Extreme Movie Night, cu Andrei Roșu, Vlad Tănase și Andrei Gligor
foto credit Padurea Copiilor
Andrei Roșu, Vlad Tanase și Andrei Gligor, românii care au reprezentat România la unele dintre cele mai epice curse de anduranță de pe Pământ, au ales să prezinte imagini în premieră din epopeele lor sportive la un eveniment dedicat… donatorilor. Așa că băieții le-au dat întâlnire la la EXTREME Movie Night! :D, la Clinica Eliade, de altfel unul dintre sponsorii importanți ai deplasării lor (la 6633, Cercul Polar).
Cine sunt însă donatorii și de ce sunt ei importanți? Mai întâi, e de spus că Andrei Vlad și Andrei au avut în cursele lor o cauză mai mare decât a lor și aceea este Pădurea Copiilor.
DE CE?
Pădurea Copiilor este un program de împădurire, plantare și îngrijire de păduri iar anul acesta a demarat o campanie de informare și provocare la acțiune privind schimbările climatice. Care era urgența? Păi, România se confruntă cu cel mai instabil an din punct de vedere al condițiilor meteo, cu treceri de temperatură de la frig la cald de până la 20-25 de grade Celsius în intervalul aceleași zile iar sudul țării este amenințat de deșertificare.
Așa că participarea la 2 curse de ultrarunning, cu temperaturi extreme, a fost ocazia perfecta de a vorbi despre aceste anomalii climatice care ne amenință și de a atrage atenția asupra lor, invitându-i pe ceilalți, pe noi toți, să se alăture.
Platforma Galatom a fost spațiul unde băieții au strans donațiile aferente campaniei Aleg Să Împăduresc, bănuți care vor merge către plantări de copaci. Pentru că pădurea este “medicamentul“ deșertificării și biletul nostru și al generațiilor viitoare către o viață trăită pe o planetă vie și sănătoasă.
Este, de fapt, un call cu action către noi toți, pentru că dacă Andrei Roşu, Vlad Tănase şi Andrei Gligor au ca hobby alergarea şi prin aceasta au ales să contribuie la lupta împotriva schimbărilor climatice, oricare dintre noi, prin oricare alt hobby, le poate urma exemplul şi poate deveni ambasador al pădurii.
CURSELE
Știți deja despre cursele băieților, nu? Participarea lor a generat un val de implicare și susținere pe Facebook, generând zilnic sute de mesaje de susținere și distribuiri ale ultimelor actualizări legate de curse.
Așadar, Andrei Roșu și Vlad Tănase au înfruntat cea mai grea competitie în condiții de frig extrem de pe Terra, La Cercul Polar, este vorba despre 6633 Ultra, iar Andrei Gligor s-a luptat cu soarele și nisipul, la temperaturi de peste 50 de grade Celsius, în desert, la Marathon des Sables.
O să vă las cu câteva extrase din Jurnalele lor de cursă. Sunt fragmente care m-au mișcat pe mine, dar dacă nu ați apucat să citiți relatările de la nebuniile astea, mai e timp :). Poate că e acolo ceva ce vă va folosi la un moment dat, chiar dacă nu aveți legătură cu sportul la puterea ultra :).
Povestea ultramaratonului de la Cercul Polar. Varianta lui Andrei Rosu:
“Viata este (si) despre a duce lucrurile la bun sfarsit. Despre a face acele lucruri de care avem chef mai putin, in acele momente in care am vrea sa facem cu totul altceva. Despre a amana, macar pentru cateva zile sau saptamani, recompensele. Despre a da 200%, mai ales atunci cand simtim ca si 10% este prea mult. Despre a ne astepta la ce este mai bun, dar a ne pregati pentru ce este mai rau. Despre a alerga in intuneric avand convingerea ca undeva, acolo, urmeaza o licarire sau rasaritul. Despre a ne construi, zilnic, o versiune mai buna. Despre a ne baza pe oamenii de langa noi, de a le asculta povestea si de a vedea dincolo de ambalaj. Despre a avea vise cu termen-limita. Despre a lupta pentru lucrurile in care credem. Despre a inlatura orice bariera din creierul nostru.”
Vlad Tănase: 6633. Prima parte
“Dar totuși, concret, ce face din 6633 să fie o cursă atât de grea și inaccesibilă? OK, frig, vânt, distanță etc. Dar parcă totuși cam 80 km/zi nu sunt ceva de speriat. Chiar mă întrebam asta cu Andrei înainte de concurs pentru că nici noi nu puteam înțelege de unde rata asta atât de scăzută de finisheri. Martin ne-a lămurit spunându-ne: <<Băieți, această cursă, spre deosebire de multe altele, este 80% psihică, 10% fizică și 10% logistică. Cursa asta vă va termina psihic, vă va demola. Acum câțiva ani, l-am găsit pe PJ (ocupantul locului secund din acest an) plângând de frig pe marginea drumului spunând că nu vrea să moară, că vrea acasă. A abandonat. Anul trecut am avut la start 6 ofițeri din armata britanică, 5 au eșuat, a reușit doar unul, o femeie. Și acești ofițeri, la fel ca marea majoritate a celor care eșuează aici, nu reușesc pentru că pur și simplu clachează psihic. Aici nu veniți să vă arătați mușchii, băieți. O să înțelegeți în câteva zile despre ce vorbesc. O să îmi dați dreptate.>> I-am dat.”
Andrei Gligor: Highway to hell or stairway to heaven?
“Ma aflam la 6km de CP2 si am ramas cu foarte putina apa (cred ca mai erau doua guri pe fundul unui bidon). Aveam frisoane de vreo 10 minute, cel mai probabil de la insolatie iar gatul mi se uscase de la deshidratare. Am simtit brusc cum nu mai am nici un strop de energie, pulsul sarise de 180 (imi simteam inima in gat) si mi s-au inmuiat picioarele. M-am asezat pe o piatra cu capul in maini si am avut oribila senzatie ca nu mai am absolut nici un control asupra corpului meu, ca nu ma mai intereseaza nimic si ca voi sta acolo pana va veni cineva sa ma culeaga de pe jos. Nu mai eram in stare sa gandesc limpede iar faptul ca pentru cateva minute nu am fost in stare sa ma ridic de pe piatra aceea m-a speriat groaznic. Mi s-au derulat in minte o multime de imagini in acele momente insa cele care m-au trezit din acea stare au fost cele ale sotiei si fetitei mele de 4 luni, Sara. Nu imi aduc aminte cum m-am ridicat de acolo si m-am tarat efectiv 6km pana la CP2. Acea senzatie de abandon, de a ma lasa prada sortii si de a nu mai fi in stare sa imi controlez corpul m-a speriat teribil si este ceva ce sincer nu as vrea sa mai experimentez vreodata. Am terminat etapa a treia cu peripetii si ma intrebam la modul cel mai sincer, se poate mai rau de atat?”
#inspiratie Judoka Alina Dumitru: “Am vrut să le arăt că din fetiţa aia mica și firavă se poate face ceva”
LONDON, ENGLAND – JULY 28: Sarah Menezes of Brazil (blue) competes against Alina Dumitru of Romania to win the gold medal in the Women’s -48 kg Judo on Day 1 of the London 2012 Olympic Games at ExCeL on July 28, 2012 in London, England. (Photo by Alexander Hassenstein/Getty Images)
Pe 9 august 2008, Alina Dumitru făcea istorie: devenea prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc. În ziua aceea, Alina a câștigat 4 meciuri, învingând-o în semifinală pe dubla campioană olimpică en-titre Ryoko Tani (Japonia) și, în finală, pe Yanet Bermoy (Cuba), în doar 80 de secunde. Ryoko Tani fusese marea sa rivală, de altfel o sportivă neînvinsă într-o competiție oficială din 1996.
Alina Dumitru are în palmares nenumărate titluri de campioană europeană, medalii în campionate mondiale și probabil că nimeni nu se gândea că va ajunge aici, atunci când a ajuns prima oară la judo, în clasa a IV-a. Era extreme de slăbuță și bolnăvicioasă, și părinții nu mai știau ce să facă cu ea ca să își revină.
Am vorbit cu sportiva despre momentul critic care a propulsat-o către cea mai înaltă distincție la care poate visa un sportiv de performanță, medalia olimpică, despre dragostea pentru judo, dar mai ales despre voința aceea care mută munții din loc, și care a transformat-o într-o judoka de calibru la nivel mondial.
Săptămâna trecută Alina Dumitru a devenit mama unui băiețel, și este foarte fericită! O felicităm și îi mulțumim pentru timpul acordat! (n.r. interviul ne-a fost acordat acum 1 luna).
sursa foto jurnalistsportiv.ro
Adrenallina: Ai spus că cel mai proeminent moment din cariera ta sportivă a fost atunci când ai reuşit medalia olimpică. Înțeleg că un eşec te-a condus către acest moment. Şi aş vrea să ne spui un pic despre asta.
Alina Dumitru: Întotdeauna merg pe principiul ăsta, aşa le spun şi copiilor pe care îi antrenez: când te învinge cineva te face mult mai puternic şi îţi doreşti mult mai mult să ajungi mai sus.
Prima mea participare la Jocurile Olimpice a fost la Atena şi pot să zic că acolo a fost momentul critic pentru mine, dar în acelaşi timp şi bun, pentru că m-a ajutat aşa cum am zis, să merg mai departe şi să câştig titlul olimpic mai târziu.
La Atena am ajuns până în semi-finale, unde am pierdut în faţa unei japoneze. Următorul meci îl aveam pentru medalia de bronz, cu o chinezoaică pe care o întâlnisem de mai multe ori şi chiar o învinsesem. Ştiam că şi atunci aş putea s-o înving şi practic meciul a fost al meu. Am condus-o tot meciul până în ultimele secunde. Mai erau 20 de secunde, am ajuns la sol, şi ea a continuat, m-a prins în fixaj şi mai erau fix 5 secunde să fie medalia la mine în mână.
Ce s-a întâmplat în cele 5 secunde?
Nu am reuşit să ies din acea fixare, mi-au scăpat picioarele, sunt mai multe poziţii în care poţi să ieşi din acele fixări făcute la sol. Nu am putut, a reuşit ea în schimb, şi m-a ţinut timpul necesar pentru a reuşi să câştige ea medalia de bronz.
(*În 2004, la Jocurile Olimpice de la Atena, japoneza Ryoko Tani, o legendă a judo-ului mondial, a învins-o pe Alina în semifinale şi şi-a adjudecat apoi medalia de aur. Ajunsă în recalificări şi în lupta pentru o medalie de bronz, Alina a fost învinsă în meciul decisiv de chinezoaica Gao Feng, în ultimele 5 secunde.)
Cred că a fost o provocare groaznică.
Da. Efectiv nu îmi venea să mă ridic de pe saltea. Şi dacă m-am ridicat de pe saltea efortul a fost atât de mare, îmi doream atât de tare să câştig acea medalie, a fost atât de mare, încât am rămas efectiv fără putere.
