de Andrei Ciurcanu
Si am ajuns langa hangarul TNT Brothers, iarba verde proaspat taiata, cativa catei se alearga printre picioarele parasutistilor, muzica tare si avionul roz se ridica si coboara, perfect timing, ca un ceas elvetian, ma uit la toti oamenii astia, rad zgomotos, cu parasute in spinare, unii urca altii coboara, printre pregatiri mai auzi un “Stai linistit ca nu are ce sa se intample nimic rau”, Doamne, Roxana, ce cadou mi-ai facut, mama, ma asez pe o banca, iau o gura de suc si din spate o mana se asaza pe umar, tresar: “El e Alex, cu el o sa sari cu parasuta”, ma ridic, strang mana cu putere, zambesc, in cap sute de mii de ganduri, printre ele unul singur “Sar cu parasuta”. Sar cu parasuta?! SAR CU PARASUTAAA!
Dau sa ma asez, oare Cola cu Ketonal merge?, sa ne relaxam putin, zic, inainte de marele eveniment, da’ de unde relaxaare, nene, ca Alex ma ia ca din oala, “Hai sa ne pregatim!”, zice, eu ma ridic lent cu buzunarele de la pantaloni pline, Alex se opreste din drum, “sa golesti tot ce ai, sa nu cumva sa cada ceva, ca nu le mai recuperezi”, si ar avea ce sa sa cada, nene, ca scot o jumatate de sac de rafie din pantalonii de trening – doua telefoane, chei, portofel, facturile la gaze si telefon, bani, parca ma duceam la nunta, Alex se uita la mine, eu la el, haidem la hangar!, in jur alti saritori se pregatesc de salt, o tipa blonda sta intinsa pe covor, cu burta in jos, se arcuieste de ai impresia ca vrea sa se rupa, “Nu atat de tare, mai relaxat”, vin sfaturile parintesti ale unui trainer, blonda insista, “mai relaxat!” i se spune din nou, nu vrea, domnule, si pace, sa-i spuna cineva fetei ca nu face podul, trec mai departe, in urma se aude un chitait- “au, spatele!”, pai ai vazut daca nu asculti trainerul, fata, intram intr-o camera, Alex imi da un costum, il trag pe mine, sunt gol in cap.
“Si, ai mai sarit?”, niciun raspuns, “Ai mai sarit?”, insista, imi dau seama mai tarziu ca vorbeste cu mine, reactionez greu: “Aaaaa, nu! E prima data”, “Ai rau de inaltime, de avion?”, ce sa-i spun omului sa nu ma fac de ras, aud o voce in cap: “Spune-i, nene, ca ti-e frica, ce dracu’, cand se ridica avionul ala de pe pista si huruie din toate maruntaiele, tragi obloanele alea ca la tara, sa nu mai vezi cum alearga pamantul sub tine”, Alex se uita la mine si asteapta raspuns, eu: “Nu neaparat, am asaaaa, un disconfort ca ia altcineva deciziile pentru mine, in rest sunt ok!”, ne-am imbracat, urmeaza hamurile, le tragem pe noi, “Uite, sa iti arat parasuta cu care o sa sarim”, ma ia de la stomac ultima parte, “Sarim”, Roxana se invarte in jur cu aparatul de fotografiat, ma uit la ea, zambesc pentru posteritate, rictus provenit de undeva din zona ficatului, ca inima bubuie ca tobele mascatilor la Revelion, “Asta de aici e parasuta principala, cea de sus e cea de rezerva”, ahhhh!, rezerva aia ma darama si ma ia de la stomac, Alex continua: “Si aici e un sistem electronic care declanseaza automat parasuta in caz ca… nu stiu, se intampla ceva”, dar ce sa se intample nene?, ca simt iar transpiratie rece pe sira spinarii, “Sa nu se deschida parasuta principiala sau ceva”, din spate o voce feminina trimite incurajari rapide ca in Fast and Furious, “Parasutismul este cel mai safe sport extrem, nu se poate intampla nimic”, spune-i asta lui Ciurcanu, care nu a mai sarit in viata lui de la mai sus de 5 metri, si atunci in apa, in cap e vuiet, ma uit la Roxana, Alex e fresh, zambeste, zambesc, rade, rad si eu, e relaxat, incerc si eu varianta asta, iese din hangar, eu as mai ramane, sincer, si, dintr-o data “Gata, hai sus”!
