Home Antrenamente Bicicletă Alex Ciocan: “Un sportiv adevărat vrea întotdeauna doar să câștige cursa”
Alex Ciocan: “Un sportiv adevărat vrea întotdeauna doar să câștige cursa”

Alex Ciocan: “Un sportiv adevărat vrea întotdeauna doar să câștige cursa”

2
Distribuie pe:

Unul dintre cei mai titrați sportivi ai ciclismului de performanță din România, Alex Ciocan are – cum se putea altfel? – o relație specială cu bicicleta: a început cu un Pegas, la vârsta de 3 ani, și a ajuns acum, la cei 34, să ”alerge” în concursuri, cum îi place să spună, cu o supersonică: o bicicletă Colnago. Pentru că Alex tocmai a devenit singurul sportiv român ales să reprezinte această marcă exclusivistă în sezonul 2012, iar bicicleta la care visează orice ciclist de perfomanță din lume va fi a lui începând cu luna mai.

Antrenorul echipei de ciclism Dinamo București și comentator Eurosport România ne-a vorbit despre emoționanta sa victorie de anul trecut, când a devenit campion național la proba de semi-fond,  în cadrul Campionatului Național de Velodrom, deși trecea prin nefericirea de a-și fi pierdut mama; ne-a explicat modul în care abordează o competiție un sportiv de performanță dar și momentul când s-a îndrăgostit cu adevărat de ciclism.

Mai multe despre Alex puteți afla chiar de pe site-ul său, www.alexciocan.com.

În cazul unui ciclist, prima dragoste se poate confunda cu prima bicicletă. Povestește-ne despre asta.

Merg pe bicicletă de la vârsta de 3 ani, cred. Aveam un Pegas pentru copii și băteam toate străzile și maidanele din Ploiești. Tata e antrenor de ciclism și mi-a băgat bicicleta pe gât din copilărie.

Când ai început să iubești bicicleta, să n-o mai percepi ca pe ceva impus?

Nu, n-am perceput-o niciodată așa, altfel m-aș fi lăsat de ea. Dar a început cu adevărat să-mi placă foarte mult de la 15 ani, când am început să fac performanță în acest sport. Tata mai avea nevoie de cineva în echipa lui de ciclism și m-a luat pe mine. După ce a văzut că mă prinde chestia asta, a încercat să mă trimită înapoi la învățat, la școală. N-a reușit să facă asta: am rămas cu bicicleta și am renunțat la învățat.

Alex Ciocan la vârsta de 16 ani, pe Velodromul Dinamo

Cum a  fost copilăria ta?

Păi, îmi amintesc în primul rând că legam oglinzi la șireturi ca să ne uităm sub fusta fetelor, jucam fotbal toată ziua, dar chiar toată ziua; mai mâncam și ne mai spălam puțin, ca să nu ne înnegrim de tot. Am fost un copil norocos, pentru că verile mergeam cu ai mei la mare iar iarna la munte. În sezonul rece locuiam aproape în Poiana Brașov, Predeal, Sinaia. Țin minte că eram mereu pe bicicletă și mergeam în spatele profesioniștilor, mai bine zis încercam să mă țin după ei. Mă rog, pentru un kilometru și reușeam. Cădeam destul de des, eram plin de zgârieturi și vănătăi, toată pielea corpului meu era așa, pe coate, genunchi, coaste. Asta se întâmpla din cauza vitezei cu care mergeam.

De ce te-ai apucat atunci serios de bicicletă la vârsta aceea? Asta simțeai tu că vrei să faci sau l-ai ascultat pur și simplu pe tatăl tău?

Venise momentul să recunosc o dragoste pe care nu avusesem curajul să o declar. Eu am mai practicat și alte sporturi, pe unele dintre ele chiar câțiva ani, așa cum s-a întâmplat cu fotbalul sau atletismul. Am jucat și handbal o vreme, și vreo trei ani am mers în paralel cu amândouă: vara făceam ciclism și iarna handbal. Dar am rămas cu ce am simțit eu că mi se potrivește. Mă simțeam cel ami bine făcând asta, adică ciclism.

Îți amintești prima competiție oficială?

Daa, cum să nu. Era chiar Campionatul Național la ciclism de șosea, prima competiție din viața mea, cea la care mă selecționase tata.Țin minte că am ieșit pe locul 4 la juniori. Aveam o lună de ciclism, adică de antrenament. Dar oricum, toată viața mea de până atunci cam asta făcusem, așa că am fost pregătit.

