Andrei Roșu: “La maratonul din Noua Zeelandă voi înfrunta frica de cutremur”

În partea a doua a interviului, Andrei Roșu (35 de ani), maratonistul care a alergat in zeci de maratoane extreme ale lumii în doar doi ani, ne-a povestit cum a locuit în cort cu un trib din Sahara și ne-a dat detalii despre un ultramaraton pe care îl organizează in vară, pe Transfăgărășan. Andrei se pregătește să încheie seria celor 7 ultramaratoane pe 7 continente, cu ultimele 2 competiții: una în Noua Zeelandă, într-o zonă unde se petrec 20 de cutremure pe zi, și cealaltă în Brazilia, unde va alerga pe cea mai întinsă plajă din lume.

Andrei Roșu

Adrenallina: Un alt maraton la care ai ajuns, la fel de extrem ca cel de la Polul Nord, doar că la extrema cealaltă, este Maratonul din Sahara. Mă întrebam cum ai reușit să te antrenezi pentru această cursă, având în vedere că ți-a fost imposibil să simulezi temperaturi de până la 50 de grade Celsius?

Andrei Roșu: Noi oamenii avem o capacitate foarte mare de a ne adapta. Asta am remarcat și când am ajuns la Polul Nord, deși pentru această competiție m-am antrenat la temperaturi de -30 de grade, în camere frigorifice. Când am ajuns acolo era mai frig de atât, și nu ni se vedeau nici ochii, eram ca niște mumii. Dar după câteva zile am prins curaj, îi vedeam pe ruși alergând dezbrăcați printre corturi, și până la urmă te adaptezi. Asta e valabil și pentru altitudine – la maratonul de pe Himalaya nu am avut undă să mă antrenez pentru 5.000 de metri. Dar am avut aclimatizarea pentru asta. În Sahara erau 50 și ceva de grade Celsius. O cursă e mult mai dificilă, dacă se întâmplă două lucruri: nu pregătești cursa, o tratezi superficial și îți propui un timp cu mult mai bun decât știi tu că poți realiza. Eu nu am vrut să devin alergător profesionist, ci să cresc anduranța, să depășesc niște limite. Și să găsesc un ritm constant. Dacă îți găsești ritmul, la orice alergare, cred că poți să alergi la infinit, nu există bariere. Sahara nu a fost cea mai grea competiție, dar experiența a fost superbă. Am stat o săptămână în tabere de refugiați, am văzut cum trăiesc triburile din acea zonă. Viața lor este foarte simplă, și nici nu realizezi când trece timpul. Toată familia trăiește într-un cort, bea ceaiul de 3 ori pe zi, proces care durează de fiecare dată 2, 3 ore. Vorbesc mult unii cu alții, își transmit ușor cunoștințele. Cred că avem ce învăța de la ei.

 Citeam pe blogul tău că cel mai mult ți-a plăcut maratonul din Africa de Sud, de la Cape Town. Cu ce a fost mai deosebit?

Mi-a placut mult din mai multe motive. Traseul este așezat între două oceane, Atlantic și Indian, și seamănă cu Transfăgărașanul nostru, numai că ai în stânga, dreapta ocean. Este și oraș acolo, plajă, foarte interesantă combinația. Startul s-a dat la 6 dimineața, pe întuneric total; au fost 10.000 de concurenți și înainte de start ni s-a cântat imnul Africii de Sud, care e așa, ca un fel de colind, iar la 6 dimineața, pe întuneric, asta a sunat fantastic. Pe traseu erau case, și oamenii ieșeau în fața casei, întindeau o pătură și stăteau acolo cu ceiulețul, ne priveau și ne încurajau. Am văzut apoi răsăritul din ocean. Ce mi-a mai plăcut a fost că acolo, deși e un oraș modern, vezi pe stradă pinguini – trebuie chiar să te uiți sub mașină când pleci, să nu fie cumva unul acolo și să-l calci; mai sunt struți, maimuțe, babuini care sar pe masă și-ți iau felia de pizza și pleacă. Atunci a fost și soția cu mine, a fost foarte frumos.

