…
Înot după barca verde și trăiesc cu impresia că fac totuși tura lungă. Poate nu a auzit domnul din barcă, deși l-am întrebat de 2 ori. Dincolo de faptul că nu mă gândesc decât cum să ajung la mal, ceva îmi spune că ce înot eu aici va fi mai mult de 750 de metri, la final. Mă duc spre barcă. Nu prea mai dau din picioare, ăsta trebuie să fie motivul pentru care simt că mă duc la fund.
Încep să dau din picioare și încerc să nu mă panichez. Respir regulat, întorc capul mai mult în dreapta și în stânga, ca să nu înghit apă. Mai văd un om mișcându-se în dreapta bărcii verzi. Deci el a depășit-o. Este singurul concurent din fața mea, în rest toți au ieșit din apă. Sau stai, mai vin 2 din spate. Nu sunt chiar ultima. Mă gândesc la ce mi-a spus George, bunul meu prieten care se antrenează pentru Half Ironman, și pe care îl alint coach, că-mi face program de antrenament : nu te obosi la înot, să nu cumva să tragi foarte tare. Trebuie să ieși fresh din apă. O să recuperezi la celelalte probe. Înoată în ritmul tău, nu te uita la ce fac alții. Nu forțez, pentru că mi-e teamă că rămân fără energie și nu mai ajung la mal. Sau poate mă apucă vreun cârcel la picior, deja simt ceva furnicături în talpă la dreptul.
Totuși, faptul că sunt printre ultimii rămași în apă mă deprimă rău. Tot meditând, am ajuns la barcă! Tipa care înoată cu spatele a rămas în urmă. Ocolesc barca și în sfârșit mi se conturează ceva din mal! Asta mă propulsează cu toate forțele înainte. Mă gândesc că scap de adânc, și deja în mintea mea se derulează următorii pași după ieșirea din apă. Sunt altă persoană, sunt ALTCINEVA. Nu-mi mai este fricăăă! Încep să înot puternic. Ce repede mă deplasez! De ce n-am făcut asta de la început?! Nu mai contează.
Ajung la tipul de după barcă, mă apropii de el. Nu înțeleg ce face. Pluta?! Mai este puțin și începem să ne apropiem de mal și el face pluta?! Ajung la el. Se uită la mine. E cu spatele la mal. Este dintre organizatori? ia pulsul ultimilor concurenți? E salvamar? Nu, e concurent. E un băiat care a obosit, parcă abia își ține capul la suprafață. Îi zic Hai! Noi doi până la mal!! Funcționează! Tipul vine în dreptul meu, se întoarce cu corpul spre mal și începem să înotăm amândoi cu toată puterea! Este incredibil. Parcă abia am intrat în concurs. Mă simt excelent în apă, iar faptul că băiatul ăsta vine acum cu mine și înotăm amândoi îmi dă și mai multă putere.
Doaamneee, ajungem la maaal! Ating fundul mării! Mai înot puțin, că dacă merg prin apă mă mișc mai greu. Văd câțiva organizatori, ne așteaptă, pe ăștia ultimii care suntem. Aud Hai, Roxanaaaaa, bravoooo! Cine o fi? E triatlonistul Alex Diaconu! Ce bine, o figură familiară!
Acum merg prin apă. Îmi simt costumul, corpul, grele. Nisipul e deja sub tălpi. Se învârte cerul și parcă sunt o păpușă de plumb, care se bâțâie stânga, dreapta – când eu ar trebui să alerg. Să alerg spre punctul de tranziție, să alerg la numărul 71 din rastel și să încep și eu cursa asta odată!
Urc povârnișul de la finish-ul de înot, și alerg sau mi se pare mie că alerg, sau așa mi-aș dori. 71! Bicicleta e aici, în zona de tranziție, toate lucrurile mele sunt așezate jos, cum le-am lăsat când am plecat în apă. Parcă am ajuns acasă și mă așteaptă mama cu plăcintă, așa de bine e. Între timp mi-am scos mânecile de la neopren, îmi scot repede și picioarele – fac cum mi-a zis instructorul meu preferat de la bazin, de la Daimon – scoți un picior, îl trântești peste costum și tragi afară celălalt picior; îți ia ceva timp echiparea/dezechiparea de neopren.