Prima victorie?

În primăvara următoare a fost un concurs pe care l-am câștigat. Unchiul meu avea o bicicletă superbă și mi-a spus că dacă o să câștig, mi-o dă mie. După concurs, m-am dus și i-am cerut-o. Din păcate, după o lună mi-a luat-o înapoi,a  trebuit s-o dea unui alt sportiv. Dar în luna aceea am dormit cu ea lângă patul meu.

Ce apreciezi cel mai mult la tatăl tău?

Faptul că și-a dedicat viața sportului. Câteodată îl judec pentru asta, pentru că exagerează puțin. Îmi pare rău că nu l-am prins deloc ca sportiv; bine, nici nu aveam cum (n.r.: Constantin Ciocan, tatăl lui Alex, a făcut parte din legendara echipă de ciclism din anii 60, antrenată de Nae Voicu, echipă care a dat cele mai bune rezultate din istoria ciclismului românesc). Dar am copilărit cu aceste povești, din cariera lui sportivă. El povestea din ciclism, mama din baschet – și ea făcea baschet de performanță, a ocupat locul 3 cu echipa în Liga Campionilor.

Era o reclamă interesantă la TV, cred că la adidași sau așa ceva, un sportiv de performanță care spune. “Sunt făcut din ziua asta (a competiției) dar și din toate celelalte zile în care nu mă vezi“. Adică zilele de antrenament, de sudoare. Ce te motivează pe tine în răstimpurile dintre curse?

Atunci când ești sportiv în adevăratul sens al cuvântului îți dorești întotdeauna să câștigi cursa. Apoi, este ceva ce mie îmi place foarte mult să fac și ceva cu care m-am obișnuit. Iarna asta am avut parte de timp frumos la antrenamente. Sunt zile când pedalezi pe frig, la sub 0 grade și nu-ți dorești decât să ajungi acasă la căldură. Dar dacă nu te antrenezi iarna, poți să-ți iei adio de la noul sezon.

Alex pe podium, la maratonul DHS Corvin 2011, competiție de MTB

Cât ai stat cel mai mult departe de bicicletă?

În primul an de facultate, când credeam că nu se poate lipsi de la cursuri. Curând mi-am dat seama că se poate. 😉

Cum te-a atras mountainbike-ul? Tu ești în primul rând ciclist de șosea.

Acum doi ani nici nu exista MTB-ul pentru mine. Dar s-a întâmplat să merg la un concurs de șosea în Muntenegru și când am ajuns acolo, ni s-a spus că s-a anulat competiția. Eram negri de supărare și oboseală, și eram atât de motivați să „alergăm“ la un concurs, că ne-am căutat unul la care să mergem. Am găsit în Budapesta, numai că era de MTB. Ne-am dus, și din 700 și ceva de participanți, am venit împreună cu băieții pe locurile 4, 5 și 6, ceva de genul ăsta. Eu m-am clasat atunci pe 5, la prima mea cursă de MTB. A doua zi am mai găsit un concurs, pe lângă Timișoara. Am zis că facem așa: plecăm noaptea din Budapesta, ajungem acolo, dormim trei ore, “fugim“ la concurs  și după aia mai vedem. Nu-ți zic că Frunzeanu (n.r.: Marian Frunzeanu, ciclist de performanță, Dinamo București) și cu mine aveam câteva minute avans față de restul, dar ne-am rătăcit rău și a trebuit să renunțăm la cursă, iar coechipierul nostru Răzvan Jugănaru a câștigat. Mie deja începuse să-mi placă. La MTB sunt foarte multe concursuri și odată cu ele parteneriate și sponsori, spre deosebire de ciclismul de șosea, unde competițiile sunt mult mai puține și se adresează în special performerilor.

Spuneai undeva că cele mai grele curse în ciclismul de șosea sunt tururile.

Pentru că chiar dacă te simți mai puțin bine, chiar dacă ești obosit sau într-o formă mai proastă trebuie să continui, 5, 6 zile, non stop. Și în fiecare din aceste zile trebuie să fii bun. Și trebuie să-ți păcălești organismul și să te lupți cu 100 de oameni. Eu dau randament foarte bun pe primele 2 zile și dacă reușesc să trec cu bine peste zilele 3 și 4, e totul ok. Te obișnuiești, organismul e bătucit.