Locul în care eram era pe un podium, trebuia să cobor nişte scări. N-am mai putut să cobor, m-a luat antrenorul în braţe, nu mai puteam să mai merg.
După ce că pierdusem medalia de bronz, mă mai luaseră şi la control antidoping. Mă gândeam: “mă vedeţi atât de puternică, am luat medalia, încât să mă verificaţi doping? Verificaţi medaliaţii”. Și eram nervoasă şi m-au şi înţepat și mi-au luat şi din păr probe… a fost şi un doping mai agresiv. Eram terminată atât fizic cât şi psihic și am mai îndurat şi acel moment groaznic, dar asta m-a ajutat să devin mult mai puternică. Și să am o dorință și mai puternică pentru a merge la următoarea Olimpiadă, pentru a-mi pune la punct ceea ce atunci am greşit.
Sunt curioasă de câte ori ai vizualizat ulterior pe parcursul antrenamentelor tale acele 5 secunde.
Îmi rămăsese în cap şi visam noaptea. Mai aveam de stat la Atena după meci și s-a întâmplat că nu mai puteam să rezist să stau în satul olimpic. Vedeam sportivii că veneau de la competiţii medaliaţi şi bucuroşi şi eu ştiam că avusesem medalia în mână şi că o pierdusem în ultimele secunde…
Dormeam până pe la 9 dimineaţa şi plecam din sat, ca să nu mai văd pe nimeni și să uit acel moment. Dar nu se poate, nu poţi să uiţi, şi nu l-am putut uită până nu am reuşit să câştig din nou titlul european, în anul următor.
on Day 1 of the London 2012 Olympic Games at ExCel on July 28, 2012 in London, England.
Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin, am fost atât de marcată de acel moment încât am vrut să mă retrag. Dar am avut părinţii aproape, antrenorii, ei au ştiut ce să-mi spună la momentul respectiv.
Am continuat, am mai ieşit de încă 4 ori campioană europeană, am reuşit să câştig şi o medalie la Campionatele Mondiale şi am ajuns apoi la Beijing, unde s-a întâmplat minunea. (n.r. La Jocurile Olimpice de la Beijing, în 2008, Alina Dumitru devine campioană olimpică)
Spune-mi despre cum trebuie să faci faţă emoţiilor într-un campionat mondial. Bănuiesc că nu se compară cu celelalte competiţii.
Da, într-adevăr, emoţiile, mai ales la jocurile olimpice, sunt diferite. Eu îmi spuneam mie că sunt cea mai bună, că m-am antrenat şi pentru asta trebuie să înving! Sunt la fel, am două mâini, două picioare, şi de ce nu aş putea şi eu, şi tot timpul îmi spuneam aceste cuvinte şi mă făceau să trec peste stresul şi tensiunea care erau asupra mea.
Greu, orice ţi-ai spune tot greu e, dar într-adevăr emoţiile astea trebuie să fie constructive.
De celaltă parte, cum se resimte bucuria pe podium, pe cea mai înalta treaptă? Pentru mine momentul Beijing, când am urcat pe cea mai înalta treaptă a podiumului, este ceva unic. Îți vine să râzi, să plângi, să sari, nici nu ştii cum să reacţionezi.
Să auzi imnul, să vezi steagul fluturând, să îţi vezi prietenii, cei din Federaţie, cei de la Comitetul Olimpic, că te susţin şi că îţi strigă numele şi sunt mândri de tine. Mai mult decât atât, atunci când m-am întors de la Beijing, m-au aşteptat din mai multe părţi ale României, oameni care m-au aşteptat şi m-au felicitat, îmbrăcaţi în kimono, la aeroport. Momentele acestea sunt cele mai frumoase şi îţi dai seama cât de mult înseamnă un sport dacă ajungi să îl practici la un nivel de performanţă.
Mulți tind către performanţă, dar puţini sunt cei aleşi. Ce crezi tu că face diferenţa între un sportiv care munceşte şi el, se antrenează şi el, şi totuşi nu ajunge pe cea mai înaltă treaptă şi cel care ajunge. Ce face diferenţa?
Nu ştiu să zic. La mine poate a fost şi un pic talent.
Deci ai zice că ţine şi de talent dincolo de muncă.
Da, foarte mult. Pentru că, de exemplu, veneam după o pauză şi făceam unul două antrenamente şi îmi intram foarte uşor în formă. Pe când poate altele nici nu apucau să facă pauză, erau încontinuu la antrenamente şi nu ajungeau la forma respectivă.
Şi asta a condus la concluzia că am talent. Şi într-adevăr, aşa a fost, şi eu am simţit asta, dar pe lângă talent evident a fost şi muncă, îţi trebuie foarte mult să îţi doreşti şi să ai ambiţia aia să treci peste orice şi să nu te împiedice nimeni, să nu dai înapoi. Sunt momente în care eşti tânăr, vrei şi tu să ieşi în oraş noaptea, să pierzi nopţile. Mulţi sportivi cedează ispitei şi făcând chestiile astea pierzi, începi să dai înapoi.
Dar conştientizezi lucrurile la vârsta aia? Nu sunt mai puternici hormonii?
Pentru mine nu, pentru că mi-am urmărit visul şi mi-am urmărit drumul, mi-am dorit foarte mult să ajung pe podium la cea mai importantă competiţie.
Aşa ţi-ai dorit de mică, dintotdeauna?
Nu, când am început să practic judo. A început să îmi placă. Am avut şi momente grele la început, eram foarte firavă, slăbuţă şi chiar nimeni nu îmi dădea vreo şansă să pot să fac un sport. Aveam 22 de kg în clasa a IV-a, eram slabă slabă, săracii părinţi nu mai ştiau ce să facă cu mine că numai prin spitale am stat, din clasa I-a până într-a IV-a. Eram foarte bolnăvicioasă.
Şi bănuiesc că a dispărut asta în momentul în care ai început să faci sport.
Da. Păi pentru asta m-am şi dus la sport şi am simţit că m-am întărit şi fizic şi psihic. Am vrut să le arăt că din fetiţa aia mica și firavă se poate face ceva, nu o dai la o parte.
Campioană olimpică la judo.
Cred că şi asta m-a făcut să îmi doresc mai mult, să nu mă las pradă ispitei şi să îmi urmăresc visul.
Cum ai ajuns tocmai la judo?
Primul meu antrenor a venit în şcoală, eram în clasa a V-a, şi a venit să ne povestească despre judo. Povestea lui a fost atât de frumoasă încât n-am putut să stau departe de ea şi am zis “hai să încerc”.
Deşi părea probabil ceva destul de agresiv pentru o fetiţă.
Judo nu era atât de bine cunoscut şi nu prea ştia nimeni despre ce e vorba, nici eu, îl confundam mereu cu karate. Mulţi cred că îl confundă şi în ziua de azi, cu karate, bătăi cu picioare, dar nu, e total diferit. Nu se compară karate cu judo, e altceva. Eu doar vrut eu să fac sport, să fac mişcare.
Şi a fost chimie, nu?
La început nu! Doi ani mi-au trebuit să pot să ajung şi eu unde trebuie. Numai că nu m-am lăsat. Pe când majoritatea cu care am fost şi din clasă şi din şcoală au început să se lase pe rând, am rămas numai eu. Antrenorul a început să facă selecţie la alte şcoli şi a urmat un cantonament la Băile Herculane.
După doi ani, eu nu progresasem deloc, eram tot stângace. Şi în acel cantonament nu a vrut să mă ia. Eram cea mai veche de acolo şi nu voia să mă ia.
Cumva, m-a luat, și eu m-am ambiţionat atât de tare încât după acel cantonament – antrenorul şi acum îmi povesteşte, el ştie mai bine momentele acelea – alergam şi îi lăsam în spate chiar şi pe băieţi. Antrenorul zicea că nu-i venea să creadă câtă voinţă am. Şi după acel cantonament am ajuns la sală şi, nu ştiu, parcă eram alta.
A fost ascendent totul de atunci.
Sigur. Dacă nu aş fi mers în cantonamentul ăla probabil că aş fi cedat, m-aş fi retras, că îmi părea rău că de ce pe mine nu m-a luat. Dacă făceam asta nu mai eram ce sunt astăzi.
Dar noroc că antrenorul meu este un antrenor excepţional, domnul Câmpeanu Emanoil. Dacă aş fi avut un antrenor care să vorbească urât cu mine sau să ţipe la mine sau să dea în mine nu cred că aş fi rezistat. Au fost mulţi antrenori de genul asta, că vedeam, mergeam la alte cluburi sau mergeam la competiţii. Dacă un sportiv pierdea, antrenorul îl bătea, efectiv îl bătea. Iar pe mine asta mă şoca, nu-mi venea să cred ce văd.
La mine nici părinţii nu mi-au dat o palmă. Şi nu cred că ar fi acceptat, cu siguranţă n-ar fi acceptat să mă bată altcineva. Şi am avut şi norocul ăsta că am avut un antrenor bun, pot să zic că eu am avut norocul că l-am întâlnit, antrenorul a avut noroc că m-a găsit.
Spune-mi câteva calităţi pe care crezi tu că le are sau ar trebui să le aibă un sportiv care face judo.
Trebuie să aibă îndemânare. Dar aşa cum am zis, la mine a contat foarte mult talentul. După care restul le poţi face în timp. Şi viteza, îndemânarea, forţa, toate acestea le poţi deprinde în timp, făcând exerciţii, şi așa ţi le aduci la capacitatea maximă. Trebuie să fii ambiţios, trebuie să ai dorinţa aia de a-ţi duce visul până la capăt şi trebuie să fii muncitor.
Cred că se aplică pentru orice sport.
Da, se aplică cred în orice domeniu, asta aşa e, da. Nu le ai pe astea, nu ai cum să progresezi.
PALMARES Alina Dumitru
| Medalii olimpice | |||
|---|---|---|---|
| Judo | |||
| Aur | Beijing 2008 | 48 kg | |
| Argint | Londra 2012 | 48 kg | |
| Campionatele Mondiale | |||
| Bronz | Cairo 2005 | 48 kg | |
| Bronz | Rio de Janeiro 2007 | 48 kg | |
| Bronz | Tokio 2010 | 48 kg | |
| Campionatele Europene | |||
| Bronz | Maribor 2002 | 52 kg | |
| Aur | București 2004 | 48 kg | |
| Aur | Rotterdam 2005 | 48 kg | |
| Aur | Tampere 2006 | 48 kg | |
| Aur | Belgrad 2007 | 48 kg | |
| Aur | Lisabona 2008 | 48 kg | |
| Bronz | Tbilisi 2009 | 48 kg | |
| Aur | Viena 2010 | 48 kg | |
| Aur | Istanbul 2011 | 48 kg | |
#inspirație. Gimnastul Marian Drăgulescu, multiplu campion mondial : Am spiritul de competiție în sânge!