“Gata, hai sus???!”, o iau pe Roxana in brate, pa, mamica, sa dai mancare la pisici, e niste peste afumat in frigider pentru masa de seara, si-am plecat, din spate, colegul lui Alex e relaxat cu camera de luat vederi si aparatul de fotografiat, ne indreptam spre pista, avionul in departare se aude dar nu se vede, “Poate intarzie, zic”, si fir-ar sa fie c-a aterizat, se deschide usa in lateral, pilotul de 24 de ani zambeste larg, “Da’ ce ti-am facut nene?”, Alex intra primul, aud “Ai grija la cap!”, ne urcam pe o bancuta, Alex in spate, eu in fata, si din urma inca un tip, francez, si inca un tip si inca un tip si inca un tip, cel cu aparatul de filmat, se inchide usa avionului, baietii rad, glumesc, si dintr-o data se aude puternic, peste elicea avionului: “Suntem gata?”, si din rarunchii avionului roz se aude un “Gataaaa”, sa moara ce-i mai sfant, baieti, vorbiti pentru voi, si motorul se ambaleaza si pornim, si pornim, si pornim, ne ridicam greu de la sol, in spatele meu, Alex, “Ai prins o zi frumoasa, ai noroc, plus ca nici nu e aglomerat”, ma uit la el, apoi in fata cum stau baietii asezati pe jos in avionul stramt si totusi atat de incapator si imi zic, “Baietii astiaaaaa …”, n-apuc sa termin si Alex imi arata pe geam Casa Poporului, Piata Alba Iulia, cred ca vrea sa ma relaxeze, “m-a mirosit”, imi zic in cap, “fa ceva, Ciurcanu, salveaza situatia, ca tu te-ai urcat in avion, vorba aia, de coborat numai pe usa aia care se va deschide in zbor”, reusesc sa deschid gura, “Daaaa, foarte frumos” zic, si bat usor in geamul verde al avionului, “Cati ani ai”, il intreb pe Alex, “24 de ani si 3000 de salturi”, tac, inghit, asta e extraterestru, e clar, in fata mea francezul zice ca nu stiu ce vrea sa experimenteze cu parasuta, brusc avionul se opreste din urcat, ma uit la altimetru, au inima!, 1500 de metri, se deschide usa larg, bai, esti nebun, asta chiar sare, aud un “Hai mai in stanga, sa ne uitam cum sare”, cine vrea, sa se duca in fata, prietene, eu stau bine aici, ancorat si pe bancuta, sare francezul de la 1.500 ca vrea numai sa exerseze aterizarea, “Au revoir, mom amie”, si s-a dus, a sarit, pe toti sfintii!, a sarit si mai si rade, ca il vad, mana mi se blocheaza pe ham, “Hai mai in fata”, avionul se apleaca spre dreapta, eu ma trag in stanga spre bancuta, lasa-l, nene ca e bine, aterizeaza si daca nu ma uit la el, baietii rad, “Noi mai avem de urcat!”, mai avem asa-i?, normal ca mai avem, “Pana la 4000 tot urcam”, altimetrul urca si el odata cu noi, vai mie!, norii se asaza in burta soarelui, exact la margine, se inchide usa avionului, simt brusc nevoia sa fiu onest: “M-ai intrebat daca mi-e frica, uite acuma, ca s-a deschis usa aia, m-a cam luat cu friguri”, Alex zambeste, “Stai linistit, senzatia de plutire este cu mult mai relaxanta decat ti-ai putea imagina vreodata. Nu trebuie decat sa faci ce ti-am spus. Picioarele le tragi in spate, te arcuiesti, tragi bazinul in fata si o sa fie bine; mainile le tii de ham pana iti spun eu, si apoi cand te bat eu pe umar poti sa le ridici in aer, le lasi relaxate, sa nu incerci sa bati aerul, si respiratia normala”, si dintr-o data avionul s-a oprit, s-a oprit avionul fratilor, ma uit la altimetru: 4000, aoleu!