Citeam undeva că au fost câteva situații când tu ai lăsat cumva podiumul pentru altcineva, făcând asta dinadins. De la ce poate să pornească o astfel de decizie?

Da, nu prea aș vrea să vorbesc despre asta. Dar ideea este că dacă tu ca sportiv câștigi competiție după competiție poți foarte bine să îi determini pe alți colegi din acest sport să renunțe. Să-și spună: ”Ce rost mai are, ăsta bate tot timpul, eu n-o să câștig niciodată”. Dar dacă ei câștigă o dată, chiar dacă nu-și dau seama ce s-a întâmplat, bucuria primului loc este pentru ei un imbold foarte mare. Premiul acela te motivează.

Cum vezi că s-a dezvoltat ciclismul în ultimii ani în România?

Clar, a crescut. Sportul de masă în special. Din ce în ce mai mulți oameni aleg să meargă pe bicicletă, în detrimentul mașinii sau tramvaiului. La sportul de performanță e puțin mai complicat. Sportivii de vârf  de la acest moment sunt mai buni decât acum câțiva ani, dar stăm mai prost la capitolul număr de sportivi legitimați la un club sportiv. Dar cei 10 sportivi foarte buni, aceia care sunt mereu pe primele locuri la competiții, au evoluat foarte mult, iar asta se vede și în competițiile internaționale. Dacă până acum se făcea la nivel internațional doar act de prezență acum când mergem suntem priviți chiar ca favoriți.

Dar România există cu adevărat pe harta ciclismului internațional?

Nu chiar. România nu e privită ca o țară puternică în ciclism, chiar dacă mai câștigăm unele competiții. Ne trebuie o echipă puternică, cu rezultate constante, care să conteze cu adevărat atunci când participă la un concurs în afara țării. Dar ceea ce a început să se facă în România în MTB ar trebui să se facă și în ciclismul de șosea. Adică să apară mai multe competiții, mai mulți sponsori. Tușnad Cycling Team este cea mai solidă echipă de la noi din țară – o echipă continentală, cu un buget frumos. Dar ei au avut și noroc de zonă. Acolo se face de multă vreme ciclism.

Ce așteptări ai de la 2012?

Mi-am schimbat sponsorii. La MTB fac parte anul acesta din echipa Bikexpert și voi concura pe o bicicletă Cube, iar la șosea sunt singurul sportiv român ales să reprezinte marca exclusivistă Colnago, și voi concura pe o bicicletă aproape supersonică de la ei.

Bicicleta Colnago pe care se antrenează Alex pe timp de iarnă

De ce supersonică?

Păi, primul lucru care te frapează la ea este prețul. Bicicleta pe care o voi avea din luna mai costă cât o mașină bunicică. Acum am o Colnago, cică pentru iarnă, și este cea mai bună bicicletă pe care am mers vreodată. De cum m-am urcat pe ea mi s-a părut că am mers împreună dintotdeauna.

Care a fost pentru tine cea mai importantă victorie de anul trecut?

A fost Campionatul Național de Velodrom, unde am devenit campion național la semi-fond. (n.r.: cursă cu adițiune de puncte) Mama mea murise cu câteva zile în urmă. Ea mă însoțea de obicei la competiții și aceasta, cursa de velodrom, îi plăcea cel mai mult. Spunea că ea crede că-mi poate transmite orice gând printr-o privire sau printr-un strigăt de încurajare de pe margine.

Înseamnă că ai trecut printr-un carusel de emoții în timpul cursei.

Da. Dar știam că voi câștiga înainte de ultimul sfert al competiției. Mă gândeam doar că o să se termine și o să mă duc la tata și o să-i dedic ei victoria. Asta era în gândul meu.

Spuneai că e posibil ca în 2, 3 ani să te retragi din ciclismul de performanță.

Am un prieten care îmi spune: “De când te știu, spui asta mereu, că anul următor sau peste 2 ani te lași.” Îmi place foarte mult ce fac și atâta timp cât nu e în zadar și simt că se leagă ceva sau încă sunt în grupul fruntaș, o să mai rămân. După ce mă voi retrage din perfomanță, sigur o să stau pe bicicletă toată viața mea, nu mă văd făcând altfel.

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(2)

  1. felicitari pentru rezultate si pentru pasiunea pe care o pui in ciclism. ar trebui sa avem mai multi sportivi ca tine. bravo.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *