Ne-am întâlnit cu Ciprian Bălănescu (27 de ani), multiplul campion național la triatlon, la finalul unei curse pe care, bineînțeles că a câștigat-o, este vorba despre triatlonul Fără Asfalt (2 iunie). Ciprian a câștigat recent Campionatul Național de Duatlon de la Târgu Mureș și a punctat excelent și la 2 Mai, la Fără Asfalt, primul triatlon din seria celor 7 din Bioeel Grand Prix 2012.
Bălănescu este un sportiv aproape fără rival în competiția de triatlon din România și un ocupant fidel al podiumurilor cam de pe când avea 18 ani și a descoperit că asta vrea să facă cu viața lui.
Ne-a povestit că se simte norocos că face ceea ce îi place, că prin sport și-a găsit libertatea.
Și că este într-un moment important al carierei sale: a primit o ofertă de la o importantă echipă de ciclism din Franța, și va merge acolo pentru un test.
Cum te-ai simțit la triatlonul acesta, pe care l-ai și câștigat de altfel?
Foarte bine.
La tine toate merg șnur, nu ai parte de neprevăzut/necunoscut într-o cursă?
De obicei, mă pregătesc pentru fiecare cursă. Că apare apoi în timpul concursului o pană sau se întâmplă ceva neprevăzut, asta e partea a doua. Dar dacă ești bine pregătit fizic, nu prea are ce să apară. Dacă vine cineva mai bun ca tine, ți se poate întâmpla să vii pe 2 sau pe 3. Dar la ce e acum în România…
Nu prea e concurență, nu?
Nu prea. Timpul la care ajunge al doilea concurent într-o cursă este destul de mare. Eu nu trag de fiecare dată maximum. Campionatul Național de Duatlon de la Târgu Mureș, pe care l-am câștigat săptămâna trecută (n.r. 20 mai), a fost un obiectiv pentru mine. Dar gândește-te că am mers doar la 90% din capacitate, pentru că am simțit destul de repede că eu controlez cursa și că totul e în regulă. La restul curselor, cum este acest circuit Bioeel (n.r. Bioeel Triathlon Grandprix 2012, ce totalizează 7 concursuri de triatlon, în România), merg cât să câștig. Nu știu dacă am de pierdut sau de câștigat. Din punctul de vedere al performanței mele nu e ok, pentru că nu cresc. Nu am după cine să trag.
Spune-mi cum a început pentru tine sportul.
Mereu mi-a plăcut să fac sport, nu să stau închis sau să nu am libertate de mișcare. Întotdeauna mi-am găsit libertatea prin sport. Nu erau reguli, puteam să dau tot ce pot, nu mai depindeam de nimeni. Când făceam mișcare mă simțeam eu, așa cum îmi place să fiu.
La început a fost atletismul. Am făcut 7 ani atletism cu profesorul Damaschin, în Timișoara, unde am învățat să alerg foarte bine. De acolo se trage de fapt fuga mea. Eu am avut noroc că în copilărie am învățat să alerg tehnic, am lucrat foarte mult pe școala alergării, am învățat să fac exercițiile foarte corect, iar acum am de câștigat. Am avut un mic accident la genunchiul drept, am căzut cu bicicleta, pe la 16 ani. Am fost operat, și după operație doctorul mi-a recomandat înot, pentru recuperare. Două luni mai târziu, urma să se organizeze un triatlon în Timișoara. M-am refăcut foarte repede și am zis hai să mă duc să particip, că tot am înotat în perioada asta, cu alergarea eram prieten, mă dădeam și cu bicicleta…
Și ai câștigat concursul…
Da. Și s-a aprins flacăra.
Și așa ai început tu să abordezi triatlonul.
La acest prim concurs au fost prezenți și cei de la Steaua București, din cadrul Ministerului Apărării Naționale. M-au văzut acolo și câțiva ani mai târziu, când eu trebuia să fac armata, mi-au făcut oferta să fiu sportiv la ei. Să fac armata ca sportiv, fără să fiu îmbrăcat în uniformă. Apoi am stat 6 ani în București, de la 18 ani.
Și ce ai făcut în perioada aia?
Triatlon.
Cum arăta triatlonul în România, când tu aveai 18 ani, adică în 2003?
Erau 2 curse: Campionatul Național de Triatlon și Cupa Reci. Apoi mai mergeam fie la Balcaniadă, fie la Europene, curse pe care mi le plătea ori Clubul Steaua, ori Federația.
Cum au decurs lucrurile pentru tine din momentul în care ai descoperit o nouă lume? Ai simțit că ești talentat pentru una dintre probele triatlonului, pentru toate?