Gata! Acum trebuie să arunc niște apă pe un picior și pe celălalt, ca să îndepărtez nisipul, să nu mă incomodeze la alergare, în adidași. Iau tricoul și pantalonii Bikersteam, ăștia intră mai greu, fac echilibristică pe-acolo. N-are nimic, oricum nu mă vede nimeni. Puteam să-mi scot lejer și costumul de baie, și abia apoi să mă îmbrac cu echipamentul. Nu e nici dracu’ pe la rasteluri. O, Doamne, toată lumea a plecat în cursa de alergare, sunt ultima! Mă încalț din 2 mișcări, beau niște apă, înhăț un energizat fructat, îmi pun numărul de gât, și o iau la goană spre faleză.
Trebuie să recuperez! Trebuie să recuperez! Am o energie incredibilă, parcă sunt pe platourile de filmare de la Spartacus+James Bond, și filmez simultan 2 scene de luptă diferite. Apoi, sunt pe faleză, iar briza e demențială. În dreapta am peretele de lut al țărmului, în stânga am marea, pe care după toată nebunia de adineauri nu o iubesc mai puțin. Și alerg pe un traseu care-mi place de nu mai pot: sunt pietre, sunt stânci, sunt ochiuri de apă, este nisip, trebuie să-ți anticipezi săriturile/mișcările, i love it! Asta e marea mea problemă cu alergarea: mă plictisesc să alerg în parc, parcă e tern cu asfaltul ăla care nu se mai sfârșește. Noroc că mai alerg cu câte cineva, că altfel… Mă întâlnesc cu Șerban Ciușcă pe traseu, fondatorul Urmează-ți Pasiunea!, un proiect adorabil despre oameni și hobby-urile lor. Șerban este și el la primul triatlon din viața lui și a intrat în apa mării fără neopren!!!, așa a înotat! Ne salutăm râzând cu gura până la urechi.
Mă întâlnesc însă și cu mulți concurenți care se întorc deja din Vama Veche – termină acuși proba de alergare. Eu sunt abia la începutul ei. Dar mă descurc foarte bine, în ciuda soarelui care arde un pic sau a lipsei de antrenament la capitolul ăsta. Țopăi pe stânci, nu pot accelera foarte tare, dar mi se pare că am totuși un ritm ok. Văd 2 tipe în fața mea și deja mi-am stabilit targetul. Le depășesc și mă uit după următoarele. Deja se vede faleza din Vama Veche și punctul de alimentare. Mamă, ce repede am ajuns! Beau niște apă din fugă, urc dealul de la pescărie. Alerg acum pe o potecuță îngustă, cu iarbă și maci în jur, și cu marea în dreapta, jos. Ce frumos e!
Gata cu priveliștea, trebuie să mă concentrez pe cursă. Dau peste Rodica, ne-am cunoscut tot la concursul ăsta, anul trecut. Am făcut parte amândouă din echipa de ștafetă Smart Atletic, ea a făcut înotul la Smart Atletic 1 și eu bicicleta la Smart Atletic 2. Strigăm una la alta de bucurie, îi zic am ieșit din apăăă! și ea zice ai ieșit din apăăăă! și ne mai zicem ceva, dar nu-mi mai amintesc ce. Rodica este și ea la primul ei concurs de triatlon, și, da, l-a terminat foarte bine! Ce tare, atât de mulți oameni care fac anul ăsta triatlonul pentru prima dată în viața lor!
Depășesc în continuare concurenți și n-apuc să mai meditez la alte lucruri că ajung la punctul în care trebuie să fac dreapta și să cobor pe plajă, ca să ajung din nou în 2 Mai, de unde am plecat. Mă întâlnesc pe traseu cu alți oameni și mă gândesc că e ciudat – avem numere prinse de piept și alergăm ca bezmeticii pe o plajă, abia dacă ne uităm unii la alții. Fiecare este cu fișa lui de cursă în cap, fiecare calculează câte ceva și fiecare își caută înăuntru resurse, își mângâie gândurile, ca să-și facă trupurile să meargă mai departe.
Depășesc o tipă cu 100 de metri înainte de finish-ul de la alergare. Am timp să-mi bag mâinile în mare să mă clătesc – energizantul fructat mi s-a întins pe degete și n-o să-mi pot lua mănușile pentru traseul de bicicletă.
Urc deja spre bicicletă! Ajung la rastel, iau mănușile, casca, mă descalț de adidași, iau pantofii SPD, bicicleta de coarne și alerg până la ieșirea din zona de tranziție – așa prevede regulamentul, pentru evitarea accidentelor cu ceilalți concurenți care se pregătesc pentru următoarea probă.
Beau repede niște isotonic din bidonul atașat, și mă urc pe bicicletă. De acum ar trebui să fie mai ușor. Încep să pedalez, intru deja pe traseul de câmp spre satul Hagieni. Se întâmplă însă că nu mă simt extrem de sigură pe bicicletă.
