Am avut un an greu. Și am ieșit din Sărbătorile de iarnă cu mintea tot încâlcită, cu corpul brăzdat de diverse dureri articulare apărute de nicăieri, dar abia așteptam să ajungem aici. Weekendul ăsta finalmente întâmplat îl avem planificat de vreo 2 ani: am mai ajuns o dată dar n-a fost să fie, am plecat în crucea nopții la urgențe, cu fetița noastră răcită. Am apucat înainte de asta să ne rezemăm de o șură de paie și să privim stelele.
Dar Potcoava ne aștepta cuminte, în aceeași mică vale de lângă munții Leaota, la două ore de București, cu aceeași liniște și căldură. Și fiecăruia dintre noi – eu, fetița mea, soțul meu – ne-a oferit în astea trei zile mici cadouri, ambalate pentru fiecare în alt fel.
Eu am primit darul de a sta și de a nu face absolut nimic, în singurul cadru care mă aduce mai aproape de mine, de fiecare dată, fără greș – natura.
E ca o teleportare. Vii aici și te întinzi lângă o căpiță de fân în timp ce soarele răsare timid, și e încă frig, se auz caii fornăind în grajd, cu toată căldura corpurilor pe care le-o intuiești, mirosul familiar al copilăriei.


Apoi noaptea auzi din așternutul cald o ploaie mocănească venită pe neașteptate și toată ceața pleacă pentru ca undeva, pe la 4 dimineața, când se întâmplă că te-ai trezit, să vezi luna pictată deasupra munților Leaota cuprinși de întuneric. Și ieși afară pe balcon și simți frigul cum își face loc agresiv și îl înduri, pentru că e parte din viață și privești luna. De când nu ai mai privit luna plină când se îngână noaptea cu ziua? Nu mai știi. Dar odată făceai asta nopți la rând; e mult prea mult de atunci.
E apoi borșul fierbinte și delicios, cu pâine de casă și cu ardei iuți murați.

Și felurile aburinde întinse unele lângă altele în bufet, pregătite de femei ale satului din apropiere, cu ingrediente doar naturale, pregătită proaspăt doar pentru o zi de meniu și nu mai mult, cu ouă și carne din gospodării și lapte abia muls de ferma de capre din deal, ce aparține de Potcoava. Tot de acolo vin brânzeturi minunate, cașcavea din lapte de capră cu chimen, cremă de urdă sărată, brânză maturată, kefiruri, iaurturi, telemea.



De la bultz proaspăt scos din cuptor, la pate de rață cu dulceață de ardei iute, de la ciorba de purcel cu carnea de ți se topește în gură la hummus și creme de brânză, fripturi și garnituri interpretate sau ca la mama acasă, plăcinte și brioșe cu ciocoaltă sau afine, clătite pufoase cu dulceață de mure și cireșe negre, Potcoava este un regal gastronomic iar asta nu poate lăsa indiferent un gurmand pasional ca mine sau cântarul, după trei zile de asalt.





Pentru fetița mea, cadoul a fost Tina. Tina este o iapă tânără, unul dintre căluții de aici, căci Potcoava este centru de echitație. Sunt cai de munte din rasa Haflinger, antrenați de instructori certificați. Ferma de cai este deschisă pentru oricine vrea să călărească până la 2000 de metri în vârful Leaota – călăreți experimentați – sau pentru agrement în împrejurimile fermei sau în interior pentru inițiere în acest sport, în manejul acoperit. Se fac tabere de echitație pentru copii de vara până toamna.
A fost dragoste la prima vedere cu Tina. Copilul meu a fost efectiv hipnotizat din momentul în care a ajuns la grajd și a văzut animalele, când s-a urcat pe cal pentru cele două ore de inițiere și până azi, la vreo două săptămâni de când ne-am întors de acolo: ne-a anunțat că vrea să ne reorganizăm sufrageria în manej și să o aducem pe Tina să stea la noi. O idee excelentă pentru un apartament de 50 de metri pătrați!


Am fost cu căruța trasă de cai în împrejurimile fermei. Și mi-am amintit că în copilărie sunetul de copite pe drum era ceea ce auzeam zilnic. Și că aveam și noi un cal. Pe care l-am și călărit. Și că mergeam cu căruța cu văru-meu în satele vecine și căram ceva cu ea, nu mai știu exact ce, cred că era apă de izvor în bidoane imense închise cu capace neermetice, și sărea apă peste tot la toate hopurile din drum și ajungeam acasă leaorcă și eram fericiți.
Pentru soțul meu, cadoul a fost răgazul ăsta care s-a simțit ca o binecuvântare, înainte de a începe noul an, și de a o lua de la capăt. Am fost la început de ianuarie acolo și cumva am avut ferma doar pentru noi și o familie tânără cu un bebe. Așa că am avut întreaga atenție a pisicilor, a căluților, a oamenilor de acolo, cărora le mulțumim pentru zilele astea speciale.

Potcoava este un vis împlinit pentru fondatori. Au plecat din București, din corporații, și au muncit niște ani la visul ăsta, care a plecat de la pasiunea pentru cai. Au vizualizat o fermă de cai și un concept de pensiune în mijlocul naturii, departe de autostrăzi și DN-uri, dar nu foarte departe de capitală, cu fructe și legume proaspăt culese și așezate în farfurie, gamă de produse proprii în dezvoltare, cu materie primă de la ferma de capre construită tot de ei, cu comunitatea locală implicată în toate aspectele (grajduri și îngrijirea și antrenarea cailor, mâncarea inspirată local și cu ingrediente doar proaspete provenite din sate, ghidajul și cursurile de echitație, administrație a locului). Au vizualizat și apoi au construit de la zero visul ăsta, lăsând în urmă viața pe care o știau în marele oraș.
Mult curaj și asumare, iată o poveste bună, pe care o iau în tolba mea pentru 2025. O să am nevoie de ea.
