cu Golgota, și de la depărtare și de la apropiere.
Prima urcare criminală din concurs. foto credit: ciclism.ro
Picioare înțepenite, mușchi blocați, gâfâituri, pe un abruptiș cu o înclinație destul de serioasă. N-aș putea să explic cum, dar aici am făcut câteva depășiri. Cărând adică mai vârtos bicicleta, bineînțeles, doar nu pedalând! Eram abia la începutul celor aproape 5 ore de agonie și extaz care mă așteptau. Și eu habar nu aveam ce va să vină. Rețin că multe dintre gândurile mele care pe parcurs deveneau delir, s-au îndreptat spre cel care a realizat traseul de concurs. Oameni buni, cine a gândit traseul? Mi s-a părut mie sau a fost foooarte greu? Dacă ajungeai la o intersecție, și-n stânga îți arăta urcare, iar în dreapta coborâre, ei bine traseul nostru continua musai cu o urcare. Sau mai puteai face într-un fel ca să te descurci: ia să vedem, în care parte e mai dificil de surmontat? Aia. E, ăla e traseul de concurs. Am senzația c-au fost peste 15 urcări, mai mari sau mai mici. Dar poate trebuia să mă gândesc la asta când au anunțat organizatorii diferența de nivel.
S-a întâmplat ceva mișto la concursul ăsta. Pe cât de multe și grele au fost urcările, coborârile au fost pentru prima dată minunate pentru mine. Am ajuns la viteze de peste 50 de kilometri la oră și am stăpânit foarte bine bicicleta, gestionând mai bine ca niciodată echilibrul în șa. Eram așa bucuroasă că mă descurc că preferam uneori să mă uit la cronometru și nu la traseu, ca să văd cu ochii mei ce viteză ating. Cu SPD-urile m-am înțeles de minune, și poate datorită lor am prins curaj.
Una dintre coborârile problematice
Am avut un ritm susținut o bună parte din traseu. După ce m-am rătăcit, lucrurile au luat-o razna. Să vă spun cum m-am rătăcit: am trecut frumos de unul dintre checkpoint-uri, am salutat băieții de acolo și apoi m-am dus pe o vale și m-am tot dus, până n-am mai dat de nicio panglică albastră din marcajul traseului. Eram într-o intersecție, fără nici cea mai vagă idee încotro ar trebui s-o iau. Dreapta era nesemnalizată, stânga la fel, în față era o pădure, din spate venisem eu. Trece o mașină burdușită cu domni, ca să vorbesc frumos. “Ați văzut cicliști pe drum?” „Da, domnișoară, s-au dus toți în stânga”. „Domnule, i-ați văzut sigur?” „Da, sigur, erau mai mulți.”
Am făcut stânga și am pedalat până m-am plictisit și tot n-am dat de vreo semnalizare. Am ajuns în schimb la o zonă cu grătare, fum, mici, puradei, și tot tacâmul. „Bună ziua, bicicliști ați văzut pe aici?” „Domnișoară, ați greșit traseul.” Am făcut cale întoarsă. Apoi apare fata morgana, întruchipată de un tip pe un motor, cu niște chestii lungi în spate ca niște undițe, o cască pe cap de parcă tocmai aselenizase. Vine cumva în preajma mea, mie îmi crește inima, crezând că e din echipa de organizare și sunt salvată!, și îmi arată drumul bun. Încep să țip la el, contra zgomotului îngrozitor făcut de motorul lui, întreb încotro s-o iau și dacă are niște apă. Mi-era sete ca-n deșert, ca-n codru, și ca unde mai vreți voi când v-a fost foarte sete. Foarte prompt, ciudatul personaj îmi întoarce fundul motocicletei sale și o ia de-a dreptul, pe câmp, în direcția opusă. Mă uit ca la televizor, să mai țip nu face sens ;), nu? Continui să pedalez, fără să știu dacă în direcția bună. Cred că aveam până la momentul ăsta 30 de kilometri făcuți ca popa.
Adrenalina circula haotic prin corpul meu, mă holbam în toate părțile, ca să văd un om, o bandă albastră, sau un om cu o bicicletă, în cel mai fericit caz. Dar nimic. Pustiu pustiuț. Simt că mă bușește de nervi plânsul. Cum ar fi să fi făcut 30 de kilometri degeaba? Oricum, tot avantajul meu acumulat pe coborâre și în toată cursa de până atunci se dusese pe apa sâmbetei, într-un closet din Târgoviște. Tot pedalând cu negru de oftică așezat pe toate emisferele cerebrale, dau de un băiat cu vestă fosforescentă. Organizator! Check point! Traseu corect! Urlu la el, că de ce nu e marcat, unde a fost, de ce nu l-am văzut, și apoi îmi dau seama că el are o conversație telefonică foarte comfortabilă, și oricum nu mă aude. Trec mai departe, bag forjă, încurajată c-am dat de drumul bun, tipul strigă după mine “Ce număr ai???”. Trebuie să noteze timpul.
313 am. M-am rugat de organizatori să mă lase să concurez cu el, c-am eu un fix cu 3. Este timpul ca numărul ăsta să-și facă treaba și să mă scoată din situația asta în care simt că-mi pleznește o venă la cap.