După accident m-am apucat de înot. Am lucrat fără antrenor, și nu avea cine să mă învețe pe partea tehnică. Alergare și bicicletă făceam tehnic foarte bine. La triatlon dacă scârțâie una dintre cele 3 probe, s-a terminat. Cel puțin în triatlonul mondial, unde contează fiecare secundă. La mine partea deficitară în triatlon e înotul. Anul ăsta am plecat în Timișoara, am schimbat un pic atmosfera, m-am liniștit psihic acolo, și se pare că e din ce în ce mai bine pentru mine cu înotul, din ceea ce-mi spun timpii. Acum am ajuns să înot undeva la 21 de minute tura de 1500 de metri, ceea ce e foarte bine.
Ai avut oameni care te-au susținut, care te-au încurajat, modele? Ce te-a menținut pe linia performanței?
Întotdeauna au existat, de când m-am apucat eu de sport. Atleți pe care i-am admirat, oameni care m-au susținut moral, financiar… Ești aproape obligat să ai susținere financiară dacă practici triatlonul la un nivel mai ridicat . Cei care mă sprijină în acest sezon sunt Ridetour.com, Merida, Veloteca, Isostar, Salomon, Suunto, www.sportsworld.ro, Primăria Orțisoara, POWERbreathe (www.respiracorect.ro), www.oakleystore.ro.
Cum ți se pare că a evoluat triatlonul în România în ultimii ani?
Sincer, s-a schimbat fantastic de mult în bine. A crescut numărul competițiilor. Acum 6 ani erau 2, 3 competiții, acum sunt 9 triatloane, 2 duatloane și numărul participanților a crescut foarte mult. Aici, la Fără Asfalt, au fost aproape 700 de oameni. Mi-aș dori ca odată cu evoluția sportului de masă în România să crească și performanța.
Care sunt concurenții tăi direcți în România?
Chiar m-am gândit mult la asta în ultima perioadă și… nu vreau să jignesc pe nimeni.
Ok, dar când intri într-o cursă știi cu cine se dă bătălia. Apoi, știu că voi sunteți prieteni între voi, vorbiți despre sport, sau vă antrenați împreună… Cum e prietenia asta între triatloniștii de calibru, când fiecare secundă contează și vă antrenați pentru același scop?
Niciodată nu subestimez pe nimeni. Nu zic x sau y nu poate să mă bată. Oricine are dreptul la podium și are o șansă. Dar după ce câștigi ani la rând… De la 16 ani de când am început am pierdut 4 triatloane în România. În rest am câștigat tot. Excepție fac cursele internaționale, unde nivelul este mult mai ridicat. Singurul din România care e foarte bun atunci când e în formă ar fi Alex Diaconu, pe care îl iei foarte în serios în calcul și gândești cursa tactic când este și el acolo. Ar mai fi poate și Mihai Baractaru, care a trecut de pe Ironman pe triatlon olimpic.
Mergi la atât de multe curse, tot timpul anului. Care e concursul tău preferat din România?
Nu cred că se așteaptă nimeni la asta, dar concursul meu preferat este maratonul Piatra Craiului. Piatra Craiului înseamnă mult pentru mine. Atmosfera care e acolo n-o vezi orișiunde. Este un concurs foarte greu. Sunt 42 de kilometri, cu diferență de nivel de 2.150 de metri. După ce termin concursul, mă schimb, fac un duș, și mă duc la finish, ca să mă uit la toți oamenii ăia care termină cursa. E ceva incredibil. Nu contează pe ce loc vin oamenii ăia, dar vezi așa o bucurie pe care nu pot să o exprim în cuvinte. E și durere, și bucurie, unii plâng… vezi totul pe fața lor.
Prietenii tăi sunt toți sportivi? Ce faci cu timpul tău liber?
Mai citesc, mai învăț pentru facultate, sunt student la Facultatea de Educație Fizică și Sporturi Montane, Brașov. Am prieteni în Timișoara, București, Brașov. Cam prin toată țara. În ultima perioadă am început să mai și muncesc puțin. Nu e vorba de activități sportive.
Spuneai că te pregătești de o călătorie în Franța. Ce o să faci acolo?
O să merg la un test, la o echipă de ciclism. Recent am fost 3 săptămâni în Franța și am alergat la o cursă de ciclism, 12 kilometri, individual, pe munte, contratimp, și am venit pe locul 2. Am primit o ofertă de la o echipă de ciclism, nu pot să spun deocamdată care. Dacă trec testul ăsta, o să rămân acolo. Șansa care mi s-a oferit acum se întâmplă o dată în viață. Sunt convins că niciun ciclist român nu a avut oportunitatea asta vreodată, să fie chemat de o echipă ca asta la care merg eu. Voi face test acolo pentru capacitatea mea de efort, să înțeleagă ei cum pot evolua eu în timp – n-o să mă pună să merg 200 de kilometri pe bicicletă. Vor testa doar capacitatea mea de efort, ca să poată spună unde pot ajunge eu în 2 ani, în ciclism.
Foarte tare. Înseamnă că ai emoții.
Da, mi-aș dori să ajung acolo.
O întrebare de care probabil te-ai cam săturat: cum arată o zi de antrenament pentru tine, la acest moment?
Dimineața mă trezesc la ora 7, mă duc și alerg pe câmp după căprioare și iepuri – stau între Timișoara și Arad, în Cornești. Dacă fac mountain bike, tot pe acolo, prin zonă, dacă e cursieră mă duc spre Arad, Șiria, Lipova și Timișoara, dar depinde de antrenament. Sunt camioane pe șoseaua asta, mai încerc să merg la plasa lor. A început perioada competițională, așa că antrenamentele nu mai sunt atât de intense ca volum. Antrenamentul tare e la concurs.
Cum a fost pentru tine perioada cât ai stat în București?
A fost bine. Unii spun că e agitație în București și stres, și este, dar eu nu am simțit. Am făcut mai mereu sport, am mers cu bicicleta printre mașini, fără probleme. În ultimul meu an de București, s-a dizolvat Clubul de Triatlon și a trebuit să iau o decizie rapidă, unde să mă duc. Aveam de ales între a mă întoarce acasă, renunțarea la triatlon și concentrarea pe ciclism, la Dinamo, unde mi se oferea casă, masă, și un salariu. Am făcut 6 luni ciclism acolo, am reușit să ies locul 3 la Naționale la Ciclism Fond, 165 de kilometri. Am revenit apoi în triatlon, la Clubul Olimpia, apoi am mers la Brașov, la facultate. Apoi am decis cu bunul meu prieten Francois să ne facem clubul nostru și să alerg pentru el, e vorba despre Raid Competition.
Părinții tăi au făcut sport în tinerețe? Mă gândesc că trebuie să moștenești genetic pe cineva din punctul ăsta de vedere.
La noi în familie nimeni nu a făcut sport. Am un frate care a început să alerge acum 2 ani. A slăbit 30 de kilograme. Și acum îmi dau seama că mai este bunica mea, care are 87 de ani și este foarte în formă. Câștiga curse de alergare organizate de școli, fazele pe județ, are și acum bibelouri din astea primite drept medalie.
Care este visul tău cel mare? Nu știu dacă să ne referim la echipa asta de cilcism din Franța sau în general.
Visul meu… este să mă calific la olimpiadă. Să reușesc să mă duc la olimpiadă de triatlon, dar totul depinde de finanțarea pe care o ai și cursele internaționale la care participi. Finanțare nu înseamnă că să am eu niște bani pe care să-i pun într-un cont. Mă refer să fii ajutat să mergi la 10 competiții intrenaționale, unde nu o să vin primul, cum se întâmplă în România. Din 100 o să vin pe locul 90 la început. Al doilea an o să vin pe locul 50, următorul – în primii 30…și tot așa. Atunci crește și valoarea mea dar mai ales șansele să mă calific la olimpiadă. Visul meu cel mare. Știu că acum sunt un anonim în triatlonul mondial, dar este nevoie de investiție.
Spune-mi ceva despre tine care nu are legătură cu sportul.
Vreau să mă apuc de teatru. Îmi place foarte mult. Am început să merg la diferite piese.
Care este ultima piesă pe care ai văzut-o?
Mountain biker-ii.
Glumești, nu? Există o piesă de teatru care se cheamă Mountain biker-ii?
Da.
Și sunt niște actori care merg cu bicicleta pe scenă?!
A, da.
Dacă ar fi să te descrii, să spui câteva lucruri despre tine… poate fi orice, nu trebuie să fie ca la CV.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat sănătate și mă simt foarte bine, mă simt puternic, și mai ales îi mulțumesc pentru că iubesc ceea ce fac. Este cea mai mare realizare pentru mine, că sunt unul dintre oamenii care fac ce le place. Nu mă trezesc dimineața din pat să zic Of, iar trebuie să alerg astăzi, sau să merg pe bicicletă, sau iar trebuie să înot.
