de Maria Rus (alias Mary, divainbocanci.ro)
Povestea reală când, unde și de ce am început să particip la concursurile de MTB este una tristă. Aș putea relata o variantă romanțată, dar această informație nu îţi va fi utilă. În schimb, am să îţi zic cum după aproape trei ani de peripeții care m-au purtat de la agonie la extaz am aflat în ce constă de fapt pentru mine bucuria de a participa la concursuri de MTB.
Începuturile
Primul concurs la care am participat a fost Fără Asfalt în 2012. Pe atunci abia știam să mă țin bine pe două roți. Mai participasem la Prima Evadare, dar nu-l pun la socoteală pentru că l-am tratat mai mult ca un picnic decât ca pe o competiție.
Prima dată la Start cunoșteam doi oameni, în rest totul era nou. Formatul, triatlon, mă forţa să descopăr ce înseamnă o echipă și diferența între “ne simțim bine” și “ trebuie să dăm tot”. Am gustat primul atac de panică dinainte de start când responsabilitatea echipei mă gâtuia. Nici nu aveam echipament de ciclism, dar mă consideram rider.
Deliciul sfârșelii de după concurs a fost potențat de rezultatul meu onorabil, echipa era mulțumită și nu aveau gînduri de linșaj. Aveam senzația că am deschis o ușa către o lume care nici nu știam că există.
Încă o pedală, încă ceva despre mine
Weekendul următor deja mă mâncau tălpile și am fost cu Cici (da, bița mea avea nume) într-o tură de 200km în două zile pe colaurile Rupea-Sighișoara. Am descoperit ce înseamnă anduranța, insolația, tocitul nervilor, am făcut crut foamea, intinsul limitelor fizice și psihice. Totodată am învățat pe pielea mea de ce ar trebui să mă documentez inainte despre un eveniment.
Eram curioasă. Mi-am făcut prieteni. Am pus un triliard de întrebări și am cerut sfaturi. Lumea asta nouă pe care o descopeream era plină de minunății. Dintre ele, cea mai plină de satisfacții era componenta în care descopeream lucruri despre mine.
Dorind să am parte de o experiență și mai plăcută, după lungi căutări, investigații, teste și sacrificii, am îmbrățișat-o cu multă dragoste pe Cici și am înlocuit-o cu un Dragon. I-am pus așa numele pentru că am căutat foarte mult până să găsesc o bicicletă potrivită pentru mine (1.58m/40kg) și care să nu mă coste un rinichi. Atât de mult am cautat încât la un moment dat aveam senzația că eu caut “cai verzi pe pereți”, dar am zis Nu! eu caut un Dragon. M-a costat lăsatul de fumat și mi-a deschis un orizont complet nou. Dacă ești curios cât costă să participi la competiții de MTB, află mai multe detalii aici.
Colecţia de medalii
Apoi am început să particip constant la concursuri. Weekendurile fără concurs (da, la vremea aia se mai întampla și așa ceva), cautam o tură la munte undeva, oriunde, cu oricine, doar să nu stea Cici cuminte în casă. Deși le alternam, îmi dădeam seama că prefer concursurile turelor de plăcere, iar o dată cu trecerea timpului turele de plăcere au devenit ture de antrenament.
Fiecare medalie pusă în coșul de paie de pe dulap era un buchețel de peripeții, o poveste în sine, multe cu valențe de epopee. Îmi plăceau toate etapele: căutatul concursului sau invitația “hai cu noi!” din partea prietenilor nou făcuţi, studiatul traseului, exersatul, etapele antrenamentului, noile tehnici pe care le învățam, progresul de la “mă dădeam pe lângă bicicleta” la “mă dădeam pe biciletă”, făcutul bagajelor, drumul până la locația concursului, frumusețea locațiilor montane pe care nu le mai văzusem până atunci, emoția și frica de necunoscut, oamenii noi pe care îî cunoșteam și câte o mână de ajutor dată cu zâmbetul pe buze, trântele fără să imi rup dinții, sporovăiala de la Finish și schimbul de impresii despre cursă. Mă simțeam liberă, simțeam că toată lumea e a mea.
Aveam un entuziasm debordant, molipsitor. Eram întrebată mereu – ce mă motivează? – iar de fiecare dată inventam un răspuns pe loc că nu mă gândisem la asta. Nu înțelegeam de ce ar trebui să am un scop, un plan, o țintă, o motivație, și dacă se poate și un slogan. Glumesc la partea cu sloganul.
Când ești mic te bucuri când primești tort de ziua ta, ei bine eu simțeam că primesc tort în fiecare weekend în care mă duceam la un concurs.
Împărţirea bucuriei – împlicarea în organizarea de concursuri
Rațional, dacă stau și mă gândesc pot da motive concrete – atmosfera de concurs festivă, cadrul organizat, siguranța că dacă pățesc ceva am să primesc ajutor, traseul marcat și cu șanse minime de a mă rătaci, timp petrecut cu prieteni cu care am o pasiune în comun, ocazia de a vizita/ajunge într-o zonă în care nu am mai fost până atunci, apartenență la o comunitate/grup, testarea limitelor psihice, aventura și explorarea unui loc/traseu necunoscut – într-un cuvânt, o experiență.