Ciurcanu, ia sa te vedem, se deschide iar portiera, in jos se vad casutele mici si cu gradinile milimetrice, sarim, asa-i?, sarim, cum sa nu sarim!, tipul din fata stanga, in costum negru, e primul, ne salutam, si sare, a sarit si e bucuros, bai, esti nebun?, a sarit, eu v-am spus, in fata mea celalat tip in rosu se joaca cu ochelarii, ce vorbesti, nene, e relaxat, in transa, si brusc ma uit la el si apoi in jos, pe usa avionului, si intru si eu in transa cu el, lovit de un drog care mi-a spart oasele si mi-a patruns maduva si apoi creierul, plamanii, ochii care pulseaza, tipul cu rosu ajunge pe marginea avionului, cel cu camera de luat vederi ii face semn sa astepte, e nerabdator, ce sa-i faci, tinerii astia, gata, a sarit!, “Hai mai in fata”, spune Alex, “Hai”, ma adancesc si mai mult in transa, ma uit in jur, nu mai e nimeni, e randul meu!!, ma cuprinde o stare de euforie maxima, inima imi bubuie, in jos e hau, totul mic, avionul huruie, vantul urla din toti rarunchii, pielea mi se face de gaina, simt tot si vad extraordinar, capul mi s-a golit de toate gandurile, sunt curat ca o apa de izvor, stau pe marginea unui avion, suspendat, ma uit in jos, picioarele gadila haul, aerul rece mi se strecoara in costum si ma scutura din toate maruntaiele, Doamne, esti sa ma vezi?
…. apuc sa ma uit la tipul cu camera, care sta agatat in stanga mea, urlu si ma descotorosesc de mine, de bune maniere, de Homo Sapiens Sapiens si pentru cateva secunde ma salbaticesc brusc, ma dezbrac de toti si toate, sunt eu, singur cu lumea la picioare, ating libertatea si cad, indoi picioarele in spate, imping bazinul in fata, aerul ma taie, rad de nebun, imi vine sa bubui de fericire, ca o explozie, sunt ca un balon plin de bucurie care nu mai poate sa tina in el si vrea sa explodeze!
… ma uit la aparatul de fotografiat si nu imi vine sa cred ca omul ala sta in fata mea la 200 de km la ora, la aproape 4.000 de metri altitudine si rade si imi face fotografii! “Stai linistit, senzatia de plutire, zborul este cu mult mai relaxant decat ti-ai putea imagine vreodata” aud ca prin vis, acul de la altimetru coboara, 4000, 3500, 3000, 2000, 1700, Alex face semn, tipul cu camera de luat vederi se indeparteaza si deschidem parasuta, Vrum!, ne oprim din viteza aceea halucinanta si dintr-o data vuietul ala asurzitor se face liniste, calm, parasuta galbena falfaie in aer ca aripile unei berze.
“Ei, cum a fost?”, tac si incerc sa imi aduc aminte de tot, sunt curat ca lacrima pe dinauntru, sub picioarele noastre se vede pista de aterizare, cladirile mici incep sa prinda contur, “A fost minunat”, ma simt ca in filmele melodramatice, dar asta i-am spus omului, “Minunat” e cuvantul, Alex prinde cu mainile de manere parasuta si incepem sa ne invartim in aer, la stanga si apoi la dreapta, ne ridicam, incercam un moment de gravitatie zero, in spate parasuta se duce in jos, noi urcam, amandoi plutim pentru doua secunde, coboram cu viteza, revenim in pozitia initiala, Doamne, asta e, “Hai sa urlam amandoi: unu, doi, trei!”, deasupra hangarului de la TNT Brothers, intr-o zi de toamna calda, cu un soare galben portocaliu, Alex Nicolau, campionul mondial la parasutism juniori (precizia aterizarii) la 24 de ani si un novice urla ca lupii iarna in codru, jos un grup de oameni se uita in sus, facem o curba la stanga, inca una la dreapta, pamantul vine spre noi, sau invers?, ridic picioarele, aterizam, o bucurie imi inunda din nou inima, rasuflu, nu usurat, dar trist ca a trecut ca prin mine atat de rapid cea mai puternica experienta de viata pe care am trait-o pana acum si pe care TREBUIE sa o retraiesc cat mai rapid posibil!