Când am ieșit de dimineață pe poarta pensiunii și am început să pedalez spre plajă, ca să ajung la concurs, am realizat că schimbătorul meu de viteze se blochează la pinionul 7, și mai jos de atât nu pot schimba. Am ajuns la organizatori cu sufletul în ghizdanul cu schimburi și i-am rugat să mă ajute. Eu sunt praf cu tehnica, tot ce puteam eu să fac era să mă rog! Un tip de acolo mi-a zis că mă poate ajuta, dar că-i trebuie un inbus, o cheie din aia de desfăcut, nu mă-ntrebați mai mult. I-am zis: îți aduc eu imediat, și-n 2 minute eram cu inbusul în dinți, adus de la colegul meu Gabi Ursu. Eu n-am nicio trusă de pană, așa cum au concurenții în concurs. Dacă fac pană, aia e, mi s-a dus cursa. Și dacă aș avea o astfel de trusă, mi-ar lua cel puțin 15 minute rezolv problema, deci tot aia se cheamă că e. Tipul mi-a reparat schimbătorul și am plecat bucuroasă să-mi duc bicicleta la rastel. Trebuia s-o duc la o revizie, nu știu ce a fost în capul meu. După experiența nămoloasă de la Comana, după ce roata din spate s-a descentrat simțitor, eu am găsit de cuviință să ung lanțul cu niște ulei, și cam atât. O să fie bine și gata.
Eram deja pe traseu dar bătea un vânt lateral de toată frumusețea. Nu puteam accelera prea tare iar în fața mea erau zeci de biciclete. Resimțeam oboseala din mușchi. Și poate faptul că nu mai ieșisem cu bicicleta de 2 săptămâni, că m-am concentrat pe înot și 3 ture de alergare 🙂 în perioada asta.
M-am încălzit târzior. Am depășit tot ce mi-a ieșit în cale, dar știam că nu e de ajuns. Trebuie că sunt fete în fața mea cu un avans considerabil. Trebuie să merg de 2 ori mai bine decât pot eu să merg. Am încercat să bag pe foaia 3, ca să măresc viteza, numai că schimbătorul meu s-a blocat și nu mi-a mai schimbat foaia 3! Asta e, facem tot ce putem cu a 2-a. Știam traseul de anul trecut, de la ediția precedentă, și asta a ajutat – intuiam că urmează coborâre și cât de abruptă e, sau că aia e zonă cu pietriș și așa mai departe.
Pe bicicletă experimentez sentimentul de libertate la maximum, nu mi se mai întâmplă asta cu nimic altceva. Uneori, de cele mai multe ori, simt efectiv că facem echipă – corpul meu se unduiește odată cu ea la curbe, suntem un singur corp pe coborârile periculoase.
Ajung la o coborâre, cea de dinainte de lac. Îmi amintesc și râd singură: este lacul în care am căzut cu tot cu bicicletă anul trecut. Nu, nu e poantă. Cei care au fost aici anul trecut știu despre ce vorbesc: în noaptea dinaintea concursului a plouat torențial și a fost un mâl ca acela în care erau creați orcii din Stăpânul Inelelor. Eram tot pe coborârea asta, aluneca bicicleta ca pe gheață, și am aterizat în șanț, și din șanț am alunecat în lac, cu jumătate de corp+bicicleta. Mă uitam în sus și vedeam concurenții trecând. Ei nu mă vedeau pe mine, că era iarba înaltă. În fine, m-am extras de-acolo pân’ la urmă.
Trebuie să accelerez, am senzația că mă mișc cu greutate. Nu mai am pe cine să depășesc, nu mai văd pe nimeni în față. Cum zic asta, cum văd niște băieți. E un single track și n-am cum să trec în față. Le zic îi dăm și noi mai tare? Suntem pe o altă coborâre, tipul zice da, și dispare instantaneu pe vale. Îmi dau seama că l-am deranjat inutil, eu cobor ca melcul, am grijă la pietre, după care încep să mă bucur de locul ăsta unde mă găsesc acum. Este o potecă pietruită ce coboară abrupt în jos, sunt brazi de o parte și de alta, văd umbra crengilor, este o răcoare care mă înnoiește, vine un suflu rece dinspre pădure și e pustiu. Sunt în afara concursului pentru câteva minute. Sunt în copilărie, plecată de dimineață la joacă.
Trebuie să mă întorc totuși. Apăs butonul de teleportare și sunt la Fără asfalt. A, trebuie să pedalez.
