Este frumoasă, ambițioasă și finalizează curse prin care își depășește limitele. Așa ar suna un intro al unui reportaj TV cu Ana Mega :), doar că ar fi clișeistic și insuficient pentru a o portretiza.
Am făcut și noi o încercare la Adrenallina în direcția asta, prin acest interviu :), lăsând-o mai ales pe ea să vorbească.
Ana este în acest moment cea mai bună femeie româncă pe distanța unui triatlon tip Ironman (3, 8 km înot, 180 km bike, 42 km alergare), record pe care l-a stabilit anul trecut, la Ironman Possedorf, Austria.
De fapt, anul trecut a câștigat și Romanian Triathlon Series, adică a fost declarată cea mai bună triatlonistă în seria triatloanelor clasice, pe șosea, la categoria elite.
Dacă mai adăugăm la rețeta asta și faptul că a făcut 2 Ironman-uri în decurs de 1 aproximativ o lună și ceva, al 2-lea soldat cu record național, între ele concurând la distanțele scurte de tri, pe care le-a mai și câștigat, atunci chiar te întrebi: cum naiba a reușit să facă asta?!
Ne spune imediat:
TriChallenge Mamaia 2016, (c) Radu Cristi
Adrenallina.ro: Ana, în primul rând felicitări pentru performanțele tale! Ştiu că ai descoperit triatlonul întâmplător şi prima ta competiţie a fost Triathlon Challenge, Mamaia, 2013. Cum a fost competiţia, mai ţii minte? Atunci s-a produs declicul?
Ana Mega: Am participat la Triathlon Challenge Mamaia la încurajările unui prieten foarte bun, care mi-a garantat că voi termina această cursa fără să mă inec… Eram la început atunci cu înotul şi am avut emoţii ca şi cum aş fi dat un examen pe viaţă şi pe moarte acolo, pe cei 750 m.
Distanţa asta părea atunci interminabilă pentru mine, mă gândeam doar cum o să mă vadă salvamarii atunci când voi ridica mâna, anunţând că nu mai pot.
Proba de alergare a fost amuzantă, treceam pe lângă poliţiştii care supravegheau traficul şi dădeam palma cu ei. A fost prima cursă fără presiune, fără să mă gândesc la timp, la podium, pur şi simplu mă gândeam să termin cursa în siguranţă!
Am plecat acasă după cursă. Când am aflat ulterior că am fost strigată pentru podium şi eu nu am fost acolo… atunci a fost de fapt acel declic.
M-a cuprins o mare mâhnire şi am încercat din răsputeri să repar momentul acela. După ce am urcat pe un podium al unei curse, de atunci şi până în prezent triatlonul mi-a influenţat viața.
Cum ai trecut la probe lungi, half şi apoi Iron? Şi cum simţi diferenţa dintre triatlonul clasic şi cel pe distanţă lungă şi foarte lungă?
Nu m-am gândit foarte mult la această trecere, pur şi simplu am mers înainte cu gaşca, încrezătoare că pot reuşi! Au fost fundamentale sprijinul şi încurajarea antrenorului meu, Filip Grigorescu, şi susţinerea soţului meu.
Antrenamentul pentru Ironman înseamnă foarte multe ore de pregătire: sute de km la înot sau alergare, mii de km pe bicicletă şi la fel de multe antrenamente în sala de forţă, plus streching sau masaj.
Odată cu pregătirea fizică se întărește şi forța psihică. Pentru un triatlon clasic orele de pregătire scad, volumul scade, dar totul pleacă de la pshic, în ambele curse sau distanţe.
Înainte de fiecare cursă te pregăteşti mental cum s-o abordezi. Eu îmi pregătesc fiecare cursa tactic, de acasă.
(c) Events Photographer
Ce îţi da ţie anduranţă, în speţă Ironman-ul?
Îmi satisface nevoia de competiţie cu mine însămi, mă face să pot să-mi accesez resursele până la limită.
Ţi-ai dorit mult acest record şi ai muncit pentru el. Spune-ne, cum ai reuşit să faci 2 Ironman-uri într-un interval de 5 săptămâni, dintre care al 2-a lea soldat cu recordul naţional? Cum ai fost în perioada aceea, psihic, fizic: iulie-septembrie?
Obiectivul pentru primul Ironman la care m-am scris – Ironman Zurich, finalizat cu 11h 56′ 52”, a fost să termin această competiţie sub 12 ore, ceea ce s-a întâmplat.