La 35 de ani, Marian Drăgulescu este cel mai titrat gimnast român, cu opt titluri de campion mondial şi nouă titluri de campion european în palmares, precum și unul dintre sportivii noștri calificați deja la Jocurile Olimpice de la Rio, din august, anul acesta. Drăgulescu a reușit recent calificarea, în noiembrie anul trecut, la Mondialele de Gimnastică de la Glasgow, Marea Britanie, unde a câștigat argintul la sărituri, în condițiile în care venea după o pauză sportivă de 3 ani. (n.r. și-a anunțat retragerea în 2012, după Jocurile Olimpice de la Londra).
Drăgulescu vânează medalia de aur de la Rio 2016, singura care îi lipsește din palmares. Dacă reușește, o va adăuga celor 3 medalii olimpice deja prezente, una de agint la sol, bronz la sărituri și bronz cu echipa, castigate la Jocurile Olimpice din 2004, de la Atena.
Am vorbit cu Marian Drăgulescu pe Adrenallina, la rubrica #inspiratie despre motivație, reveniri spectaculoase, performanță în sport și vise mari.
Marian Drăgulescu
Adrenallina: Felicitări pentru revenirea spectaculoasă de la Campionatele Mondiale de Gimnastică de la Glasgow, Marea Britanie, din noiembrie! După 6 ani, ai cucerit o nouă medalie la Mondiale, şi asta după o perioada dificilă pentru tine. O retragere din sport în 2012, 3 ani departe de sportul de performanţă… Cum ai reuşit?
Marian Drăgulescu: Îmi era dor de gimnastică, mi-a prins bine pauza, m-am odihnit. Am reuşit prin muncă, un program şi un obiectiv bine stabilite, determinare, perseverenţă şi motivaţie.
Cum a fost pauza asta pentru tine? Cum ai trăit-o, ce ai făcut?
Am antrenat copiii de la CSA Steaua la gimnastică, am fost şi am făcut selecţie din şcolile şi grădiniţele din apropierea clubului Steaua, și împreună cu colegii mei antrenori Alin Jivan, Adrian Bucur, Cristina Maria şi Fiodor Martea am promovat 2 copii la lotul de olimpic juniori. (n.r. Cristi Anghel si Benjamin Cristea).
Cum te-ai raportat la sport în timpul asta? Şi cum ţi-ai dat seama că încă ai lucruri de făcut în gimnastica mondială?
Nu am făcut mişcare în niciun fel, consideram că am făcut destul sport şi simţeam nevoia să mă relaxez. Am rămas conectat la gimnastică, pe lângă antrenorat am fost şi arbitru la competiţiile interne. Eram la curent cu ce se întâmplă pe plan mondial la gimnastică. Ştiam că încă mai pot face faţă, şi olimpiada era foarte aproape, iar faptul că medalia de aur este singura medalie de la jocurile olimpice care îmi lipseşte din palmares am zis de ce nu! Au fost alături de mine şi m-au sprijinit în decizia pe care am luat-o soţia mea, Corina şi socrul meu, Mihai Alexandru, persoane care iubesc sportul şi marea performanţă.
Din punct de vedere medical mă simţeam mai bine. Am început pregătirea cu un an înainte de prima competiţie, am luat-o uşor, am făcut şi foarte multă fizioterapie şi recuperare medicală, să pot face faţă antrenamentelor. Pe această cale vreau să le mulţumesc persoanelor care m-au ajutat în acest sens: Robert şi Giorgiana Donatelli, Ştefan Movileanu şi Mihai Rascu.
Aur pentru Romania la Campionatele Mondiale de Gimastica Artistica, 2006, Danemarca
10 medalii de aur în cariera ta, argint şi bronz olimpic. Visezi la aur la Rio. Cum merg antrenamentele? Cum arată o zi de pregătire pentru tine în perioada asta?
Visez la medalia de aur la Rio, şi pentru asta mă pregătesc cât pot eu mai bine. Antrenamentele merg bine, mai sunt multe lucruri de pus la punct dar sunt încrezător că voi fi gata când va veni momentul. În momentul de faţă am 11 antrenamente pe săptămâna a câte 2,5 ore fiecare. Suntem în perioada în care încă ne revenim după sărbători, acumulăm forţă, mobilitate şi rezistenţă!
Cum ai ajuns tu la 7 ani în sala de gimnastică? Părinţii te-au dus acolo? De ce tocmai la gimnastică?
Tata era mecanic şi a cunoscut un antrenor foarte bun de Karate de la CSA Steaua. Mama şi tata au făcut sport în copilărie, şi au considerat că sportul este benefic şi aşa am ajuns eu la Karate. Dar nu mi-a plăcut, nu m-am regăsit. Aveam antrenamente numai seară târziu, mă lua somnul, antrenamentele erau foarte stricte, nu aveam voie să zâmbim, să mai schimbăm şi noi o vorba între noi… în fine, nu mi-a plăcut.
Într-o zi, la şcoală a venit un antrenor ( Avarvarei Dumitru ) de gimnastică să facă selecţie, am fost şi eu selectat. Când am intrat în sala de gimnastică a fost dragoste la prima vedere!
Cum a fost pentru tine copilăria? Ai trăit-o foarte legat de sport şi de un program riguros de antrenament?
Până la 14 ani am locuit acasă la părinţii mei, mergeam la şcoală iar după aceea când copiii ieşeau la joacă eu mergeam la antrenament. De la 14 ani am locuit prin cantonamente, împreună cu ceilalţi gimnaşti. Stăteam în cantonament tot timpul anului, mai puţin o săptămâna vara şi o săptămâna iarna de sărbători!
foto arhiva personala
Cum te-a modelat sportul în viaţă? Ce ţi-a dat, ce ţi-a luat?
Mi-a oferit în primul rând un stil de viaţă sănătos, recunoaştere, notorietate şi împlinire. Normal că în sportul de performanţă există şi o uzură a organismului, trebuie să-ţi forţezi limitele întotdeauna pentru a fi cel mai bun. Dar consider că sunt o persoană norocoasă, am avut ocazia să-mi descopăr talentul şi să îl dezvolt la cote maxime.
De unde înflăcărarea asta de a fi cel mai bun? De unde ţi-o iei şi cum ţi-o explici?
Înainte de toate sunt o persoană foarte ambiţioasă, am spiritul de competiţie în sânge, întotdeauna mi-am dorit să fiu cel mai bun. Iar odată cu medaliile au venit recunoaşterea şi beneficiile, iar asta m-a motivat şi mai mult. În prezent, motivaţia mea cea mai mare este palmaresul, îmi trebuie medalia de aur de la Jocurile Olimpice, astfel încât colecţia mea de medalii să fie completă!
Ce face diferenţa între un sportiv foarte bun şi cel mai bun din lume? De ce doar unii dintre cei mai buni ajung şi cei mai buni din lume?
Diferenţa constă în micile detalii cărora unii sportivi nu le dau importantă. Ar mai fi şi viziunea, un dram de noroc şi o strategie în pregătire astfel încât să reuşească să atingă forma maximă exact în perioada competiţiei.
credit foto Romania Libera
Spune-ne un om (sau o situaţie) care te-a marcat profund în drumul tău.
Persoana care m-a ajutat cel mai mult în cariera mea a fost Nicuşor Pascu, deși nu era antrenorul meu, nici măcar la același club nu eram. În 1994 am rămas singurul sportiv la CSS Dinamo din grupa antrenorului Sacerdoteanu Petre, care please dintre noi, și m-am antrenat singur 6 luni. Datorită lui Nicușor Pascu am ajuns la lotul de juniori la Timișoara. Aici ne-am antrenat împreună, am reușit să execut aproape toate elementele din gimnastică sub îndrumarea lui, și ne-am potrivit ca o manușă: eu sportivul curajos care nu zicea nu la nicio provocare, iar el antrenorul care întotdeauna a vrut mai mult, atât de la el cât și de la sportivi. Tot el m-a susținut în promovarea la lotul de seniori.
Am reuşit să trec peste obstacole pe care nu credeam că le voi depăşi vreodată. O situaţie care m-a marcat profund a fost o accidentare într-o competiţie, unde am aterizat în cap la sărituri. Încercam să reiau antrenamentele săptămână de săptămână, dar abia după 6 luni am reuşit să întru în pregătire, iar această încercare a fost doar începutul… dar am reuşit să trec peste toate.
Marian Dragulescu, Jocurile Olimpice, Atena, 2014
Ce calitate preţuieşti cel mai mult la oameni?
Onestitatea şi munca.
Ce îţi doreşti cel mai mult?
Să fiu sănătos, să am familia şi prietenii aproape şi, desigur, medalia de aur la Rio!
Cum vezi viitorul gimnasticii româneşti?
Generaţiile se schimbă, viaţă este grea şi este nevoie de mai mult decât pasiune în sportul de performanţă.
Trebuie susţinuţi şi motivaţi mai mult atât antrenorii cât şi sportivii care aduc medalii pe plan internaţional. Guvernul poate găseşte o soluţie legată de legea sponsorizării, astfel încât companiile să fie co-interesate să investească în sport, marii campioni au nevoie de contracte de publicitate, este un lucru firesc în toată lumea.
Încă mai avem antrenori buni şi copii talentaţi, dar este nevoie de susţinere pe plan naţional din partea Guvernului, pentru un sport cu tradiţie în România, de crearea mai multor săli de gimnastică sau măcar de echiparea celor existente la cel mai înalt nivel. E nevoie de toate acestea pentru că România să aducă în continuare medalii internaţionale.
EXCLUSIV. Singura femeie care a înotat Dunărea și râurile Europei: “Asta e tot ce contează: următoarea mișcare, următorul braț”
Mimi Hughes este o profesoară de liceu de undeva din America, Tenessee, în vârstă 59 de ani și având 4 copii. Mimi este și singura femeie din lume care a traversat înot, în 2006, pe când avea 50 de ani, cei 2.850 de kilometri ai Dunării, pornind de la izvor (munții Pădurea Neagră, Germania) și până la vărsare (Sulina, România). Este prima persoană din lume care a traversat fluviul fără să se ajute de aripioare de înot și a doua persoană care încearcă să facă această expediție și reușește. A realizat performanța asta împreună cu fata ei, Kelsey, atunci în vârstă de 19 ani, care a însoțit-o într-un caiac.
Dar asta nu e singura aventură incredibilă a americancei: înotătoarea de anduranță a traversat și distanța dintre Alaska și Rusia (strâmtoarea Bering, în 1997, la 41 de ani), cei aproape 5 kilometri de ape înghețate și foarte periculoase (din cauza curenților), precum și afluenții Dunării, râurile Drava (707 km) și Mura (480 km), dar și râul Tenessee (1049 km), din sud estul Statelor Unite, și râul Ohio (1579 m).