Ajung apoi din urmă un tip. E o liniște mormântală – el nu face cine știe ce zgomot, pentru că merge cu încetinitorul, zici că e turist. Apoi în liniștea aia, aud ca prin vis: Because I loooove you, And I’ll do anythiiiing/ I’ll give you my heart, my everything/Because I love you/ I’ll be right by your side… Frate, Stevie B la Hagieni! Cum a ajuns băiatul ăsta aicișa? Simplu, prin căștile tipului de pe bicicletă, care îl folosește pervers pe post de track motivațional. Folosește un blues! pe post de… Doamne, who needs stand up comedy?? Trebuie să mergem cu toții, în masă, la concursuri de mountain bike! L-am salutat pe simpaticul concurent, că m-a înveselit, dar era prea prins cu Stevie, nu m-a auzit.
Mai am puțin și ajung la finish. Mă bucur și nu mă bucur că se termină. Nu-mi dau seama dacă am recuperat destul. Ba da, îmi dau seama. Am făcut o cursă aproape mediocră. Nu sunt deloc mulțumită. Ajung la intersecția la care fac stânga și ajung pe plajă. În fața mea, 2 concurenți. Unul dintre polițiștii care ne ghidează îi spune unuia dintre cei doi: Hai, important e c-ai participat! Chestia asta mă dărâmă. Mă lovește în moalele capului. Așadar, am ajuns târziu. Nu mă inundă nicio bucurie. Îmi pare rău, dar asta simt.
Îmi mai revin puțin la finish, când îi aud pe colegii mei de la Bikersteam, care mă încurajează de pe margine. Bravo, Roxanaaa, ai ieșit din apăăăăă! Am trecut linia de finish, e drăguță atmosfera. Sunt oameni care aplaudă, care zâmbesc, e muzică, se aude ceva la un microfon, vin alți concurenți din spate. Primesc o medalie, îmi scot casca să pot să-mi așez medalia, îmi iau bicicleta și mă întorc la rastel. Urc lent pe margine, ca să nu mă ciocnesc cu un nou concurent care vine de pe traseu.
Ajung la rastelul 71 și, ca la un semn, mă bușește plânsul. Mă așez pe iarbă, ca să nu îi deranjez pe ceilalți concurenți care au terminat cursa de ceva timp și sunt pe ultima sută cu strânsul lucrurilor. Mă așez ca să plâng sănătos, din 342 de motive. Că am simțit că am mers prost la bicicletă, că am ieșit printre ultimii la înot, că am terminat cursa, că îmi tremură toți mușchii, că era să mă înec în mare, că am înotat lent în mare, că m-am panicat în mare, că TRĂIESC!, că….
Îl sun pe Andrei să-i spun că nu m-am înecat, dar nu prea reușesc, pentru că plâng cu sughițuri. Oricum, cred că s-a prins. Andrei înțelege ceva cu prea târziu din apă, strigă ce? DE CE PLÂNGI???, când înțelege se enervează, și strigă la mine să nu mai plâng, că gata!, am reușit, am terminat triatlonul, ce voiam, să ies pe locul întâi la primul triatlon?! Nu, n-aveam cum, dar am mers încet, asta e problema mea. Parcă aș fi putut mai mult, dacă mă antrenam mai bine. Dar nu e doar asta. Sunt toate emoțiile, e toată panica, e relaxarea corpului și a minții după chestia asta dementă, care a durat în total 3 ore, un minut și 41 de secunde. Ăsta a fost timpul meu final. Cam 900 de metri înot (cu ocolitul greșit și toată agitația din mare, cred că am făcut și mai mult), 6 kilometri de alergare și 35 de kilometri de bicicletă. Timpul la înot: 36 de minute și 4 secunde. Enorm.
Sunt în fața rastelului, mi-am mai revenit puțin. Încă nu-mi pot coordona mișcările. Colegul de lângă mine, cu numărul 72, mă întreabă de ce plâng și dacă mă poate ajuta cu ceva. Îi zic că nu știu de ce plâng, așa mi-a venit, simt 100 de chestii. Mai târziu am aflat că Mihnea, colegul meu de la 72, stă pe lângă parcul IOR, adică pe unde stau eu, iar peste două zile am ieșit deja la o tură cu bicicleta.
Stau încremenită în fața rastelului și-l întreb: Și acuma eu ce fac? El îmi răspunde calm: îți strangi neoprenul, îl bagi în ghiozdan, apoi pantofii și toate celelalte. Apoi iei bicicleta, mergi la pensiune… Aha. Pot să fac asta. Până la urmă, am făcut un triatlon.