Dorind să fiu parte din crearea acestei experiențe și să dau cumva înapoi pentru bucuria pe care o trăiam eu, am început să mă implic în activități de voluntariat și în organizarea de concursuri. Acum pasinea mea avea două parți – participant la experiență, dar și creator al experienței pentru alții.
Partea întunecată a concursurilor
Până acum nu v-am spus nimic despre concurență și competitivitate. Ca orice erou dintr-o poveste, în parcurgerea unui drum inițiatic există și o parte întunecată. Pentru mine aceasta a însemnat să îmi iasă orgoliul din dulap și să mă las molipsită de atitudinea competitivă a prietenilor mei. Voiam și eu timpi mai buni, dar îi voiam ca să mă compar cu ei și nu să devin eu mai în formă să mă pot bucura mai mult de un concurs. Am început să invidiez, să mă antrenez mai mult, să mă intereseze capra vecinului, să trag de mine, să mă forțez. Ajunsesem să debitez și să cred fraze de genul că trebuie să sufăr, că nu e plăcere și doar un rezultat excepțional trebuie să mă bucure, restul e degeba.
Cu cât forțam mai mult și rezultatele începeau să apară, cu atât mă simțeam mai mizerabil și eram nefericită.
Pozele cu toți dinții din concursuri au fost rând pe rând inlocuite de unele chinuite. Începusem să mă fofilez de la a mai participa sau să sufăr ca un câine când rezultatul nu era cel sperat. Ce legătură are asta cu bucuria de a participa la concursuri? Ei bine, n-are! Nu mai era nici o bucurie. Bineînțeles că nu înțelegeam toate astea la acea vreme.
Momentul critic şi punctul de cotitură
La fel ca în povești există și un punct culminant care a schimbat regulile jocului. Ploua torențial, era frig, știam traseul ca în palmă și trebuia să câștig. Un cumul de factori m-a făcut să explodez în plin concurs și să realizez cum bucuria mea se transformase într-o dramă.
Nouă luni nu m-am mai atins de Dragon. Nimic n-a reușit să mă convingă, să mă momescă să mă dau, sau măcar să o spal. În schimb mi-am continuat implicarea în organizarea de competiții. Undeva în mine, mai țineam minte cât de minunată poate fi experiența participării. Chiar dacă eu nu mă mai puteam bucura de ea, puteam să fiu o parte activă în a le-o oferi altora. Acesta a fost motivul pentru care am acceptat provocarea să fiu Race Manager, nu pentru unul ci pentru două maratoane, deodată!
Înapoi în şa, înapoi la Start
Prima dată când am luat Dragonul de coarne trebuia să cartez traseul pentru Maratonul Transilvaniei cu echipa și mi-a fost rușine să mă fofilez. A fost.. ca mersul pe bicicletă! Revenisem la normal, normalul meu.
De aici până la a participa din nou a fost cale scurtă. Am răspuns invitației unui prieten și m-am prezentat la start. Nu am făcut planuri, nu m-am uitat pe vreme. Nu mai aveam nici o scuză, deși în secret speram să-mi paralizeze un genunchi, un infarct, o tornada, ceva-orice motiv legitim să mă fofilez. Până nu mi s-a făcut rău de agitatie, hiperventilare, emoție și groază în primul boschet de lângă start, n-am constientizat cât de reală devenise problema.
Primii kilometri nu mi-i amintesc. M-am trezit la realitate când am dat de mocirlă și mi s-a parut a dracului de distractiv – tropăiala prin noroi, alunecatul, am cerut shaorma la punctele de alimentare și am râs mult. M-au mirat reflexele care îmi reveneau pe parcurs și mi-am amintit vorba aia – trebuie să fii pregătit să poți struni bine bestia. Și eram. Și a fost placut. N-am scos timp, dar am scos nefericita din dulap și i-am dat voie să zburde iar cu bița pe coclauri. Un pas insignifiant pentru omenire, un pas enorm pt Mary.
Odată cu recuperarea bucuriei de a participa la concursuri am fost şi mai motivată să împart senzaţia cu ceilalți şi am continuat să fac parte din organizarea lor fiind cooptată în tot mai multe proiecte.
Fie că ți-am împăturit tricoul din kit-ul de participare, ți-am planificat traseul, ți-am obținut premiile, asistența medicală, ți-am înmânat cupa, confirmat înscrierea, scris mailuri cu detalii despre minunații de evenimente, ți-am dat numărul de concurs, ne-am întrecut pe traseu sau te-am strâns în brațe la Finish când ți-am dat medalia, vreau să-ţi mulţumesc că m-ai lăsat să fac parte din bucuria ta!
Citeşte-mi şi restul de aventuri şi poveşti pe http://www.divainbocanci.ro.
Despre Mary:
Daca n-ar exista legile fizicii şi cele ale lui Murphy, probabil aş fi de neoprit. Eu chiar NU pot sta locului. Sunt mai mult pe drumuri decat acasă, prin munti şi pe coclauri neumblate. Particip la compeţiile de trail running şi MTB. Daca nu s-ar suprapune, probabil m-as duce la toate. Sunt timida, mi-e frică de multe aventuri şi nu prea fac diferenţa între curaj şi curiozitate. Poţi să-mi spui “Veveriţa”. Daca nu ştii de ce, ai să afli!
