Mereu m-am întrebat de ce Dumnezeu îi ia pe cei mai buni și mai frumoși dintre noi.
Am sperat și eu, ca noi toți, că lupta asta a lui, pe care și-a asumat-o public, cu un curaj incredibil, va fi câștigată.
Când auzi cuvântul tumori, la plural, nu prea mai crezi în speranță. Dar când îl vedeai pe Robert și îl ascultai, începeai să crezi. El merita un miracol. El putea să schimbe cârma asta fatidică. Își lua pantofii de alergare, urca pe Tampa, și de acolo, hohotind, îi râdea cancerului în față.
Ne-am întâlnit ultima dată unde altundeva?, la un concurs de alergare, la DHL Marathon, anul trecut. Era o ploaie torențială, eram pe șosea, eu veneam dintr-un sens, el din celălalt – era în fața mea în cursă, făcuse deja bucla sus, unde întorceam pe asfalt prima dată, și mi-a strigat plin de bucurie: “Hei, Roxana, salut!”.
Un om bun nu trebuie să rostească multe cuvinte ca să simți că este bun. Are energia aceea care te ridică după întâlnirea cu el. Mereu are chipul luminos.
M-am gândit cum reușește să facă asta, știind ce știa? Câtă putere, câtă forță să ai? Să nu te pună la pământ mizeria asta nedreaptă, să nu te încrunte, să nu te întunece, să nu te izoleze, ba să te facă mai bun și mai încrezător că totul va fi bine, să te aducă mai aproape de oameni și în mijlocul lor, în ciuda markerilor negri, a operațiilor, a perfuziilor, a umerilor ridicați ai medicilor, a sistemului de sănătate de rahat din România. Nu cred că putem intui cu adevărat ce era în sufletul lui și prin ce a trecut.
Dar el zâmbea când ne saluta! El trecea peste toate astea și ne zâmbea. Nu va imaginați că era ușor, făcea acest efort pentru ceilalți, pentru că avea această disponibilitate afectivă de a îi păsa de ceilalți. Este un dar rar acesta: să treci peste tine pentru altul. Să nu îi strici ziua, să nu îl superi sau întristezi.
Mobilizarea exemplară pe care a făcut-o lumea alergării de când au început problemele lui Robert este unică în peisajul nostru de sportivi amatori. Competiții care au susținut cauza lui și au strâns donații din banii de înscriere, evenimente adhoc de alergare în orașe de provincie, grupuri de alergare, diverse alte inițiative ale alergătorilor, care au cerut atenție companiilor și brandurilor, postări masive în social media ale multora dintre noi, cu call to action pentru donare.
Niciodată nu am fost așa de împreună că în momentele când am încercat să facem câte ceva pentru acest scop comun: sănătatea lui.
Pentru că în rest în grupurile noastre de alergare e mult mișto, prea mult cinism, prea multă desconsiderare pentru celălalt și emoțiile lui, prea mult fals elitism. În loc să ajutăm, alegem să dăm în cap, distrandu-ne c-am făcut-o. Am avut cea mai tare replică, nu? Asta contează. L-am făcut pe fraier, public, în văzul tuturor.
El ne-a unit. Și de ce credeți că tocmai el a reușit s-o facă? Nu e întâmplător. Nu, nu oricine ar fi reușit, oricât de vocală este cauza. Pentru că Robert este un om bun – nu pot folosi forma de trecut. Și noi toți am știut asta.
Haideți să învățăm ceva. Haideți să poposim puțin în fața tastaturii înainte de a scrie replica aia acidă, care rănește. Haideți să fim buni unii cu alții, la curse, la antrenamente, pe Facebook. Sportul trebuie să scoată ce e mai bun din noi.
Îndârjirea de a lupta până la capăt cu zâmbetul pe buze, în ciuda a orice. Iată marea lecție a lui Robert pentru noi. Și-a luat sportul prieten, pantofii de alergare în picioare și a plecat să arate că trebuie să te ridici din pat, să dai perfuziile la o parte, să încui durerile cu cheia inimii, să deschizi larg ușa, să lași vântul să te mângâie pe față, să ajungi în mijlocul naturii și să alergi, zâmbind.
Așa o să mi-l amintesc, mereu.
