Home Jurnal de cursa 2X2 Race, Jurnal de cursă la dublu: Laura & Silviu Martin
2X2 Race, Jurnal de cursă la dublu: Laura & Silviu Martin

2X2 Race, Jurnal de cursă la dublu: Laura & Silviu Martin

0
Distribuie pe:

2X2 RACE este una dintre cele mai dificile curse de alergare montană din Europa, având traseul integral la peste 2 000m altitudine, cu o lungime de 45 km și peste 4 200 de metri diferență de nivel. Este singura competiție care îi duce pe alergători pe cele mai înalte două vârfuri ale României, Moldoveanu și Negoiu.

Laura și Silviu Martin, sportivi amatori și soț și soție pe deasupra, au făcut și anul acesta echipă în cursă, ca și în anii trecuți, păstrând tradiția familiei. În fiecare an li se întâmplă câte ceva neobișnuit la cursa asta, haideți să vedem despre ce a fost 2015 pentru ei la 2X2 RACE. Enjoy!

 

Laura & Silviu, în cursă
Laura & Silviu, în cursă

Ne apropriam de penultimul check point, Podragu, pe care-l aşteptam cu nerăbdare. De vreo 2 ore nu mai puteam mânca nimic dulce şi aveam o stare continuă de greaţă şi epuizare. Bateria de la ceas mi se terminase deja de ceva timp. Ştiam că avem mai puţin de o oră să ajungem la finish ca să ne încadrăm în timpul de 15 ore care expiră la ora 21.00. Laura i-a întrebat pe cei din organizare cât este ceasul şi răspunsul lor nu a fost încurajator. 20.15. Era nevoie să facem ceva senzaţional să reuşim să finalizăm în timp util. Eu m-am înfipt în „das Kascaval” care avea exact gustul sărat de care aveam nevoie. Gust pe care l-am stins cu o Cola rece. Vreo 3 pahare. I-am spus Laurei ce simţeam în momentul ăla: o să ne fie foarte greu să ne încadrăm în timp, dar că sunt pregătit să dau totul. Laura era mai în formă decât mine şi a pornit prima.

Am plecat înaintea lui Silviu. Mă simţeam mult mai bine acum. Ştiam că suntem la limită cu timpul, dar şi eu eram pregătită să dau tot, ca să ne încadrăm în cele 15 ore. Matematică asta a fost cu noi tot timpul. Ne-am încadrat rezonabil în toate termenele limita – orele impuse de atins cele două vârfuri – Moldoveanu şi Negoiu. Şi totuşi nu ştiam unde au zburat cele aproape 3 ore de când plecasem de pe Negoiu. Simţeam că trecusem deja peste ce fusese mai greu, îmi trecuse şi durerea de la gleznă cu o pastilă albastră magică (nici nu am întrebat ce era).  Mai aveam 15 minute până la deadline şi noi urcăm ultima porţiune – total neaşteptată pentru mine. Mă gândisem iniţial că am fi putut să o evităm, traversând un platou… am fi economisit ceva timp, dar…

Trecuse deja de ora 21.00 şi noi eram încă pe traseu. Laura cobora înaintea mea. Amândoi eram tăcuţi şi ascultam premierea care se desfăşura pe heliport. Incercam să derulez cursa şi găseam atât de multe momente în care pierdusem minutele de care am fi avut nevoie atât de multă acum. Şi totuşi nu aveam regrete. Eram convins că am dat tot ce am putut în acea zi şi că oricum am fi aranjat lucrurile, rezultatul ar fi fost acelaşi.

Am plecat de la start cu planul să fim pe fiecare vârf cu o oră mai bine decât timpul maxim permis. Ştiam că o să fie o zi lungă aşa că nu aveam de gând să forţăm decât în ultima treime din cursa, când ne-am fi întors de pe Moldoveanu. Am alergat toate porţiunile de plat şi de coborâre şi ne-am menajat pe urcări. Nu voiam să urcăm pulsul într-o zonă pe care nu o puteam duce până la final. Până la Moldoveanu totul a mers conform planului, 5h:20 minute. Dacă şi la întoarcere făceam acelaşi timp, deja era cu mai bine de o oră sub timpul limită. Să parcurgem traseul Şaua Capra – Negoiu şi returul la Bâlea Lac în 6 ore mi se părea doar o formalitate.