Am vorbit cu Mimi Hughes în exclusivitate, pentru Adrenallina, și am aflat o poveste minunată: înotătoarea a dedicat fiecare dintre aceste epice aventuri unei cauze, iar aceasta este, de cele mai multe ori, protejarea mediului înconjurător. Mimi și-a însoțit traversările de speech-uri de conștientizare cu privire la importanța protejării ariilor naturale și necesitatea unor măsuri care să limiteze poluarea si distrugerea naturii. Adică, după ce înota peste 30 de kilometri pe zi, stând în apă între 6 și 8 ore, (a început traversarea în luna mai și a finalizat-o în august), uneori avea întâlniri cu oamenii și oficialitățile localității, pentru a vorbi despre protejarea Dunării. (n.r. aceste întâlniri erau aranjate de cei cei care au sprijinit-o pe Mimi în expediție, The World Wide Fund for Nature și Rotary International.)
Mimi Hughes (Petterson)
credit foto: danubeswimmer.com
“Dacă nu aș fi dedicat traversările unei cauze mai mari decât mine și mai semnficative decât persoana mea, nu aș fi reușit să fac asta”, ne-a mărturisit Mimi, care a completat: “Să înot fluvii este mai eficient decât să stau acasă și să mă plâng copiilor mei despre chestiile care mă deranjează în lume.”
Aventura ei pe Dunăre a durat 90 de zile, perioadă în care a înotat între 6 și 8 ore pe zi, într-o apă în bună parte poluată, din cauza deversărilor accidentale de petrol și a deșeurilor de plastic aruncate iresponsabil. Mimi a povestit întreaga expediție a Dunării într-o carte, care se găsește de cumpărat pe Amazon, și se numește Wider than a Mile.
“Cu toții ar trebui să fim îndrăgostiți și interesați de sănătatea mediului înconjurător. Este viața noastră. Dacă ții cu adevărat la oameni, atunci trebuie să te asiguri că nu vor bea apă care le face rău sau că respiră un aer care le dăunează”, a declarat Mimi în 2007 unui reporter Associated Press.
Să îi aflăm povestea:
Dragă Mimi, pentru început, felicitări pentru performanțele tale remarcabile! Spune-ne, cum a început totul pentru tine? Cum ai descoperit înotul de anduranță?
Când cei 4 copii ai mei erau mici, i-am înscris într-o echipă de înot. La începutul sezonului de înot, se plângeau de apa rece. M-am gândit că ar fi corect să înot și eu în apa aia rece, cu ei. La acea vreme, deja începusem să alerg. Înotul era doar o completare minunată pentru alergările mele. Pe atunci eram mulțumită să înot 1500 de metri. Apoi, fiica mea, Tess, a început să se remarce ca înotătoare profesionistă. A fost nevoie să o duc la 50 de kilometri depărtare de casă, la un bazin mai mare și un antrenor mai bun.
În loc să stau pe o bancă și să mă uit la ea cum înoată, m-am înscris în echipa de înot Masters, și am înotat și eu. Distanțele mele de antrenament au crescut până la 5 kilometri. Adoram distanțele lungi, și antrenorului meu îi plăcea să-mi dea seturi de 800 de metri. În lunile de vară, am început înotul în ape deschise, pe un lac din apropiere. Toți copiii mei stăteau într-un caiac gonflabil și eu îi trăgeam după mine pe lac. Uneori îi trăgeam la mal ca să-și ia o înghețată sau să-și comande cartofi prăjiți, apoi plecam iar, trăgându-i după mine pe lac.
Acum, când sunt deja mari, tot mai facem asta uneori: mă lasă să îi trag după mine pe lac, în timp ce ei beau bere și ascultă muzică la Iphone-uri.
Știu că toate traversările tale au avut o cauză, majoritatea de conștientizare a problemelor mediului înconjurător. Ce ai aflat înotând atâtea râuri internaționale? Care au fost principalele tale îngrijorări?
Fiecare traversare a unui râu/ocean a avut o cauză. Dacă nu aș fi dedicat traversările unei cauze mai mari decât mine și mai semnificative decât persoana mea, nu aș fi reușit să fac asta.
Rusia, prima mea traversare majoră (n.r. strâmtoarea Bering, în 1997) a fost pentru pace și vindecare între națiuni; (n.r. Mimi a crescut în anii Războiului Rece, când relațiile politice și militare dintre America și aliații NATO cu țările din Blocul de Est erau extrem de încordate)
Traversările râurilor Tenessee, Dunăre, Drava și Mura au fost pentru a inspira mai multă responsabilitate socială și de mediu; traversarea râului Ohio a fost pentru responsabilitate socială, în ceea ce privește susținerea deprinderilor de viață și a unei educații academice pentru fete și femei, la nivel local, național, internațional.
Mimi vorbeste despre nevoia de a proteja Dunarea, la un festival in Serbia, 2013; foto credit foto wwf.panda.org/
Au fost multe îngrijorări la toate aceste traversări, și toate se puteau schimba oricând în alte îngrijorări, în funcție de situație. Era imperativ să finalizez traversarea, și, pentru asta, important pentru mine și ajutorul de caiac era să rămânem în momentul prezent. Să te gândești la ceea ce ți se poate întâmpla nu face decât să-ți ia din hotărâre.
Care a fost cea mai grea experiență/parte a acestor traversări? Ai înotat săptămâni, luni la rând, mai mult de 20 de km pe zi. Cum ai reușit să faci asta? Pare suprauman.
Angajamentele de lungime și timp pentru aceste expediții fac să fie greu pentru mine să spun care a fost cea mai grea parte din tot – provocările erau variate și se schimbau frecvent. Când era prea frig, ne luptam cu hipotermia. Când era prea cald, epuizarea din cauza temperaturii ridicate era o problemă.
Grindina, furtunile, ploaia și inundațiile au fost pe lista de provocări ale vremii. Obținerea apei și a mâncării sănătoase (suntem vegetariene, eu și fiica mea) nu a fost ușoară. Uneori, habar nu aveam unde vom dormi la finalul zilei. Când kilometrii dintr-o zi erau finalizați, căutam locuri de campat pe lângă râu. Din fericire, oamenii – indiferent de naționalitate, rasă, religie sau gen – au venit la râu, oricare ar fi fost acesta, ca să ajute, și au făcut posibil succesul fiecărei traversări în parte.
Acum îmi dau seama că cea mai grea parte a acestor traversări nu e doar ceea ce se întâmplă în timpul lor, dar și ceea ce se întâmplă DUPĂ. Traversările sunt prea intense și copleșitoare ca să mai ai timp să și reflectezi la ele în timp ce se petrec. Să îmi fi permis să mă gândesc la mai mult decât următorul minut, următoarea mișcare a brațului, următoarea gură de apă ar fi fost devastator pentru hotărârea mea. Singura mea grijă și preocupare a trebuit să fie limitată la momentul prezent. Asta e tot ce contează: următoarea mișcare, următorul braț.
Când traversarea e gata și mă întorc acasă, abia atunci începe reflecția. Alături de reflecție – uneori asupra unor lucruri pe care nu doresc să mi le amintesc – este și epuizarea fizică și psihică pe care trebuie să le depășești. Reunirea cu prieteni și cunoștințe este grea pentru că înotul mă schimbă.
Dunărea a fost o experiență incredibilă. Mă gândesc la oamenii care au venit la râu să ne ajute și la cei care ne-au ajutat de la distanță, atunci și în fiecare zi din viața mea.
Ai făcut echipă cu fiica ta, Kelsey, în multe dintre aceste expediții: ea este cea care te-a acompaniat, într-un caiac. Cum ați funcționat ca echipă?
credit foto experimentinflight.blogspot.com
Prietenii mei, Kathy Cohen (asistentă medicală) și Pam Dean (profesor) au fost echipa mea pentru 2 traversări: Rusia și râul Tenessee. Kelsey încă era la liceu când am înotat Tenessee, dar a făcut parte din echipaj spre sfârșitul expediției. A fost un membru de echipaj grozav. De aceea am ales-o pentru Dunăre. Era foarte tânără, avea doar 19 ani când m-a însoțit pe Dunăre, în cele 3 luni, și a fost copleșită teribil de toată această experiență. Încă reflectă asupra acestei expediții ca fiind foarte dificilă și provocatoare, dar spune fără ezitare că ar face-o din nou.
Kelsey a început să înoate și să alerge când avea 5 ani. S-a apucat de fotbal la 8 ani, și nu s-a mai oprit de atunci. A pus umărul la înființarea unei echipe de fotbal în Huntsville, Alabama, și deseori arbitrează Organizația de Forbal Junior American (American Youth Soccer Organization). Înoată rar dar aleargă de plăcere curse de 5 kilometri. Îi place de asemenea raftingul.
Cum v-ați conectat în timpul expedițiilor?
Kelsey a avut o sarcină foarte dificilă. Ea era ochii mei pentru următoarea mișcare în Dunăre. Unde mă conducea ea, eu o urmam. Să înot în linie dreaptă pentru mine e imposibil! Am învățat cum să funcționăm ca o echipă, ca o singură persoană. Îmi făcea mișcări cu mâna pe lângă caiac, ca să mă atenționeze că urma pericol sau ca să mă opresc. La fiecare 1 oră/2 ore mă oprea, ca să îmi dea apă și mâncare. Fără ea, mă îndoiesc că aș fi reușit. Am fost o echipă. Nu mereu o echipă fericită dar o echipă. Sunt mândră de toți copiii mei și îi iubesc pe toți, dar eu și Kelsey am avut o experiență pe care nu a mai avut-o nicio altă mamă și fiică din lume.
Tatuajul lui Mimi, simbolul reciclarii, este un cadou din partea uneia dintre fiicele ei. credit foto blog.al.com
Cum ți-au schimbat aceste expediții viața?
Cum mi-au schimbat viața? Mi-au schimbat viața în multe feluri, dar cea mai semnificativă schimbare a venit din interacțiunile cu oamenii din localitățile de pe lângă râuri și de dincolo de ele, cei care m-au ajutat să finalizez aceste traversări. Am aflat că majoritatea oamenilor (din păcate) nu învață niciodată. Ca oameni, ne dorim toți același lucru: o planetă sănătoasă și liniștită, unde să trăim și să iubim. Doar când ne privim prin prisma rasei, a religiei, a naționalității, a clasei sociale, sau a genului găsim motiv de ură, brutalitate și de susținere a războiului.
Indivizii nu beneficiază niciodată de pe urma unei astfel de mentalități, doar guvernele, liderii religioși și cei extraordinar de bogați. Eu mă străduiesc să iau în considerare oamenii după caracter și nu după rasă, religie, și așa mai departe.
Una dintre cele mai prețioase posesiuni ale mele nu are valoare monetară. Este o floare pe care un bărbat mi-a trimis-o din Rusia, împreună cu urarea unei traversări reușite. Nu știu nimic despre acest bărbat, decât că este un rus care m-a ajutat enorm în incercarea din strâmtoarea Bering, împreună cu soția lui Natasha. Darul unei flori, în țara mea, simbolizează compasiunea de care toți suntem capabili față de ceilalți, ca ființe umane. Trebuie să ținem minte asta, că înainte de toate suntem ființe umane.
