Dragă Jurnalule,
a plouat pe unde am trecut și am pipăit frunze ude și chiar am ațipit pe un mușchi cald. Ploua de atâtea zile că uitasem cum mai e cu soarele pe cer și puteam aproape să mă obișnuiesc cu ceața lăptoasă de deasupra pădurilor. De la aerul ăsta tare de munte (de obicei inhalez ce iese din țevile de eșapament ale mașinilor în orașul în care trăiesc) îmi este somn mai mereu sau cel puțin pare că zilele trec ca într-un film alb-negru și mut, mă mișc mai greu, și în afara realității.
Așa se face că după o urcare și o coborâre de aproape o zi la Pietrosul Rodnei am făcut febră musculară, deși asta nu mi s-a mai întâmplat de mult timp, indiferent de cât de indisciplinată din punct de vedere sportiv aș fi fost. Trei zile m-a ținut. Am găsit la un moment dat prin Maramureș – că pe acolo m-am învârtit o vreme – și un hotel cu piscină și să știi că am dat rotocoale ca un hamster în cutiuță, pentru că erau doar vreo 10 metri lungime și cred că vreo 5 lățime, și am speriat adulții care se holbau, în schimb am făcut niște întreceri simpatice cu copiii lor, cu care m-am înțeles mai bine.
Apoi am ajuns prin nordul Moldovei, pe lângă Vatra Dornei, și acolo, tot în goana asta după recuperarea musculară, am luat cameră la o pensiune care avea jacuzzi și saună, așternuturi curate nu prea avea, și tavanul era cam crăpat, dar ne-am rugat și noi să nu cadă în noaptea aia și i-am spus lui Andrei că dacă are jacuzzi ce mai contează. Faza e că atunci când am coborât la jacuzzi am constatat că apa este rece, așa că facilitatea pentru care ne-am cazat nu mai exista. Am stat 10 minute la saună (cu ușa deschisă, că am claustrofobie și nici cu căldura extremă nu mă înțeleg) și apoi am urcat, să încerc să mă recuperez natural, cu somn.
Ceea ce s-a și întâmplat, așa că a doua zi am ieșit la o alergare pe potecă, și după jumătate de oră m-am trezit în curtea unui om, față în față cu un câine. Am făcut cale întoarsă și era cam pustiu, mai erau niște case din 2 în 2, apoi a trecut unu’ cu un fel de sapă în spate și cu o privire de dement și așa am făcut inopinat bucăți în seara aia. Am ajuns repede la hotel, îmi pare rău că nu am avut ceas, poate a fost momentul istoric al unui personal best și l-am ratat.
Să știi că speram să slăbesc zilele astea, să mă chinui mai puțin la alergare, dar din păcate după ce terminam prânzul nu mă gândeam decât ce aș putea mânca la cină, așa că… Nu am idee în ce formă mă găsesc, dar competițiile din weekendul ăsta de la Râmnicu Vâlcea, o tură lungă de mountainbike și o cursă de 10 km de trail, de la Maratonul Olteniei, o să îmi dea un răspuns.
Urează-mi succes, nu știu cum fac Jurnalele chestia asta, poate că e în acel moment în care penița stiloului scapă o dâră de cerneală pe caiet în formă de semnul exclamării!
Când mă întorc îți povestesc cum a fost!
