Am început să fac sport
acum vreo 2 ani jumătate. Dacă vorbim numai despre alergat. În rest, am făcut un pic din fiecare. Un pic mai mult balet (vreo 11 ani), vreo 2 de atletism, la tenis de masă adormeam așa că m-am retras devreme, și apoi sală. Sală cât curprinde.
După aproape 3 ani, am fost invitată să mai scot „capul dintre pereți” și să vizitez parcul. Nu eram fan cardio sub nici o formă, iar alergatul afară, printre „obstacole umane”, la căldură și în bătaia vântului nu mă inspira deloc.
Îmi amintesc că la început
a fost nasol. Prima (și ultima) mea Cursă Populară în mai 2015 a fost un fiasco – în capul meu – că altfel am luat locul 7 la femei. Dar eu m-am simțit fix nașpa.
Mi-am ars plămânii, m-am îmbrăcat complet inadecvat pentru căldura aia, m-am bătut la sânge cu panta de lângă Casa Poporului și după ce am pierdut lupta, mi s-au desfăcut șireturile. Ah, da, și m-a întrecut și singura față pe care mi se păruse mie că o luasem. Eram așa supărată și dezamăgită de alegerea făcută, adică să particip la așa ceva, că nu mă puteam concentra nici pe muzica din căști, care de obicei făcea minuni.
Ca să fie treaba treabă, am tras și niște puf pe nas de la copacii din Izvor și am dat-o în Claritin câteva zile. N-ai fi zis că mă mai prinzi la alergat după experiența asta, dar să vezi și să nu crezi :).
Prima mea competiție
a fost de anduranță – a minții! Ha! Dacă tot am descris-o mai înainte, va spun despre a doua.
A fost ștafeta de 4 x 10k de la Maratonul Internațional București, același an 2015. După ce mi-am reînviat inghinalul faultat bine în timpul anilor de balet, m-am chinuit toată vara și toamna să scot sub 56 minute pe distanța asta. Nici o șansă.
Cu cât mă chinuiam mai tare, cu atât nu ieșea. Am reușit într-un final, în concurs, probabil din cauza adrenalinei, să scot un 54 min 12 sec. Dar mi-a fost clar că nu așa se fac lucrurile. Ceva nu făceam bine – pe lângă faptul că mi-am luat niște New Balance fix mărimea mea – pe care îi port și acum, dar care m-au lăsat fără unghii după ștafeta aia și garoul de la CIP.
În rest, va invit pe toți să faceți o ștafetă. Și să stați pe ultimul segment. Când am ajuns la finish, m-au așteptat fetele și am trecut împreună linia de finish. Numai așa primești 4 medalii deodată. Un fel de talangă colectivă, dar am purtat-o cu mândrie! În echipa lucrurile sunt mult mai frumoase și asta aveam să descopăr câteva luni mai târziu, când am fost acceptată printre Aviatori (Aviației Wellness Center Run Team).
Mela Răduțoiu
Antrenamentele mele
nu țin de mine. Țin de Radu Milea a.k.a Boss Bărbos. Din ianuarie anul acesta mi-am luat grija asta de pe cap și l-am lăsat pe el să îmi „decidă soarta”. Și cum iarna asta nu părea să se mai termine, sinceră să fiu, mi-au prins bine, pentru că au fost o provocare că la carte și vrând nevrând, a trebuit să ”love” zăpada. N-a fost ușor.
Mela & coach Radu Milea
Nu mai făcusem antrenamente așa complexe de pe la 17 ani. Și atunci alergam indoor și distanțe scurte. Acum am dublu pe atât ca vârstă și omul îmi dădea de scoteam 80k pe săptămână. Dar nu mă mai plâng… așa des 😀 . Datorită „nouă” am evoluat foarte mult, mai mult decât am evoluat de când m-am apucat de alergat, și fără accidentări, cel mai important lucru.
Sportul meu preferat este
alergatul – acum :). Pentru că mă ajută să mă deconectez în primul rând. Să mă destresez, să mă mențin în formă, să descopăr locuri noi prin antrenamentele sau concursurile la care merg.