Varianta în engleză a interviului, aici.
Mimi si fiica ei, Kelsey, la una dintre opririle pe malul Dunarii; credit foto www.kpbs.org
Doua femei, un singur fluviu. Coperta cartii scrise de Mimi, Jurnalul de calatorie al expeditiei de traversare inot a Dunarii
- La 59 de ani, Mimi continuă să înoate și să participe la ultramaratoane de alergare, dar, mai ales, continuă să inspire oamenii din toată lumea, indiferent de rasă, sex, orientare religioasă…
#inspirație. Scrimera Ana Maria Popescu: Medaliile sunt doar amintiri. Dar eșecul te învaţă să nu renunţi
Multiplă campioană europeană și mondială la scrimă, desemnată sportiva anului 2008, 2009 și 2013 pe plan mondial de către Federația Internațională de Scrimă, Ana Maria Popescu (Brânză) nu dă semne că s-ar opri aici.
Cea mai recentă performanță a scrimerei a fost luna trecută, când a câștigat medalia de aur în proba individuală a concursului de spadă feminin disputat la Nanjing, în China, etapă din cadrul Cupei Mondiale la spadă seniori.
Cum gândește un sportiv profesionist de talie mondială, cum continui să îți dorești să fii cel mai bun, când ai fost deja desemnat ca atare, și încă de mai multe ori? Cum ajungi să fii cel mai bun?
Dragostea pentru scrimă, talentul și munca, hazardul, ce îți ia și ce îți dă sportul de performanță, despre toate acestea am vorbit a cu Ana Maria Popescu, la rubrica #inspirație.
Ana Maria Popescu, foto credit: observator.ro
Adrenallina: Ai devenit campioană a României la 7 luni de la începerea antrenamentelor. Cum a fost victoria aceasta pentru tine atunci şi cum s-a petrecut? Să ştii că întrebarea are şi tentă de cum a fost posibil ?
Ana Maria Popescu: Câştigarea primului titlu de campion naţional la categoria copii s-a datorat în primul rând inconştienţei vârstei şi apoi a plăcerii de a mă lupta. După prima competiție la care mă prezentasem şi obţinusem penultimul loc, aveam de luat o revanşă :).Aşadar, după 9 minute de luptă în asaltul final, tabela arăta scorul de 2-2 iar la ‘tuşa de aur’ am făcut ce am ştiut mai bine, am închis ochii şi am întins mâna! Când am deschis ochii şi am realizat că am caștigat a fost exact ca un vis devenit realitate!
Felicitări pentru performanta ta recentă, aurul în concursul de Cupa Mondială din China! Care a fost cel mai dificil moment al etapei?
Mulţumesc! Cu siguranţă drumul a fost partea cea mai grea 🙂 După o călătorie de 20 şi ceva de ore, o zi în care ne-am antrenat, a venit şi ziua finalei. Trebuie să recunosc faptul că la vederea asalturilor ce mă aşteptau nu am fost foarte optimistă. Erau adversare incomode cu care mă mai întâlnisem de câteva ori, dar şansa a fost de partea mea şi am profitat de o zi în care scrima a părut uşoară.
Ai simţit vreodată că eşti menită pentru performanţă mondială?
Momentul în care am realizat că drumul performanţei a fost bine ales s-a întâmplat în 2001 la CM de cadeţi din Polonia, unde am câştigat medalia de aur. Îmi dorisem atât de mult acel titlu, visasem şi muncisem pentru el, încât ajunsă pe podium parcă m-am şi speriat de ce avea să urmeze!
Câştigasem o dată, dar acela putea fi norocul, în mintea mea era doar gândul că trebuie să confirm acel rezultat! Dar înainte de această întâmplare nu mă gândisem, doar auzeam adulţi care-mi dădeau credit: ” fetiţă asta o să ajungă mare!”, “are potenţial! e şi stângace! o să facă ceva”. Eu mă vedeam doar o fetiţă căreia îi plăcea să se joace cu săbii în loc de păpuşi 🙂
Ana Maria Popescu, in semifinale la Jocurile Europene de la Baku, pe 23 iunie, 2015
foto: AFP
Ai o abordare interesantă a succesului: medaliile le ţii sub lacăt, dar atunci când pierzi, faci un tablou mare cu asta, pe care îl aşezi la vedere, cum e cazul cu poza de la JO Londra 2012, când eşti îngenuncheată şi plângi. De ce?
Medaliile le am deja, sunt bine puse şi nu mai am ce învăţa de la ele. Sunt doar amintiri frumoase! Pe când eşecul te învaţă să nu renunţi! Poza aceea a fost şi unul dintre motivele pentru care am ales să continui după Londra. Nu puteam renunța, nu puteam să-mi iau rămas bun în genunchi şi cu lacrimi în ochi.
Spuneai că eşti talentată la scrimă şi la nimic altceva, orice alt sport te lasă rece. Cât de mult crezi în hazard, şi în această întâlnire providenţială a ta cu scrima?
Este purul adevăr 🙂 Vă pot face oricând o demonstraţie de cum NU se practică orice alt sport în afară de scrimă! Clişeul acela cu aşa a fost să se întâmple este valabil în cazul meu, un caz fericit. În familia mea nimeni nu a avut contact cu acest sport, eu nu auzisem până atunci de scrimă. Norocul meu a fost fratele mai mare, Marius, care trebuia să-i găsească o ocupaţie surioarei mai mici ca să nu-l mai bată la cap :).
Dacă ar fi să compari scrima cu o scenă, oricare, din viată reală sau SF, cum ai alege să descrii acest sport?
Scrima este o joacă la început, să zicem leapşa. Cu cât avansezi şi devine mai serios, ajungi în postura de vânător-vânat! Sunt interesante toate etapele! Cea mai bună imagine ar fi cu Tom&Jerry în orice ipostază, cine pe cine păcăleşte 🙂.
Spuneai într-un interviu că scrima înseamnă viteză, de reacţie, de deplasare, de execuţie, îndemânare, precizie şi intuiţie. Care sunt punctele tale forte?
Nu sunt o tragătoare de viteză, nici măcar una de forţă. Marele meu avantaj este intuiţia. Ghicesc intenţia adversarei şi asta mă ajută enorm într-un asalt.
Ce înseamnă pentru ţine performanța şi cum reuşeşti să te menţii acolo, în vârf? Care e secretul tău?
Să visezi şi să-ţi îndeplineşti visele. Probabil ar fi trebuit să folosesc cuvinte pompoase pentru a defini performanța, dar pentru mine e confirmarea faptului că am muncit bine. Dacă aş avea vreun secret chiar credeţi că l-aş divulga? 🙂 Simplul fapt că mai sunt multe medalii care îmi lipsesc din palmares mă motivează să rămân concentrată pe ce am de făcut.
Aur cu echipa
Cum îţi antrenezi psihicul? Ai avut dintotdeauna această tărie? Sau ţi-ai antrenat-o?
De curând am început să lucrez pentru pregatiea psihologică. Înainte, lucrurile veneau normal şi natural că şi cum aşa ar fi trebuit să fie! Probabil din cauza vârstei, îţi aduce ceva şi îţi ia altceva, un fel de legea compensaţiei. Ideal este să poţi păstra un echilibru.
Ce ţi-a dat şi ce ţi-a luat acest sport?
În primul rând mi-a dat şansa de a fi cel mai bun la un moment dat într-un anumit domeniu şi nu mi se pare puţin lucru. Apoi sunt micile plăceri şi bucurii de zi cu zi, pe care le trăiesc datorită sportului. Şi dacă ar fi s-o acuz că mi-a luat ceva, acel ceva ar fi probabil momentele petrecute departe de cei dragi! Trăgând linie, mi-a dat mai mult decât aş putea să dau eu mai departe în această viaţă!
Palmares de medalii
|
||||||||||||||||||||||
| Jocurile Olimpice | ||||||||||||||||||||||
| Argint | Beijing 2008 | individual | ||||||||||||||||||||
| Campionatul Mondial | ||||||||||||||||||||||
| Aur | Paris 2010 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Aur | Catania 2011 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Argint | Moscova 2015 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Bronz | Lisabona 2002 | individual | ||||||||||||||||||||
| Bronz | Catania 2011 | individual | ||||||||||||||||||||
| Bronz | Budapesta 2013 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Campionatul European | ||||||||||||||||||||||
| Aur | İzmir 2006 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Aur | Kiev 2008 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Aur | Plovdiv 2009 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Aur | Sheffield 2011 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Aur | Zagreb 2013 | individual | ||||||||||||||||||||
| Aur | Strasbourg 2014 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Aur | Montreux 2015 | pe echipe | ||||||||||||||||||||
| Argint | Kiev 2008 | individual | ||||||||||||||||||||
| Argint | Zagreb 2013 | per echipe | ||||||||||||||||||||
| Bronz | Sheffield 2011 | individual | ||||||||||||||||||||
- 2015-2016– 1 medalie de aur (Nanjing)
- Jocurile Europene din 2015: medalia de aur la individual, medalia de argint pe echipe
Maratonul oamenilor și al… cailor
Raluca Mihăilă
Un maraton este o competiție în care te întreci cu alți sportivi și cu tine însuți. Adică alți oameni 🙂
Ai auzit de competiția unde oamenii se întrec cu…. caii?! Da, exista așa ceva!
oameni și cai.
credit foto: Telegraph.co.uk
În fiecare an, peste 600 de alergători și zeci de cai se întrec într-o competiție de maraton, într-un orășel din Marea Britanie, Llanwrtyd Wells. Evenimentul a luat naștere în 1980, atunci când un proprietar de bar a auzit o discuție în care se dezbătea dacă un om ar putea ține ritmul cu un cal, pe distanță lungă. 🙂
Cursa are aproape distanța unui maraton – 35 de km– dar se întinde pe un teren mult mai dificil – pe dealuri, prin păduri sau terenuri mlăștinoase.
credit foto Walesonline.co.uk
Caii sunt favoriții :D, dar de obicei câștigă la câteva minute sau chiar secunde. Guess what, de două ori în istoria cursei oamenii au ieșit învingători! În 2004, Huw Lobb a devenit primul câștigător uman, reușind să întreacă cel mai apropiat cal cu un avans de 2 minute. A obținut un premiu de 25.000 lire pentru asta.
Premiul se reportează în fiecare an în care câștigă caii. Ei pleacă la 15 minute în urma oamenilor, iar la jumătatea cursei trebuie să treacă printr-un control veterinar – cu rol de verificare.
Vă las cu un minidocumentar interesant despre cursă :):
Exclusiv. Anca Bucur, corespondență de la Campionatul Mondial de Fitness, Las Vegas: “Iubesc să fiu pe scenă”
Românca Anca Bucur, Miss Fitness Universe*, este zilele acestea în America, Las Vegas, unde participă în perioada 19-21 noiembrie la Campionatul Mondial Fitness America 2015, una dintre cele mai importante competiții din industria fitnessului mondial, ce adună peste 700 de concurenți.
Anca participă la categoria Profesioniști, categorie dedicată concurentelor deja calificate în urma câștigării unei competiții importante, așa cum este Miss Fitness Universe. LATER EDIT: Anca Bucur a CÂȘTIGAT COMPETIȚIA ȘI ESTE CAMPIOANĂ MONDIALĂ LA FITNESS, CATEGORIA PROFESIONIȘTI! 🙂
*Sportiva noastră are la activ două titluri de campionă mondială la fitness şi unul de vicecampioană, obținut anul trecut, așa că are șanse mari acum pentru titlul suprem, și noi îi ținem pumnii!
Ne-a dat voie să intrăm puțin în culisele unui campion mondial, așa că vom afla din interviul de mai jos care a fost și este drumul ei către performanță.
Mulțumim că ne-ai scris din avion, Anca! 🙂
Anca Bucur foto arhiva personala
Cum arată, în mare, antrenamentul tău pentru Campionatele Mondiale de Fitness din SUA, care se apropie? Poţi să ne spui câte ceva şi despre nutriţia şi alimentaţia ta în perioada aceasta?
Sunt antrenor de group fitness şi predau o medie de 4 clase pe zi în diferite centre WorldClass din Bucureşti.
Trebuie să pun accent pe asta deoarece acest lucru contribuie foarte mult la condiţia mea fizică şi rezistenţa la efort.
Bineînţeles, pregătirea pentru concurs este specifică şi separat de ceea ce fac eu în sala că antrenor.
Am 28 de ani şi am început să fac sport de la vârsta de 3 ani. Toată experientă trăită până acum şi antrenorii pe care i-am avut de-a lungul anilor contribuie azi la capacitatea mea de a mă pregăti singură.
Ştiu cum să îmi compun exerciţiile de fitness, mă gândesc la temă, ideea de costum, şi toate celelalte.
Aşa că încerc să mai strecor printre clase înainte cu 3 luni de competiţie pregătirea specifică – coregrafie, mobilitate, dificultatea exercitilor şi rezistenţă crescută pentru a putea duce la final întreg exerciţiul de concurs.
În ceea ce priveşte alimentaţia adopt un stil de viaţă sănătos. Adică am un echilibru şi respect câteva reguli de bază indiferent de anotimp.
Fiind o Federaţie de Fitness în care se cere o musculatura naturală (e motivul principal pentru care am ales să particip la aceste competiţii) programul alimentar nu este deloc dramatic. Trebuie doar să scad procentul de grăsime ca să accentuez musculatura, iar asta rezultă din pregătire şi program alimentar.
Aşa că în cele 3 luni înainte de pregătire las dulciurile deoparte (pe care le mănânc ocazional) şi toate celelalte pericole alimentare. Am 3 mese principale, 1 shake sau 2 de proteină Herbalife, creată special pentru oameni activi că mine şi uneori o gustare compusă din seminţe crude/unele fructe.
Încerc să îi ofer corpului meu vitamine, mâncare şi suplimente de calitate, ca să reziste la programul care este supus.
Ştiu că ai un job solicitant, şi că zilnic tăi Bucureştiul în toate cele 4 colţuri ca să ajungi la centrele Worldclass, unde eşti instructor de fitness, sunt şi şedinţele particulare de antrenor… Cum găseşti timp?
Aşa este. Am perioade mai încărcate, unele mai normale.
Spre exemplu nu am mai avut un weekend liber din luna august ( după nunta mea) dar am fost foarte implicată în proiectele mele şi de asemenea ştiam că va urma satisfacţie, mulţumire şi apoi şi zile libere.
Îmi aleg singură proiectele şi aparitile în care mă implic. Dacă nu mă reprezintă sau simt că nu aş face faţă, reuşesc să aleg varianta cea mai potrivită mie. Cred că de fapt acesta e cel mai bun lucru pentru mine. Că îmi găsesc echilibrul şi mă implic în lucruri ce mă reprezintă şi motivează să îmi găsesc energia şi inspiraţia, chiar şi în zilele mai puţin bune.
Sunt un om optimist căruia îi place lucrul bine făcut.
Ce presupune antrenamentul mental pentru un Campionat Mondial? Poţi să ne dai un exemplu din care să înţelegem importantă psihicului în acest proces?
Este foarte inportant. Motoul meu preferat e: “Credinţa mişcă munţii din loc”. Cred că aşa am crescut.
Făcând sport de mică şi fiind departe de familie, am învăţat să fiu hotărâtă şi să fac lucrul până la capăt, dacă mi-l doresc cu adevărat. Aşa şi cu pregătirea pentru campionatele de fitness. Iubesc să fiu pe scenă, mă bucur că am reuşit şi mai ales că inspir oameni din jur. Cred că asta e hrană pentru suflet la un artist, la mine.
Anca pe scena, in concurs
foto arhiva personala
De unde vine această forţă, aceea de a devedi mereu? Ai la activ două titluri de campionă mondială la fitness şi una de vicecampioană, anul trecut. Şi ştiu că tintă ta a fost şi este întotdeauna aceea de campion.
Aşa e. Până aici am muncit să ajung campioană, pentru că asta îi spuneam mamei la vârstă de 7 ani când m-a înscris la şcoală de Gimnastică de la Deva: “Mami, vreau la gimnastică la Deva (ştiam de la televizor că acolo era Lotul de Gimnastică), să devin campioană”. Am reuşit.
Azi mă bucur de moment, de drum, de oameni, de experienţă.
Mi-am promis că atunci când nu voi mai fi entuziasmată sau nu voi reuşi să mă prezint la nivelul la care am ajuns, voi renunţa să fac asta. Deocamdată, bineînţeles, cât îmi permite şi sănătatea, am să îmi hrănesc pasiunea pentru sport şi scenă cu aceste competiţii 🙂
Cum ai reuşit să te ridici în 2013, în urmă acelei accidentări la genunchi, să totuşi să câştigi titlul în anul acela?
Ahh… acel an. A fost un adevărat proces şi lucru intens cu mine şi psihicul meu.
O persoană activă care e în picioare la 6 dimineaţa şi ajunge seara la 10, să fie nevoită dintr-o dată (a fost o accidentare banală) să stea la pat 6 sapamani?
Nu mi-a fost uşor, dar am acceptat situaţia şi m-am gândit la cum să procedez să mă ridic.
A fost primul an în care eram calificate – doar foste campioane- într-o divizie a profesioniştilor.
Ce sportiv nu vrea să fie numit profesionist şi să se aflet pe o scenă cu cei mai buni din sportul pe care-l practică?
Mi-am zis: voi merge la concurs, chiar dacă va fi să îmi fac prezenţa. M-am recuperat singură, am avut răbdare, ceea ce nu credea doctorul meu că se va întâmpla. Am urmat paşii, am citit mult în acea perioadă, mi-am imaginat exerciţiul şi reuşita.
foto arhiva personala
Poţi să ne divulgi tema show-ului tău de anul acesta? Cum îţi alegi aceste teme, programul artistic?
Anul acesta exerciţiul, mişcările, muzica şi costumaţia reprezintă: Dracula.
Trebuie să recunosc că aşteptam de la început (încă de la primele concursuri) să fac o tema care să aducă cu gândul la România. Dar acum a venit momentul ei.
Am avut Black Swan, Cleopatra, Xena printesa războinică… Pur şi simplu simt aceste personaje. Mă gândesc ce mi s-ar potrivi, ce muzică aş putea folosi în program…
Cei din America m-au numit master of disguise, datorită momentelor memorabile de la concursuri. Mă bucur că am reuşit să fac cunoscută România în aceste competiţii internaţionale. La primul meu concurs, abia la a treia încercare m-au prezentat corect, cu numele ţării…
Cum reuşeşti să te automotivezi, zi de zi? Ştiu că nu apelezi la un antrenor şi faci totul singură. Care este cheia, în cazul tău?
Pasiune pentru ceea ce fac, un parcurs frumos în sport, aspiraţii şi dorinţa de a mă simţi bine cu mine.
Puștiul de 6 ani care rupe skateboard-ul în 2!
Beatrice Dumitru
În aprilie 2014, un copil în vârstă de 4 ani, Fox Rio Bruner, îl aștepta pe tatăl său, Jamie, pentru a monta un snowboard la un magazin local de articole sportive. El a văzut, însă, un skatebord și a început să se plimbe cu el pe culoare.
Cu toate că nu se mai urcase niciodată pe un skateboard i-a cerut tatălui său să i-l cumpere, iar Jamie i-a îndeplinit dorința fiului său.
A doua zi, el și soția lui, Megan, s-au trezit într-un zgomot ciudat – Fox încerca prima sa Ollie. (mișcare din skatebord)
De atunci, Fox Rio s-a dovedit a fi, la doar șase ani, cel mai promițător viitor atlet în acest sport: la 4 ani putea ateriza pe o margine de 30 inci la 180 grade, la 5 ani a făcut stomping pe kickflips, 360 flips și boardslides, mișcări complicate în acest sport.
Fox Rio in actiune,
credit foto Dave Lauridsen
Pe contul de Instagram al tatălui găsiți performanțele micuțului sportiv, dar și pe Youtube:
https://www.youtube.com/watch?v=9w_GcuARfvk
În august 2014, Fox a început să participe la competiții. Dorința lui Fox este să participe la X Games, atunci când va împlini 8 ani. Pentru a căpăta mai multă experiență, în iunie, el a luat parte la o demonstrație X Games Austin, în Texas, recomandat de celebrul skateborder Tony Hawk. Când Bruner a fugit la Hawk după o cursă, Jamie a crezut că fiul lui se duce să bată palma cu legenda skateboard-ului. În schimb, el l-a întrebat: “Poți să-mi legi șireturile?”. 🙂
#inspirație. Andreea Răducan: Am cele mai frumoase amintiri din viaţă datorită sportului
Principiile performanței sunt cam aceleași, indiferent de sportul practicat: consecvență în antrenamente, perseverență, dedicare, pasiune, și, bineînțeles, talent. Totuși, în clipa aceea când devii cel mai bun din lume la ceea ce faci, probabil că mai intervine ceva în schema asta, o scânteie, o sclipire care te atinge doar pe tine, și face să fii în acel moment aproape perfect.
Gimnasta Andreea Răducan a fost binecuvântată să trăiască momentul acesta de mai multe ori. Medaliată cu aur pe echipe și argint la sărituri, la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, multiplu medaliată cu aur și argint la campionatele mondiale de gimnastică artistică, Andreea a făcut parte din “noua generație” de gimnaste române, crescute să continue tradiția de excelență a gimnasticii românești, și să preia ștafeta după retragerea medaliatelor olimpice Lavinia Miloșovici și Gina Gogean.