În acest sens am început un program spartan de pregătire, sub supervizarea directă a lui Filip Grigorescu. În timpul pregătirii mi-a încolţit ideea că pot depăşi recordul naţional.
Din păcate, cursa de la Zurich nu este o cursă de viteză, din cauza diferenţei de nivel la cei 180 km de pedalat. (n.r. 1280 m diferenţa de nivel).
La finalul cursei, care era şi primul meu Ironman, mă încercau două sentimente contradictorii: unul de bucurie că reuşisem să mă încadrez în timpul propus, iar al doilea de dezamăgire că nu reuşisem să bat recordul naţional (n.r. timp 11h 34′, deţinut de Dana Torok)
Aşa cum am menţionat mai sus, am urmat un program strict de pregătire cu Filip, şi mă simţeam extraordinar fizic. Apoi, după cursa asta, a trebuit să lupt mental cu mine pentru a mă încărca fizic şi psihic pentru o nouă încercare.
Cu toate că pregătirea fusese programată ca vârful de formă să-l obţin pe 24 iulie, atunci când a fost competiţia de la Zurich, am continuat să muncesc. Simţeam Zurich-ul ca pe o nemulţumire cumva.
Sunt o persoană ambiţioasă, asta a ajutat, şi la asta s-a adăugat suportul lui Filip şi Cristina Grigorescu, al soţului meu Costin, şi al prietenei mele, triatlonista Antoanela Manac. Am tras în ultima lună din greu, pentru pentru a-mi atinge scopul final: recordul naţional.
Am avut cursa din Austria, la Podersdorf pe 4 septembrie, şi am reuşit: timp final 11h 23′ 49”.
alergand spre recordul national (c) arhiva personala
Ce ai simţit la linia de finish din Austria? Cum a fost cursa?
Proba de înot a mers bine, la proba de bicicletă vântul mi-a cauzat mari probleme, precum şi faptul că erau destul de multe ture la bike – simţeam cum pedalez şi borna kilometrică nu scădea…
Simţeam că nu se mai termină, la alergare picioarele erau foarte grele, începusem să simt că nu voi termina cursa din cauza extenuării…
Clar nu eram refăcută complet după Ironman Zurich. Am reuşit să îmi găsesc toate resursele ca să termin cei 42 de km ai maratonului.
La final a fost… hmmm, cu siguranţă aşa se resimte un colţ de fericire; te simţi eliberat, realizezi că ai făcut ceva cu adevărat greu şi asta depăşeşte orice suferinţă!
Înainte de fiecare cursă mă trec emoţii, sentimente necunoscute până atunci, stres… Dar dacă mă întreabă cineva dacă merită, nu aş găsi cuvinte să exprim ceea ce simt la finish-ul fiecărei curse… Merită, merită, de 10000 de ori merită!
Cum ai reuşit că combini competiţiile de triatlon clasic cu cele lungi şi foarte lungi? Ai intrat în curse lungi la intervale scurte după competiţii clasice, din Romanian Triathlon Series, şi invers. Cum s-a simţit asta pentru corp şi cum ai reuşit să ai rezultate foarte bune în ambele tipuri de competiţii? Având în vedere recuperarea, periodizarea antrenamentelor, planul specific de cursa şi aşa mai departe…
Aici a fost dibăcia lui Filip Grigorescu de a combina în aşa fel antrenamentele şi de a insera cursele de triatlon clasic ca fiind parte integrantă din programul de pregătire al Ironman-ului.
Pur şi simplu mi-am ascultat antrenorul, de la pregătire până la alimentaţie şi chiar odihnă!
Cursele de triatlon erau o experienţă în plus în drumul pentru marea mea realizare, erau nişte competiţii gen antrenament, unde pulsul o lua razna pentru că îmi doream un timp mai bun şi un loc pe podium.
O cursă de 2 ore 30 minute nu se compară cu una de 11 ore jumătate…Efortul e mult mai intens la triatlon, cursa fiind mai scurtă. Îmi doream locul 1 la Triathlon Road Series şi asta însemna să nu pierd nicio secundă degeaba!
