Am început să fac sport in momentul în care m-am suit pe cântar şi am văzut că acul s-a oprit la 120, care era limita maximă. Eu aveam mai mult. Aveam 130.
A fost momentul când, încurajat de un prieten care mergea deja la sală, m-am apucat şi eu. Am ajuns în vreo 9 luni la 90 de kilograme.
Printr-o dietă, totuşi, nesănătoasă, o înfometare de fapt, dar cred că am rezistat fiind tânăr. Odată ce am coborât până la 80 de kilograme, am renunţat la sală, dar m-am menţinut în zona aia, 80-82 kg.
M-am reapucat de sport peste mulţi ani, fiindcă a devenit mediul sănătos în care am reuşit să evadez, departe de impostura de care mă loveam, zilnic, la muncă.
Pot să spun că am muncit enorm, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că e degeaba, că totul e în zadar, fiindcă mereu vor veni unii din urma, marii impostori, care te vor depăşi profesional prin diverse „scurtături“. Ei bine, când te apuci de sport, nu există această senzaţie. Acolo, munceşti şi vezi rezultatul.
La muncă, poţi să mergi în biroul şefului, să-l linguşeşti toată ziua şi să avansezi, în detrimentul unuia care chiar munceşte. La sala de sport, dacă mergi şi îl linguşeşti pe Antrenorul Personal e degeaba – nu poţi să faci muşchi, nu poţi să-ţi creşti anduranţa sau capacitatea de efort. Acolo trebuie să munceşti.
De aceea, am şi o oarecare satisfacţie: toţi impostorii cu care m-am intersectat profesional sunt, de obicei, nişte oameni ieşiţi din formă. Explicaţia e simplă: dacă n-ai fost obişnuit să munceşti în viaţa de zi cu zi, nu poţi să ai rezultate sportive.
Îmi amintesc că la început am ţinut o dieta atât de drastică, in paralel cu sala, încât nu prea mai am curajul să mă gândesc la ea. Ţin minte că mergeam pe stomacul gol la sală, ceea ce acum mi se pare de neimaginat, şi lucram pe o căldură sufocantă. Au urmat mai multe reprize de leşin, dar n-am renunţat.
Antrenamentele mele durează cam 10-12 ore pe săptămână: forţă şi cardio. Cele mai grele antrenamente au fost şi sunt în continuare cele pe care le fac în pregătirea unui maraton.
În 2016 m-am apucat de alergat, un sport în care nu vedeam niciun sens până atunci. Am trecut prin multe dureri până corpul s-a adaptat la acest tip de efort.
În 6 luni, am ajuns la nivelul care mi-a permis să alerg un semi-maraton (21km) într-o oră şi 48 de minute. Apoi, în 3 luni, am trecut de la semi-maraton la maraton (42km). A fost cea mai solicitantă experienţă din viaţa mea.
De aceea, acum când văd filmuleţe cu oameni care trec linia de sosire la un maraton aproape mereu îmi dau lacrimile. Fiindcă ştiu cât au muncit oamenii aia ca să treacă linia de sosire, indiferent de timpul realizat.
Prima mea competiţie a fost o cursă de 10 kilometri. Dupa ce am ajuns la finish am vorbit toată ziua despre ea, ceea ce mă amuză şi acum.
Prima competiţie adevărată însă a fost Maratonul Internaţional Bucureşti, în octombrie 2016. E o amintire superbă. Când am trecut de kilometrul 38, distanţa maximă alergată în antrenamente, am ştiu că de acum, orice s-ar întâmpla, chiar dacă îmi voi rupe un picior, o să termin cursa. Şi am „zburat“ ultima bucată de 4 kilometri.
Sportul meu preferat
E fotbalul, pentru că mai toţi idolii mei din copilărie au fost fotbalişti. Din păcate, Dumnezeu nu m-a înzestrat cu talentul necesar şi am fost mereu un jucător rudimentar, un „cioban“.
Şi, într-un final, m-am retras, fiindcă efortul de a aduna nişte oameni cu care să joc devenise mai mare decât efortul pe care îl depuneam pe teren.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă
Sunt atât de multe. Dar momentul cel mai special pentru mine e când am trecut linia de sosire la Maratonul Internaţional Bucureşti cu steagul Iranului deasupra capului. Am visat acest moment luni întregi, am muncit pentru el enorm şi atunci când s-a întâmplat a fost o bucurie de nedescris.
Competiţia mea preferată este Maratonul Internaţional Bucureşti. A fost primul maraton în care am alergat şi prima dragoste nu se uită niciodată.
Cel mai mândru sunt de faptul că n-am căutat „scurtăturile“ în viaţă. Că am muncit pentru a ajunge la ce vreau şi că atunci când vreau ceva cu adevărat sunt în stare să mut munţii din loc.
Sportul mă face să mă simt liniştit. Şi îmi oferă cea mai frumoasă senzaţie de oboseală.
Uneori, mi se întâmplă să văd oameni care n-au deloc grijă de sănătatea lor, care nici nu vor să facă cel mai mic efort în acest sens. Şi atunci mă întreb: Cât de înteligenţi suntem, de fapt, noi, oamenii, dacă nu ne pasă nici de sănătatea noastră?
Obiectivul meu în 2018 este acesta: să fiu sănătos!