S-a remarcat în cariera ei sportivă la bârnă, sărituri și sol și a impresionat prin expresivitate artistică, un element mai greu de găsit la gimnastele noastre.
Andreea Răducan inaugurează noua rubrică de pe Adrenallina, #inspirație, unde sunt invitați performeri ai altor sporturi decât cele de anduranță de care ne ocupăm aici (triathlon, trail running, mountainbike, marathon&ultra, Ironman).
După retragerea din gimnastică, în 2002, Andreea s-a implicat în susținerea și promovarea sportului, și de câțiva ani face asta la Fundaţia Olimpică Română.
Andreea Raducan
Adrenallina: Dragă Andreea, aş vrea să încep cu asta – care a fost cel mai fericit moment al carierei tale? Există aşa ceva? Ai în palmares nenumărate medalii şi ai urcat pe prima treaptă a competiţiilor mondiale, la individual dar şi cu echipa României. Există un moment mai special decât altele?
Andreea Răducan: Este destul de dificil să aleg un singur moment ca fiind cel mai fericit. În viaţa unui sportiv de performanţă se întâmplă lucruri dintre cele mai diverse, toate trăite cu intensitate. Însă, pentru că Jocurile Olimpice sunt cele mai importante pentru orice sportiv şi, de asemnea, cele mai iubite de toţi pasionaţii de sport, spun că momentul în care am urcat împreună cu echipa pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la JO de la Sydney, a fost cel mai fericit moment din cariera mea.
Nu pot să las pe locul secund nici momentul în care împreună cu Simona Amânar şi Maria Olaru am ocupat întreg podimul olimpic în finala de individual compus. A fost o competiţie incredibilă, un concurs pe care l-am trăit cu toată fiintă mea şi nu simt că ar fi trecut deja 15 ani de atunci…cred că în asentimentul meu sunt toţi cei care ne-au ţinut pumnii la competiţia de la Sydney.
Povesteşte-ne despre tensiunea şi emoţiile resimţite în timpul unui Campionat Mondial. Cum ai reşit să faci faţă trăirilor interioare şi să le orchestrezi în sprijinul tău?
Într-adevăr, marile competiţii te solicită mai ales prin prisma tensiunii şi a emoţiilor resimţite. Fiecare sportiv gestionează diferit aceste situaţii. Sunt persoane care cedează sub presiune şi greşesc elemente pe care le stăpâneau foarte bine în sala de antrenamente, precum şi persoane care pur şi simplu strălucesc în acele momente, devenind cea mai bună versiune a lor.
Cred că cei care reuşesc să treacă cu bine peste emoţii fac parte din două categorii. Pe de o parte sunt cei norocoşi, înzestraţi cu un echilibru interior incredibil, iar pe de altă parte sunt cei care au răbdare să acumuleze experienţă şi să se cunoască pe ei înşişi. Eu cred că am fost foarte norocoasă şi am avut câte puţin din fiecare. Emoţiile unei mari competiţii nu se compară cu nimic altceva. Şi pot spune asta acum, când am şi experienţă evenimentelor în afara sălii de concurs. Sunt emoţii diferite, însă dacă ştii cum să le trăieşti, sunt la fel de frumoase.
35th Artistic Gymnastics World Championships in Ghent/BEL, 28.October – 4.November 2001
A fost vreun moment în care te-ai simţit copleşită şi emoţiile mai mult te-au împiedicat decât să te ajute?
Nu-mi vine în minte un astfel de moment acum. Deşi sunt o fire sensibilă, nu sunt emotivă. În plus, experiența de peste ani m-a ajutat să mă cunosc foarte bine, am învăţat să am un bun autocontrol, chiar şi în cele mai dificile momente. Totul se educă dacă ştii ce-ţi doreşti şi faci eforturile necesare în direcţia potrivită.
Cum crezi că ai ajuns la performanţă? Dincolo de muncă şi perseverenţă, crezi în talent? Ai în familie vreo genă de tipul acesta?
Competiţiile de mare anvergură nu pot fi câștigate un sportiv lipsit de talent sau unul leneş. Pentru locurile de pe podium se bat cei care deţin cele mai multe calităţi. Munca şi talentul sunt primordiale. Sunt oameni în sport care obişnuiesc să spună că la un campion vei descoperi 90% muncă şi 10% talent. Ce credeţi că face diferenţa între toţi sportivii care se luptă pentru locul întâi? Toţi se pregătesc cu seriozitate, însă talentul, concentrarea şi viteza de reacţie pot face diferenţa. În plus, încrederea câştigată după un element reuşit te poate propulsa pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, dacă o gestionezi corect.
credit foto imforeveryoung.info
Cum te-a format perioada aceea, de antrenamente, competiţii? Ce crezi că ai câştigat fundamental şi cum te-a făcut să priveşti viaţa?
Primul lucru pe care îl dobândeşti în sala de gimnastică este disciplina. Să asculţi indicaţiile antrenorului, să urmezi un program alături de echipa din care faci parte. Să capeţi încredere în forţele tale, şi tot aşa. Sunt momente pe care sunt convinsă că nu le-aş fi înţeles dacă nu aş fi practicat sport la cel mai înalt nivel. După toate cele trăite în sala de antrenament, şi în sălile de concurs, totul îmi pare mult mai simplu astăzi. Pot avea o viziune mai bună, o motivaţie extraordinară de a face lucrurile foarte bine, şi aceeaşi bucurie de a lucra în echipă.
Spune-ne despre proiectele în care eşti implicată acum. Ştiu că sprijini din toate puterile proiectele Fundaţiei Olimpice Române. Unele se referă la programe pentru foştii sportivi de performanţă, altele la suportul pentru copii şi tineri care fac performanţă sportivă.
Sportivii aflaţi la început de drum se află în centrul preocupărilor Fundaţiei Olimpice Române. Atât prin proiectul Burselor de performanţă Allianz – Ţiriac, cât şi prin facilităţile disponibile la Complexul Sportiv Ion Ţiriac, ne străduim să îi sprijinim pe acei tineri talentaţi şi muncitori şi să transmitem către cât mai multă lume bucuria practicării sportului.
Principalele proiecte ale fundaţiei vizează acordarea de burse pentru tineri sportivi, cursuri de reconversie profesională pentru sportivii care întâmpină dificultăţi în găsirea unui loc de muncă sau acordarea de pensii sociale pentru foşti sportivi aflaţi în situaţii dificile de viaţă.
În plus, Complexul Sportiv Ion Ţiriac reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte dezvoltate de fundaţie, sub coordonarea domnului Ion Ţiriac. La complex am inaugurat recent două terenuri de tenis pe zgură, un proiect dezvoltat cu sprijinul Dedeman. Mai mult de atât, în prezent peste 20 de copii beneficiază de cursuri gratuite de iniţiere în tenis chiar la complex.
Care sunt priorităţile FOR în acest moment? Care consideri că ar fi zonele de prioritate maximă în zona sportului, în România? Ce parte a evoluat, ce a stagnat şi ce a dat înapoi?
Noi ne-am axat mai mult pe susţinerea copiilor cu reale calităţi pentru sport. Nu am neglijat nici celelalte categorii. S-a pus mult accent de baza de selecţie în ultimii ani, ceea ce este foarte bine. Trebuie însă să găsim metode pentru a-i motiva pe tineri să facă şi performanţă, să înţeleagă sacrificiile, să le accepte şi să-şi dorească să devină cei mai buni. Nu este niciun secret faptul că sportul, în ziua de azi, înseamnă şi resurse financiare pe care nu toată lumea le are. Părinţii sunt cei care duc greul, cei care susţin peformanța copiilor până în momentul în care aceştia ajung la loturile mari, unde sunt ajutaţi de federaţii, de Comitetul Olimpic.
În 2010 ai publicat prima ediţie a cărţii autobiografice Reversul medaliei. DE ce ai simțit nevoia să scrii despre tine?
Într-adevăr, cartea autobiografică Reversul medaliei a ieşit pe piaţă în anul 2010 ca un salut şi un remember al JO de la Sydney, 2000. Trecuseră 10 ani şi mi-am dorit să ofer oamenilor mai multe detalii despre cele întâmplate la Jocurile Olimpice, să clarific episodul şi să povestesc cum am trăit eu acele evenimente…
Au fost foarte multe întâlniri cu oameni de diferite vârste care mă întrebau despre ce înseamnă viața unui sportiv de performanţă, despre sacrificii, despre ceea ce simţi când devii cel mai bun din lume şi ţi se intonează imnul, dar mai ales despre evenimentul cu medalia pierdută din finala de individual compus. Le-am explicat cu drag în carte, pe fiecare în parte. Apoi, în 2012, cartea a fost tradusă şi în limba engleză, într-o nouă prezentare, una mult mai pe placul meu. Am considerat că şi publicul din România trebuie să o primească în varianta revizuită şi în vara aceluiaşi an, înainte de JO de la Londra, am făcut şi un turneu de promovare în 10 oraşe din România. Feedback-ul a fost unul foarte bun, mai ales datorită mesajului motivaţional pe care cartea îl transmite.
Ce planuri de viitor ai?
Îmi doresc să pot lucra şi la alte proiecte care urmăresc susţinerea şi promovarea sportului în România. Cu fiecare reuşită a sportivilor noştri, cu fiecare medalie câştigată vom putea inspira şi generaţiile viitoare. Acest lucru mă motivează să împărtăşesc din experienţa mea tinerilor, să vorbesc despre momentele fericite şi cele dificile ca sportivă, despre ce înseamnă să lupţi şi să munceşti pentru ceea ce îţi doreşti. Am cele mai frumoase amintiri din viaţă datorită sportului. În plus, am o echipă inimoasă alături de mine şi sper să continuăm cu acelaşi entuziasm şi dorinţa de a face lucruri bune pentru sport şi sportivi.
*Palmares
| medalii olimpice | |||
| Gimnastică | |||
| Aur | Sydney 2000 | echipe | |
| Argint | Sydney 2000 | sărituri | |
| Medalii Mondiale | |||
| Aur | 1999 Tianjin | echipă | |
| Aur | 1999 Tianjin | sol | |
| Aur | 2001 Ghent | echipă | |
| Aur | 2001 Ghent | bârnă | |
| Aur | 2001 Ghent | sol | |
| Argint | 1999 Tianjin | bârnă | |
| Bronz | 2001 Ghent | individual compus | |
| Bronz | 2001 Ghent | sărituri | |
| Medalii europene | |||
| Argint | 2000 Paris | sol | |
| Bronz | 2000 Paris | echipă | |
EXCLUSIV. Interviu Mihai Baractaru: “Psihologic, cursa Ironman Kona este extrem de greu de controlat”
Mihai Baractaru, primul sportiv român care reușește performanța calificării la cel mai important eveniment al triatlonului de anduranță tip Ironman (la Age-Group, amatori), vorbește în exclusivitate pentru Adrenallina despre cum a fost cursa lui Ironman Kona la Campionatul Mondial Ironman, care are loc anual în Hawaii, și strange laolaltă cei mai buni sportivi profesioniști și amatori din lume, pentru a-l încorona pe cel mai bun dintre ei.