Anul ăsta am fost pe munți mai mult decât am fost o viață întreagă. Eu n-am avut cu cine să cutreier, pur și simplu nu aveam munțomani în gașcă. Eh, acum tocmai într-acolo mă îndrept, sunt în plin avânt să îmi descopăr veleitățile pe genul ăsta de traseu.
Încă mai aflu câte un lucru care să mă sperie, dar nu asta e până la urmă toată frumusețea în viață? Ceva-ul care să te țină în priză, care să te pună față în față cu o situație din care să mai înveți? Alergatul poate deveni monoton. Deci atât timp cât există varietate, ceva care cere mai mult sau altceva de la mine, cred că sunt șanse să mă mai vedeți pe traseu.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este
eu versus Transylvania 30k. Mai precis Valea Gaura. A fost primul meu concurs „adevărat” la munte. Am rămas singură, plouată deja de câteva ore și bătută de grindină. Eram pe marginea unei râpe, pe lanțuri.
Mai tuna din când în când și sunetul se prăvălea prin hău de îți ridica părul în cap. Nu mai zic de ceața care fugea cu vântul ca vata de zahăr pe deasupra găurii ăleia imense. Nu era nici țipenie de om. Mă gândeam că dacă Doamne ferește cad pe acolo, e grav. Mi-am dat seama cât de albă e pagina mea de cunoștințe montane, câte am de învățat. Și de asta mi-a plăcut enorm.
Transylvania 30k
A trebuit să învăț pe loc, să mă târăsc dacă a trebuit, să îmi ia 5 minute să mă dau jos de pe un lanț, să mă dau de-a dura pe zăpadă și cu coatele de stâncă (am avut un hematom pe brațul drept vreo 2 săptămâni).
Dar am terminat cursa în 7 ore și nu mi-a trebuit să mă uit la ceas decât când aveam deja 6 ore jumătate. Mă simțeam așa de bine, așa de mulțumită de reușita mea, de faptul că eram înnămolită și fleașcă și totuși pe bucata de asfalt din ultimii 5k am găsit energia pentru un pace de 4:20. Dacă aș mai fi avut picioare a două zi m-aș fi dus să o fac din nou!
Competiția mea preferată este …
greu de ales. Transylvania este competiția mea de suflet, pentru că a fost prima și am „crescut” de la o fricoasă mare la o fricoasă mai mică. Însă o competiție pe care o aștept cu mare drag este Ciucaș X3. Așa că le plasez la egalitate.
Pe locul 2 aș pune fără doar și poate Maraton 7500. Și pe 3, Retezat SkyRace, care mi-a dat de furcă anul asta dar pe care am trăit-o la maximum. Numai la primul maraton mi-au mai dat lacrimile ca la cursa asta. Fain, fain, fain!
Retezat Sky Race
Cea mai mândra sunt
de două lucruri. În primul rând maratonul de la Ciucaș și primul ultramaraton alergat în Turcia. Maratonul a fost concursul pentru care m-am pregătit cel mai asiduu – mulțumesc încă odată Roxana Siboiu pentru turele din august și Radu, printre altele, pentru „virusul plantat” în timpul antrenamentelor!
Un pic de presiune never hurt anyone. Însă la fel de mândră – de fapt nu mândră – cât mai degrabă fericită și surprinsă, am fost de primul meu ultramaraton, Salomon Cappdocia Ultra Trail 60k. E adevărat, tot ce am muncit anul asta a fost pentru cursa asta.
Salomon Cappdocia Ultra Trail 60k
Însă nu mă așteptam să scot un așa rezultat pe un traseu necunoscut, o distanță mult peste ce alergasem și mai ales după trânta pe care mi-am luat-o cu solul pe la km 15.
Aici nu m-au surprins „picioarele” sau traseul în sine cât tăria să continui chiar dacă mi-a venit să jelesc de câteva ori de mama focului. A fost un concurs pe cinste din toate punctele de vedere marcând un final de an competițional senzațional pentru mine (vă puteți delecta cu poveștile de la toate aceste curse pe blogul personal).
Al doilea, Aviatorii mei. Sunt alături de ei de mai bine de un an și deși toți avem viețile noastre, cu familii, serviciu și toate cele, când ne regăsim la antrenamente, la sală sau în concurs, reușim să împărtășim pe cât posibil mai mult decât „greul” din alergare.