Ce îmi amintesc este că la Triathlon Challenge Mamaia 2016, care a avut loc la fix o săptămâna după Ironman St. Polten, a fost cea mai grea cursă de triatlon la care am participat – eram epuizată pshic şi fizic, pur şi simplu nu mă mai ascultau picioarele…
Castigatoare Romanian Triathlon Series (c) arhiva personala
Cum arăta pentru tine o zi obişnuită anul trecut?
Anul 2016 m-am dedicat exclusiv triatlonului. Asta înseamnă că aveam două antrenamente pe zi, plus atenţie deosebită la alimentaţie şi odihnă.
Ziua începea de dimineaţă, la ora 6, 7 eram în bazin, unde mă antrenam 1h 30 la înot. Al doilea antrenament avea loc după-amiază, alergare sau bicicletă.
la antrenamente, cu antrenorul (c) arhiva personala
Bineînţeles că nu au lipsit nici antrenamentele de forţă în sala de fitness – aveam nevoie de putere ca să fiu mai rapidă. Între timp, îmi rezolvam problemele personale şi cele de serviciu.
De distracţie nu mai vorbesc, număr pe degete ieşirile în oraş cu prietenii. Mersul la plajă era ultimul lucru la care mă gândeam. Într-un cuvânt nu am mai avut timp de altceva, m-am concentrat numai pe antrenamente.
Cât de mult a contat pentru tine suportul antrenorului? Cât de important crezi că este pentru un sportiv amator să beneficieze de coaching profesionist?
După cum am scris mai sus, Filip a avut un rol extrem de important în ceea ce priveşte pregătirea cât şi starea psihică. Am avut foarte multe momente când mă gândeam că nu voi putea termina cursa, şi am făcut-o pentru că era acolo să mă încurajeze.
Dacă ar fi să sfătuiesc pe cineva care se pregăteşte pentru un Ironman sau un concurs de triatlon cu siguranţă i-aş spune să apeleze la un antrenor.
Tu nu ai început brusc să faci sport, ai în spate şi alte discipline sportive pe care le-ai abordat. Spune-ne mai multe despre celelalte hobby-uri sportive ale tale, şi, mai ales, cât de importantă a fost pentru tine această bază de anduranţă, atunci când ai făcut pasul către triatlonul de lungă distanţă.
Sunt o fire sportivă, mereu mi-a plăcut să fiu activă, îmi place mişcarea, îmi place să mă simt bine în propriul meu corp. Am încercat să fac din sport un hobby, să încerc cât mai multe activităţi sportive care să-mi demonstreze că sunt capabilă să duc la bun sfârşit orice îmi propun.
Sportul este cea mai ieftină metodă de încetinire a procesului de îmbătrânire.
Îmi plac sporturile de apă – kiteboarding, wakeboarding, surfing. Marele meu hobby este kiteboarding-ul, care implică timp şi efort fizic. Am mers în mai multe destinaţii unde se ţineau competiţii de kiteboarding. Am reuşit câteva locuri pe podium şi la astfel de competiţii. Cred că sunt în primul rând foarte competitivă cu mine însămi şi apoi cu ‘adversarii’!
Anul trecut am neglijat intenţionat cam toate sporturile pe care le practicam din plăcere pentru a nu îmi afecta pregătirea şi scopul: de a duce la bun sfârşit un Ironman.
Ana in aer la kitesurfing (c) arhiva personala
Ce crezi despre nivelul la care se găseşte triatlonul românesc în acest moment? Feminin, mai ales.
Depinde cu ce comparăm. Dacă ne uităm la anii trecuţi există un evident progres în ceea ce priveşte numărul participanţilor la evenimentele de acest gen. La nivel profesionist suntem încă departe de ceea ce se întâmplă la nivel mondial.
Ce urmează pentru tine? Ce îţi propui pentru anul acesta, următorii ani?
Pentru moment mă dedic familiei. Cu siguranţă voi găsi destule motivaţii în viitor să particip la un astfel de concurs. Fac sport în continuare, dar la un nivel mult mai mic şi mă axez mai mult pe fitness.
Ce te-a învăţat sportul? Ce ai aplicat din sport în viaţă de zi cu zi? Cum te-a schimbat?
Sportul înseamnă disciplină şi organizare, îţi conferă un stil de viaţă sănătos şi un corp asemenea.
Am descoperit oameni şi locuri noi, am realizat lucruri la care nici nu visam, iar satisfacţia că mă simt bine şi sănătoasă în trupul meu este cea mai importantă.