Steagul României a fost prezent la Kona anul acesta în premieră istorică, iar Mihai Baractaru a reușit o performanță frumoasă: loc 48, din 112 concurenți la categoria lui de vârstă, 25-29 de ani, și un 390 la general, din 1705 concurenți bărbați, amatori!
Anul acesta au fost înscriși 2.381 atleți înscriși la Campionatele Mondiale, cel mai mare număr din istoria edițiilor acestui Campionat, care a debutat în 1981. (probele unei competiții de triatlon tip Ironman sunt: 3,86 kilometri înot, 180,25 kilometri ciclism, maraton – 42,185 kilometri).
Condițiile cursei de pe insula fierbinte au fost și mai vitrege în 2015: valuri enorme la înot, vânturi laterale și frontale foarte puternice, căldură năucitoare, umiditate crescută, ploaie. Mihai ne povestește de la Kona cum i-a fost în cursa vieții lui (încă nu a revenit în țară):
Mihai Baractaru, Romania, la Ironman World Championship, 2015
Adrenallina: Salut, Mihai, şi felicitări pentru o performanţă minunată! Te-ai calificat la Campionatele Mondiale Ironman, visul tău de peste 8 ani, şi apoi ai făcut o cursă foarte bine acolo, la Kona, proba de foc (la propriu) a triatlonului tip Ironman. Suntem nerăbdători cu toţii, cei de acasă, să ne povesteşti cum ţi-a fost cursa. Hai să începem cu înotul.
Mihai Baractaru: A fost cea mai grea probă de înot din viaţa mea. În loc să înot 3,8 km, cum e distanţa standard într-un Ironman, am înotat 4,5 km cel puţin, aşa mi-a spus ceasul. Au fost curenţi foarte puternici, în larg valuri foarte înalte şi la un moment dat, când am întors după nava din larg care marca punctul de întoarcere, a fost crunt: toţi sportivii se înghesuiau să întoarcă acolo, pe o porţiune de 300-400 m, aşa că a fost irespirabil, la fel că la start! Toată proba de înot nu am ştiut de mine!
Înotul în ocean este foarte diferit, eşti într-o continuă schimbare iar tehnica mea de înot din lac şi bazin nu m-a ajutat foarte mult.
La întoarcere am avut valuri din spate, care mă ridicau în poziţie verticală şi aveam senzaţia că stau efectiv în picioare! După ce trecea valul aveam senzaţia de cădere în gol, ca atunci când treci cu maşina peste hopuri mari.
Adrenallina: Ok, deci înotul la Kona este un înot Ironman înmulţit cu vreo 4, cel puţin anul ăsta. Spune-ne despre bicicletă, deşi nu ne aşteptăm să fi fost mai uşor. Am urmărit mulţi dintre noi transmisiunea live, şi vântul a fost năucitor la bike.
Mihai si bicicleta lui de cursa, Scott Plasma Team Issue, de la Bicishop, inainte sa plece la antrenament pe traseul Campionatului Mondial Ironman, in Hawaii
Mihai Baractaru: După ce am ieşit de la înot am alergat să-mi iau punga de tranziţie pentru bicicletă, am alergat apoi rapid către locul unde aveam bicicleta, m-am echipat şi am pornit. Primii 14 km i-am făcut în Kona pe lângă Ali’i Drive, (str Kuakini), după această porţiune am plecat către vestita Queen K (Queen Kaahumanu), pe care am visat-o atâta timp.
La bicicletă am avut constant vânt de faţă! Până în Waikoloa am avut câteva dealuri line dar foarte greu de abordat, pentru că panta era între 5 şi 7 %. Vântul de faţă era foarte frustrant, uneori nu puteam atinge mai mult de 25 km/h.
După ce trec de Waikoloa, traseul devine mult mai agresiv pe urcări iar vremea se schimbă, începe ploaia… Am pedalat cam 15 km pe ploaie până în Hawi. Era o ploaie mocănească, ajutată de vântul puternic. Asta făcea să pătrundă apă sub ochelarii de ciclism şi nu vedeam nimic în faţă. Pe porţiunea asta am atins viteză maximă pe urcare de 15 km/h.
Priveam în jurul meu atât cât puteam şi vedeam sportivi căzuţi sau cu pană la bicicletă. Mi-era teamă să nu o păţesc şi eu!
La întoarcere din Hawi a urmat o coborâre de 10 km, unde am reuşit să îmbunătăţesc puţin media orară – am mers cu 55-60 km/h.
Ajuns în apropiere de Waikoloa, condiţiile meteo se schimbă drastic, aici fiind extrem de cald, vânturi extrem de puternice şi umiditate crescută. Simţeam nevoia să mă răcoresc în permanenţă, aşteptam cu sufletul la gură următorul punct de revitalizare, să mă pot stropi cu apă pentru a mă răcori!
Adrenallina: Par regizate toate condiţiile astea meteo, că să facă din cursa asta una de Campionat Mondial! Alergarea este proba ta favorită, spune-ne că aici ţi-a fost mai uşor!
Mihai Baractaru: M-am echipat şi am ieşit din tranziţie liniştit, pentru că urma într-adevăr proba mea favorită, alergarea!
Prima porţiune de alergare a fost pe Ali’i Drive, cam 16 km, au fost destul de multe puncte de revitalizare, pe care le aşteptam cu nerăbdare. Pe la km 4, care a fost pe lângă faleză, încep să simt cu adevărat căldura şi umiditatea cursei. Soarele îmi arde pielea, pantofii simt că mă ard, aveam senzaţia că alerg pe cărbuni încinşi sau pe lavă. Îmi repetam în mod constant: “este cu adevărat foarte cald dar poţi să faci faţă! Fii puternic!”. Încercam să mă focusez doar pe tehnică şi hidratare, încercam să-mi eliberez mintea de alte gânduri! Eram în mod constant preocupat să-mi răcesc corpul prin diferite metode, pentru a nu mă supraîncălzi!
Mihai porneste in proba de alergare – 42 de km
După ce am trecut de Ali’i Drive, a urmat o pantă de 10-12 % pe o porţiune de 500 m, aici am simţit că urmează să am o contractură musculară, aşa că două minute am mers, ca s-o previn!
Ajuns în vârful pantei, a urmat o coborâre lină, unde am reînceput să alerg. Simţeam că am tălpile umflate şi efectiv ard, încep să fac bătături din cauza apei luate în pantofi la tranziţie, unde un tip de la organizare mi-a aterizat un prosop ud în cap, şi apa mi s-a scurs în pantofi. Am știut de atunci că nu e bine.
Pe Qeen K, de la km 15 la km 28, simţeam că alerg prin deşert fără pic de umbră, sub soarele arzător. Sunt eu şi o linie valonată-traseul, pe care trebuia să-l parcurg; greu şi cam demoralizant!
Am alergat cu bureţii uzi în mână, mă opream la punctele de revitalizare, mă hidratam şi după 4-5 minute gura îmi era tot uscată!
Pe ultimii 14 km la întoarcere, asta e ceea ce m-a ţinut motivat: “eşti primul român din istorie care termină acest concurs”. Şi mă inunda o bucurie că nu fac asta doar pentru mine.
Bucuros că se apropie de finish
“Pain is temporary. It may last a minute, or an hour, or a day, or a year, but eventually it will subside and something else will take its place. If I quit, however, it lasts forever.” Asta se derula continuu în mintea mea pe ultimii kilometri.
Adrenallina: Te apropii de finish… Cum este finish-ul la Kona?
Mihai Baractaru: Mă simţeam ca într-o poveste, foarte mulţi oameni care aclamă pe margine, zâmbesc, sunt zgomotoşi, mă încurajează, le zâmbesc şi văd poarta de finish, văd cum visul meu devine realitate!
Toate acele ore petrecute în sala de antrenament, vizualizând acest moment… Sunt fericit, mândru şi împlinit de ceea ce am realizat astăzi la concurs, mi-am spus.
Astăzi am scris istorie şi am adus România la Compionatul Mondial de Ironman din Hawaii. Am trecut de zona de Finish, încep să fiu copleşit de dureri şi simt cum tot corpul este acaparat de asta. Mă îndrept spre food court, mănânc ceva şi încerc să mă hidratez cât pot de mult.
Când am ajuns la cazare mi-am dat costumul jos am constatat că pe spate mi-au rămas efectiv siglele sponsorilor: m-am bonzat cu ele pe spate! Soarele a fost atât de puternic încât a trecut prin trisuit!
cu sponsorii tatuati: Emag, Arobs, Bicishop, Global Vision, JPS Group, Solaris, Shimano
Adrenallina: A fost Ironman Kona aşa cum ţi-ai imaginat?
Mihai Baractaru: Înainte de a veni pe insulă ştiam că o să fie cald şi umezeală mare, eram pregătit să întâmpin multă căldură şi umiditate. Însă netrăind înainte aceste senzaţii nu ştiam exact cu ce mă voi confrunta, puteam doar să-mi imaginez, iar asta nu a fost suficient!
Acum că am simţit pe propria piele, îmi dau seama că numai trăind aceste senzaţii poţi afla cu adevărat cum este Ironman Kona.
Să vizionezi nişte filmări şi să mergi de câteva ori pe traseu nu este suficient, este nevoie de mult mai mult.
Aclimatizarea nu constă doar în obişnuirea cu fusul orar şi temperatura, este nevoie de o perioadă de cel puţin o lună înaintea competiţiei, în care trebuie să faci antrenamente intense pe traseul conpetiției, să te obişnuieşti cu alimentaţia locală (să găseşti mâncare sănătoasă aici este o adevărată provocare, va spun sincer, în ultimele două săptămâni am mâncat kilograme de fructe ca să pot compensa deficitul de hrană sănătoasă).
Ironman Kona a fost peste aşteptările mele. Din punct de vedere psihologic, cursa este extrem de greu de controlat şi nu există grad de comparaţie între această cursa şi celelalte. După competiţia asta, mă dor toţi muşchii din corp, mai puţin muşchii fetei. 🙂
Cursele din circuitul Ironman reprezintă doar biletul de intrare şi nu garantează că eşti suficient de pregătit încât să poţi termina!
finish Ironman World Chapionship pentru Mihai
Steagul Romaniei pentru prima data la Campionatul Mondial Ironman, Kona. Multumim, Mihai Baractaru!
Ediția 2015 a Ironman World Championship, care a avut loc sâmbăta ce a trecut în Hawaii, a fost câștigată de către Jan Frodeno la masculine, cu timpul de 8 ore, 14 minute si 40 de secunde și de către Daniela Ryf la feminin, cu 8 ore, 57 de minute si 57 de secunde. Mai multe despre ediția Kona 2015, aici.