Am evoluat împreună pe asfalt sau la munte, ne sărbătorim împreună și ne ajutăm cu ce putem, când putem. E mult mai fain să mergi în gașcă la concurs, să petreci 3 ore într-o mașină în care toți vorbesc aceeași limbă. Să faci glume proaste când se stinge lumina și nimeni nu mai doarme dar că a două zi toți să fie cu gura până la urechi rememorând aceleași glume proaste. Deci din punctul ăsta de vedere sunt norocoasă că am așa o mâna de alergători și prieteni dragi.
Prietenii mei spun că
… păi…depinde de prieteni. Unii mă încurajează și mă susțin. Mă admiră. Alții zic că am luat-o razna. Că îmi stric picioarele. Că muntele aia. Dar că și asfaltul cealaltă.
Dar în general, prietenii mei, cei care mă cunosc cum trebuie, mă lasă în plata Domnului că știu cu cine au de a face. Și sunt pregătiți de asediu. Știu că, mai devreme sau mai târziu, îi voi trage și pe ei la cursa populară, unul câte unul :D. Beneficiul de a-mi fi prieteni, ce să zic!
Cu colega de antrenamente, Roxana Siboiu
Am aflat despre mine
Sau mai bine spus mi-am reconfirmat că nu o să mă satur niciodată de lucruri noi, de oameni deștepți, liberi, independenți, care indiferent de locul și momentul în care se află își păstrează spiritul de fairplay și coloana vertebrală.
Aș vrea să am de face cu cât mai mulți alergători de genul asta, și mai puțin cu cei prea prinși în propriile obiective ca să își mai dea seama că este loc pentru toți și toate pe traseu.
Sportul mă face să mă simt vie
Veselă. Energică. Nu mai punem la socoteală beneficiile pentru sănătate în sine. La mine contează mult să îmi placă, să mă facă să mă simt bine, să nu mă plictisesc. Să fiu motivată, să am mereu câte ceva de planificat, descoperit, încercat. Și am toate aceste elemente prezente în alergare.
Uneori, mi se întâmplă
ca un concurs să nu meargă așa cum speram și m-am autoeducat (pe cât posibil) să trec în mood de antrenament în loc să fiu dezamăgită. Dezamăgirea nu are rost, duce la frustrare și frustrarea îți omoară plăcerea de a fi acolo și de a te bucura de alergarea în sine.
Nu vreau să mă gândesc sau să ajung la abandonuri – decât dacă mă accidentez și fizic nu pot să continui cursa – doar pentru că nu mă mai încadrez în nu știu ce timp mi-am propus. Un concurs alergat cu mintea limpede și fără așteptări, odată ce evident a deraiat de la obiectiv, e mult mai ușor de digerat la final.
Obiectivul meu în 2018 este să îmi îndeplinesc toate obiectivele
Anul viitor este despre ultra. Distanțe din ce în ce mai lungi. Vreau să văd dacă sunt pentru mine.
Sunt un om „iute” din fire, nerăbdător, cu mintea mereu înaintea picioarelor, deci picioarele trebuie să țină pasul. Nu știu dacă am răbdarea, tactul și frânele necesare să duc 100km dar cu siguranță vreau să încerc. Așa că, gradual, sper să ajung până la finele anului să fac două concursuri de ultramaraton 100k.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea aș spune că
totul trebuie făcut din plăcere. Dacă tragem de noi să ieșim la antrenamente, dacă aproape fiecare concurs ne dezamăgește într-un fel sau altul, alergarea poate să ajungă să fie un stres în plus. Toți avem obiective.
Unii doar să termine o cursă la care n-ar visa să ajungă darămite să treacă finish-ul, alții fac socoteli de timpi și podium. Pentru toți, recomandarea mea este aceeași: plăcere. Sună erotic, dar până la urmă alergarea este un sport de adrenalină, ar trebui să fie despre plăcere. Cu durerea din picioare, lombară și te mai miri ce de la căzături, atingem chiar un nivel de BDSM. Și atunci de ce n-am profita? 🙂
(c) fotografii arhiva personala