Dintre toate ultramaratoanele la care ai fost, a fost vreunul în care să simți că nu mai poți, să te gândești că nu știi dacă vei finaliza cursa?

Sigur că la oricare dintre ele ajungi sub o formă sau alta la finish, ideal este să ajungi pe propriile picioare și să te încadrezi într-un anumit timp. Am învățat să pregătesc foarte bine cursele: studiez traseul, ca diferență de nivel, îmi iau întotdeauna lichidele, energizantele sau suplimentele cu un anumit timp înainte să înceapă porțiunea foarte grea, echipamentul e întotdeauna potrivit, am ce trebuie de schimb la mine, dacă este cazul. Nu m-a prins nicio cursă nepregătit. Îmi las o rezervă, nu depun un efort maximal, să simt că nu mai pot și să cedez. Îmi las și o rezervă de timp, ca să nu fiu presat la final. Singura competiție la care mi-a fost greu și abia așteptam să se termine a fost în Canada. Un maraton de 50 de kilometri, la 36 de grade, cu umiditate de 96%, care înseamnă de fapt un confort termic de 70 de grade. Nu aveam aer, transpiram foarte mult, era exact ca în saună. Eram înconjurați de lacuri și, fiind cald, se evapora apa. A fost greu, greu, greu, o cursă cu multe abandonuri și leșinuri.

La maratonul de pe muntele Everest, unde a alergat la 5.000 de metri altitudine

Cum reușești să obții sponsorizări pentru deplasările tale la maratoane, desfășurate în mare parte în locații exotice sau îndepărtate?

Poate ți se pare ciudat, dar cea mai frecventă întrebare este cum reușesc să plec atât de des, nu de unde am banii pentru asta. (zâmbește) Ca să lămuresc ambele aspecte. În primul rând nu plec foarte mult, de exemplu, când am fost la Polul Nord am lipsit 5 zile. La cel din Antarctica a fost o deplasare mai lungă, pentru că au fost zboruri anulate, dar la serviciu aveam treaba aproape terminată, era spre sfârșitul anului. Oricum, jobul nu mi l-am ales întâmplător, m-am îndreptat către el când am decis că vreau să alerg. M-am dus în zona asta, de project management, ca să pot lucra și de acasă sau din altă parte. Cu privire la sponsorizări, a fost mai greu la primul maraton, pentru că m-am trezit târziu să le caut, cu două luni înainte. Sposorizările pe care le-am primit nu s-au bazat pe niște așteptări ale firmelor că vor avea nu știu ce beneficii de imagine, au fost oameni care au zis: omul are un vis frumos, hai sa-l ajutam! Și sunt recunoscător pentru asta.  Eu dacă aș fi manager și ar veni la mine cineva să-mi spună „Buna ziua, stiți, eu n-am alergat niciodata un maraton, dar mă pregătesc acum pentru unul; alerg de vreo lună, concursul este peste o lună, la Polul Nord, la minus 40 de grade, și aș vrea niște mii de euro. Sigur, n-o să aveți un beneficiu de pe urma la chestia asta, dar dați-mi!”, aș spune că e nebun”. (râde)

Și ei chiar ți-au dat.

Da. Poate și pentru că sponsorii și cei care îmi citesc blogul (andreirosu.wordpress.com) sau cei care îmi spun că-i inspir au înțeles în primul rând de ce fac lucrul ăsta. De alergat sigur că oricine poate alerga sau aleargă, dar ei au înțeles că eu fac asta pentru a schimba modul de viață pe care-l aveam și mai ales pentru a fi un model pentru copii. Nu poți obliga copilul să mănânce salată dacă îl vede pe tată mâncând zilnic mititei, ca să dau un exemplu. Sau tu stai la televizor și vrei să-l vezi pe copilul tău zburdând în parc. Nu se va întampla asta. Apoi au mai înțeles că singurele limite sunt cele pe care ți le stabilești tu însuți.

Alergând în Sahara

Se spune că odată cu atingerea unor ținte pe care ți le stabilești, trecând prin tot chinul de a ajunge la ele, începi să descoperi foarte multe lucruri despre tine, lucruri pe care nu le știai. Ți s-a întâmplat și ție asta, e valabilă aserțiunea?