Cu un an înainte îl făcusem în 4h40 iar la prima ediţie 2×2 în 5h45 min. Şi totuşi, la întoarcerea de pe Moldoveanu nu am putut menţine ritmul şi am ajuns înapoi în Şaua Capra în 11h45 min. După o pauză foarte scurtă, ne-am dat seama că atunci este momentul hotărâtor. Ca să facem 6 ore până la Negoiu şi înapoi, trebuie să impunem un ritm mult mai rapid. Eram absolut convins că nu va fi o problemă. Primele semnale că suntem sub o presiune mult mai mare a timpului decât estimasem au venit când am început să coboram de pe Vf. Laitel. Vedeam Lacul Călţun în depărtare iar ceasul ne arăta că mai avem 1h30 min să prindem cutoff de pe Vf. Negoiu. Am alergat pe nerăsuflate până la Călţun, de unde urma doar urcare continuă până pe vârf. Calculam obsesiv şi mă uitam la ceas cum trec minutele şi sutele de metri. Am urcat o oră cu pulsul în zona roşie, cu capul în pământ şi mâinile pe genunchi. După Strunga Doamnei, am văzut şi vârful. Mai aveam 20 minute să ajungem sus. Ştiam că o vom face. Am bifat vârful cu 9 minute înainte să se închidă. Ne-am pozat, ne-am felicitat şi am pornit rapid spre finish, fericiţi că vom termina concursul. Să terminăm în 3 ore…easy! Aşa credeam…

Laura1

Silviu era chiar în spatele meu. Se auzea muzica de la finish, vedeam oamenii adunaţi pe heliport, primind ultimii participanţi încadraţi în timp.  Cred că s-a făcut ora 9 seara în timp ce alergam pe o cărare subţire, la înălţime, pe ultima zonă plată dinainte de coborârea spre lacul Capra. Ce muzică bună aveau! Auzeam cu claritate tot ce vorbesc organizatorii la microfon. Şi totuşi gata! Era 21.00 şi pentru noi concursul, cel oficial, se terminase.

Ne-am montat frontalele undeva pe la jumătatea coborârii din Şaua Capra şi am continuat încet şi sigur spre finish. Mă gândeam doar la faptul că nu vom mai primi medalie ca să o ducem lui Tudor (n.r. Tudor este băiețelul lor 🙂 ) acasă, că atunci când vom ajunge la finish, nu va mai fi nimeni, se vor fi stins luminile şi se va fi oprit muzica. Mă gândeam la punctele pe care le ratăm ca să ne calificăm la UTMB (n.r. Ultra-Trail du Mont-Blanc) şi în acelaşi timp o linişte sufletească pentru faptul că am dat tot, am făcut tot ce am fi putut face, în condiţiile respective, că am terminat cu bine cursa, că am scos totuşi un timp cu mult mai bun decât la ultima ediţie, că am parcurs toată distanța. A, şi una peste alta – eu îmi îndeplinisem anumite obiective punctuale (şi puerile) – să depăşim un anumit număr de echipe mixte (fetele mă intereseau în mod special).

Am ajuns pe şosea, pentru ultimii 200 m. Ne-am intersectat cu prietenii noştri, care ne aşteptau în maşină, nici nu ştiu cum ne-au văzut în beznă aceea. Eu nu m-am oprit să îi salut, cred că doar am mormăit ceva cu „loosers” (şi nu mă refeream la ei, evident). A venit Tibi şi m-a luat în braţe, mi-a dat un ultim boost de încurajări şi energie, în timp eu mergeam hotărâtă să terminăm o dată distracţia asta şi să plecăm acasă. M-am oprit cu Silviu de mâna în faţă scărilor dinainte de finish şi am început să urcăm. Ştiam că nu mai e nimeni, acolo, parcă nici muzică nu se mai auzea. L-am întrebat acum pe Silviu ce a simţit atunci, mi-a spus că „Nimic, tu ai plâns puţin”… În final, am primit şi aplauze şi medalie pentru Tudor.

Şi totuşi, 2×2 Race este cea mai aşteptată cursă a anului pentru noi, cel mai mare test dintre toate concursurile pentru cât de bine ne-am pregătit sau am evoluat, cât de bine ne-am organizat, cât de eficienţi am fost pe traseu din toate punctele de vedere (nutriţie, ritm etc). 2×2 Race este cu atât mai specială pentru noi cu cât participăm împreună, ca o echipă.

În fiecare an se întâmplă ceva special cu această cursă. În 2013, la prima noastră participare, am ajuns pe podium pe locul III, la mixt, anul trecut a fost închis vf. Moldoveanu din cauza vremii şi cursa s-a scurtat la 18 km, parcurşi în cea mai mare viteză. Anul acesta a fost despre cele 15 ore pe care nu voiam să le depăşim ca timp total, pentru a primi punctele necesare înscrierii la UTMB. Mai e special acest 2×2 pentru noi pentru că de fiecare dată participăm alături de prieteni dragi şi asta vine la pachet cu drumul dinspre Bucureşti spre Bâlea şi înapoi acasă, cină de după cursă cu multe poveşti şi planuri pentru anul următor, a doua zi dimineaţă cu poveşti, amintiri noi, relaxare şi peace of mind.

3

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *