Aveam 29 acum patru ani, cand am participat la prima competitie sportiva din viata mea, si nu-mi trecea prin cap ca mi se vor intampla in viitor urmatoarele chestii: ca voi deveni dependenta de bicicleta si concurs, ca voi urca pe un podium dupa un concurs, ca voi invata sa inot la 30 de ani, ca voi participa la primul meu triatlon, ca voi face parte dintr-un club de sportivi amatori, ca voi merge prin toata tara la competitii sportive; prima data cand m-am prezentat cu bicla mea de 400 de lei la concurs am avut de parcurs 20 de km pe munte. Mai erau zece minute pana la start si eu intrebam o tipa cum se schimba viteza cand ai de urcat ceva!
Am vrut sa exersez treaba asta, asa ca am inceput sa urc un tapsan, incercand sa schimb viteza. Am cazut. In primii cinci kilometri de la startul cursei, cand inca nu intrasem pe traseul propriu zis si eram doar escortati de politie pana la iesirea din oras si intrarea in padure, am cazut iar. Nasol. Pe asfalt, m-am dat cu bicicleta peste cap si m-am julit la picioare si maini. A venit la mine arbitrul si a vrut sa ma escorteze la Ambulanta. I-am zis ca vreau sa fac cursa asta, ca e prima mea cursa. S-a uitat la mine, aratam jalnic, dar a zambit si a zis: „Hai, du-te, trebuie sa ajungi din urma plutonul”.
Predeal TMB Trophy 2011, prima competitie de bicicleta la care am participat
Apoi am dat de ceata pe munte, am pedalat pe ploaie torentiala, am facut primele mele coborari, pe radacini si noroi, am ajuns la 1.500 de metri, mi-a cazut lantul pe ultimul kilometru si am alergat cu bicla dupa mine, am mai tras o cazatura, ca m-am impiedicat de un bustean, dar am ajuns la finish plutind. Sentimentul asta mi-a deschis o noua lume.
Nu stiam inainte de asta cateva lucruri despre mine, cum ca pot sa imi inving grozava teama pentru apa, ca voi reusi sa fac o cursa de triatlon, ca ma pot intoarce in copilarie fara o masina a timpului, doar cu un vehicul pe doua roti, cu care pot ajunge unde doresc, in varful unui munte, pe o vale inverzita sau intr-o padure pustie, sau, mai ales, in mijlocul unor prieteni.
Sportul te imprieteneste ca prin farmec cu cei din jur, e o parola care deschide oamenii si faza cea mai tare este ca oamenii astia te percep pozitiv din prima, nici macar nu trebuie sa fii tu bun si frumos si sa le fi salvat viata.
Primul meu triatlon – Fara Asfalt, editia 2012
Am vrut sa incep cu inceputul, pentru ca anul asta simt ca trec la un alt nivel. Este vorba despre faptul ca in 2014 voi participa la o cursa IRONMAN. Sunt din ce in ce mai multi oameni in Romania care se gandesc la asta, care s-au inscris deja la dementa asta de concurs, sau care se pregatesc sa o faca. Acum doi ani era o singura fata inscrisa la aceasta distanta. Alina Ursu este numele ei, si ea e prima tipa din Romania care a terminat la Oradea un Ironman – 4 kilometri de inot, 180 de km de bicicleta si 42 de km de alergare. Anul acesta sunt deja inscrise 8 fete la proba asta, me included ;).
Acum, ATENTIE! un mesaj pentru prietenii mei care au aflat despre faptul ca ma bag la treaba asta inainte de a scrie acuma pe blog. Va rog, nu ma mai tutuiti cu apelativul Ironwoman! ;)) Nu mi se cuvine doar pentru ca m-am inscris, ok? ;)) Trebuie sa si termin competitia asta, si daca e posibil, intr-o maniera decenta. Deocamdata, obiectivul asta ma sperie, daaaa, MI-E FRICAAAA, mi-e teama ca o sa mi se faca rau in cursa, ca n-o sa reusesc sa ma antrenez asa cum trebuie, ca n-o sa rezist la maratonul de la final, ca o sa-mi intre apa in ochelari la inot!, ca o sa am carcel la picior, CA O SA MA DOARA TOATE RAUUUU, ca n-o sa ma incadrez in timp, ca am asteptari prea mari de la mine, ca o sa ma razgandesc pana in vara, ETC!
Este insa si primul motiv pentru care m-am decis sa o fac – pentru ca ma inspaimanta.
Mai sunt si altele:
– Pentru ca in fiecare an sunt sute de oameni de peste 60 , 70 de ani care termina aceasta cursa infernala. In genunchi, taraindu-se, cu resursele epuizate de multa vreme, sau cu zambetul pe buze; oamenii astia bat la fund nenumaratele studii ale cercetatorilor britanici sau teorii despre limitele corpului uman.
Cea mai in varsta doamna care a terminat un triatlon Ironman are nici mai mult nici mai putin decat 82 de ani si un nume foarte simpatic – Sister Madonna Buder of Spokane – s-a prins cineva ca e calugarita??? 🙂 Deci, oameni buni! Viata pe Pamant este un miracol, cum altfel sa auzi despre o calugarita catolica sportiv Ironman la 82 de ani?!
Sister Madonna Buder of Spokane, triatlonist Ironman, 82 de ani
Sister Madonna a dat peste cap organizatorii Campionatelor Mondiale Ironman din Kona, Hawaii, care au fost nevoiti sa introduca o noua categorie de varsta in concurs, sa poata participa cucernicia sa – asa a luat fiinta la Kona categoria 75-79 de ani (acum 5 ani). In 2010, desigur, baietii au introdus-o pe cea de 80-84, categorie inaugurata de aceeasi stimabila bunicuta.
Sister Madonna a scris o carte – The Grace to Race: The Wisdom and Inspiration of the 80-Year-Old World Champion Triathlete Known as the Iron Nun, dupa ce terminase vreo 340 de triatloane. Nu cred ca are timp sa impleteasca! Aici e linkul cartii de pe Amazon.
– Pentru ca exista cu adevarat Crissie Wellington si povestea ei incredibila – un sportiv amator care descopera pe la 27 de ani ca are ceva talent la triatlon iar trei ani mai tarziu, la prima ei participare la Campionatele Mondiale Ironman din Kona, Hawaii, castiga titlul suprem iar realizarea ei este descrisa ca fiind „unul dintre cele mai mari socuri din istoria sportului”
Crissie Wellington
Crissie este singurul triatlonist al lumii care a castigat Campionatele Mondiale la mai putin de un an de cand a devenit sportiv profesionist. A continuat sa castige titlul de Campioana Mondiala la Kona si urmatorii doi ani! – 2008, 2009, si ar fi multe de spus despre recordurile istorice inregistrate de catre britanica, dar mai ales si mai ales despre determinarea ei stupefianta.
Trebuie sa ii cititi autobiografia – “O viata fara limite: calatoria unui campion mondial”; o sa aflati cum a mers la triatloane internationale cu o bicicleta absolut varza iar asta nu a impiedicat-o sa castige, cum s-a accidentat dar s-a urcat la antrenamente pe trainer cu mana in ghips, despre cum inota in fiecare dimineata, inainte de a merge la munca cate 6 kilometri iar la pranz le spunea colegilor ca pleaca la o alergare in parc (asta inainte de a-si da demisia si a deveni sportiv profesionist)… ; eu am citit-o si am sfarsit prin a o rerereciti, si de fiecare data mi se pare SF povestea ei.
– Pentru ca se spune ca antrenamentul pentru acest concurs sau pregatirea fizica si psihica pentru un prim triatlon de tip Ironman ar fi indicat sa se desfasoare timp de cel putin un an sau doi, pentru ca sportivul sa ajunga la linia de finish in siguranta. Acum, logica mea e urmatoarea: daca am terminat un Half Ironman, adica jumatate din distanta – 1, 9 km inot, 90 de km bicicleta si 21 de km de alergare, (povestea o puteti citi pe blog, aici) la trei luni dupa ce am invatat sa inot si fara un program de antrenament de niciun fel, atunci cu ceva antrenament ar trebui sa termin Ironman-ul din iunie 2014, right? 😉 Sa speram ca functioneaza logica asta. Si, mai ales, ca voi reusi sa ma tin cu constiinciozitate de antrenament.
– Pentru ca e mai greu decat orice competitie imi pot imagina; desigur, la acest moment 😀
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dF7k1Dw2A7w]
O sa va mai povestesc pe aici despre cum decurge antrenamentul si mai vorbim despre Ironman cu oameni care au facut asta deja sau care se pregatesc pentru cursa vietii lor.
Bafta tuturor la antrenamente, oricare este obiectivul vostru in 2014! 🙂