Da. În primul rând, ca să descoperi niște lucruri despre tine trebuie să porți un dialog interior. Sau să vorbești cu oameni care să te incite la a te descoperi, pe tine și alte lucruri. Nu știam că pot fi organizat, nu știam că pot să alerg atât, nu știam că pot să realizez atâtea lucruri.

Știu că ai de gând ca în vară să organizezi un maraton în Romania. Spune-ne despre ce este vorba.

Ideea a încolțit în momentul în care am alergat ultramaratonul din Africa de Sud. Atunci m-am gandit că ar fi foarte tare să avem și noi un traseu de alergare pe Transfăgărășan. Persoanele care sunt mai active fizic au alt randament și altă abordare a vieții, așa că nu trebuie decât să pui oamenii în contextul potrivit. Acum s-au înmulțit concursurile în România, din ianuarie până în noiembrie ai unde să alergi. Transmaraton se va numi noua competiție, care se va desfășura pe 9 iunie. Va fi un semimaraton, care va începe la Bâlea Cascadă si va coborî până la cabana Capra, și un ultramaraton de aproximativ 65 de kilometri, de la Bâlea Cascadă până la Vidraru, cu finishul la Poienari, la cetate, pe cele 480 de trepte, urcate pe final. Sunt 4 anotimpuri pe Transfăgărășan în luna iunie, va fi zăpadă pe unele porțiuni, lacuri glaciare, cascada, tunelul, o să fie grozav!

În câteva săptămâni pleci în ceea ce ai numit pe blog călătoria vieții tale. Este vorba despre ultimele două ultramaratoane care ți-au rămas din seria celor 7, de pe 7 continente. Unde te duci și ce fel de curse vei parcurge? Este cea mai lungă călătorie de până acum, ca număr de kilometri adunați. O să mă duc în Noua Zeelandă și Brazilia, unde mi-am ales 2 competiții care sunt la date apropiate, așa că le-am legat. În Noua Zeelandă, unde o să-mi vizitez și rudele, este un maraton montan de 50 de kilometri, în zona în care s-a filmat “Lord Of the Rings”. Acolo am de înfruntat o mare temere de-a mea, cutremurele. În zona unde o să stau sunt 20 de cutremure pe zi. Acolo este partea cealaltă a faliei din Japonia și chiar cu o lună înainte de dezastrul nipon, în zona aceea a fost un cutremur cu o magnitudine foarte mare, s-a prăbușit o catedrală și orașul a fost aproape distrus. Au mai rămas puțini oameni, printre care și rudele mele. În Brazilia o să fie ca o cireșică de pe tort, pentru că mă așteaptă un maraton plat pe 50 de kilometri, traseul fiind o parte în oras, o parte pe cea mai întinsă plajă din lume. Cred că e cea mai dificilă alergare, cea pe nisip.

Andrei și cei doi copii ai săi, Ema (6 luni) și Alex (4 ani)

De ce alergi?

Acum răspunsul este simplu, pentru că a devenit parte din mine. E ca și cum m-ai întreba de ce te speli pe dinți, de ce mergi la serviciu. Știu că trebuie să mă trezesc la 5 și să alerg, sau să merg cu bicicleta sau să înot sau toate 3. N-aș mai concepe acum viața fără mișcare. Aș vrea apoi să îi învăț pe copiii mei (Andrei are un băiețel de 4 ani și o fetiță de doar 6 luni)  să-și găsească pasiunile și, când le găsesc, să știe ce pași trebuie să parcurgă. O să-i încurajez să facă orice își doresc. Ieri mi-a spus fiu-meu că vrea să se facă polițist. Și mi-am zis repede că trebuie să-l fac să se răzgândească. Și apoi m-am gândit, dar dacă va fi un om foarte pasionat de această meserie, care va dori să schimbe lucrurile?

Previous Post

Andrei Roșu: “Ca să ajungi undeva, trebuie să te vizualizezi mental acolo”

Next Post

O zi de rugby pe zăpadă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to top