Maratonul Olteniei, categoria: 10 km trail, cu diferență de nivel și bebeluș
EXPOZITIUNEA
Am așteptat Maratonul Olteniei 2018 din toate motivele din anii trecuți și încă unul în plus. Era prima mea cursă sportivă după 9 luni fără prea multă mișcare și la 2 luni de la naștere. Așa am și gândit participarea de anul asta, spre deosebire de anii trecuți când aveam libertatea de a alege, și de obicei o făceam hardcore, cu bicla în prima zi și alergarea în a doua.
Acum a fost cursa de trail de 10 km cu aproape 400 de m diferență de nivel și, după toate cele de mai sus, adăugând o perioadă de acomodare cu un bebeluș, o cavalcadă emoțională și hormonală, o revenire după o intervenție chirurgicală majoră și … un statut de mămică la purtător, obțineam cumva tot ceva hardcore până la urmă :D.
INTRIGA
Cum alerg eu cursa asta? Datele seci arătau că aveam câteva sesiuni de alergare (haha, se chemau sigur altfel), mult mai multe nopți nedormite și situația că trebuia să am grijă să nu trag de mine în cursă, o chestie pe care nu am putut s-o controlez niciodată iar acum chiar era musai s-o fac. Dupa naștere am început alergarea poate un pic mai devreme decât ar fi trebuit, chiar dacă a fost un jogging obosit, dar o știți pe aia cu “mi-am ascultat corpul”; nu am forțat și cum am simțit că apare ceva durere m-am oprit pentru mai multe zile.
Mai era și că trebuia să termin cât mai repede cu putință cursa pentru că bebe mă aștepta la mic dejunul târziu :D.
Am calculat că aș putea să termin nebunia asta în ceva pe lângă 2 ore, more or less iar asta presupunea să las lapte pentru Andrei, pentru mic dejunul cu numărul 5 sau 6 🙂 ), pentru că dacă bebe începea să plângă singura chestie care l-ar fi putut liniști în lipsa mea era laptele.
Așa că noaptea de dinaintea cursei a arătat cam așa: seară până la 12 distracție cu agitație și ceva plâns cu ocazia adaptării la altă cameră, alt pat, alt oraș, alăptat din 2 în 2 ore și … exprimarea (sau mulgerea :D) laptelui cu ajutorul unei pompe electrice, pe întuneric, pe silent, în pauza dintre alăptări, în vreo 3 reprize.
La 6 eram fresh :D, m-am prezentat la micul dejun – fericită că am jumătate de oră în care să devorez CAPPUCINO și un sfert din bufetul expus. M-am întâlnit și cu Emilian de la Biciclistul.ro și ne-am pus pe povești astfel că atunci când m-am uitat la ceas mă luase panica: mai aveam atâtea de făcut înainte de cursă, fără nicio legătură cu cursa :)).
DESFASURAREA ACTIUNII
Acțiunea cursei începe în mașină, înainte de start, cu ultima alăptare contra cronometru! 😀 Când aproape începuse numărătoarea inversă eu alergam prin parcul Zăvoi spre linia de start. Cu ceasul gps pornit!, să se înregistreze performanța! :))
Sigur că am bulit butoanele și am dat start la acțiunea “pool”, dar e ok că am fost temperată în ritm, în încercarea de a seta totuși “trail run”. Riscam să pornesc, Doamne ferește, cu vreun 6 pe mie :))) și să-mi compromit restul cursei!
Din tot concursul ăsta, oricât te pot exaspera urcările, mai ales cele concentrate pe prima parte a traseului, când nici măcar nu ești bine încălzit, urăsc sincer doar bucata de asfalt până la intrarea pe traseu… ; mereu mi s-a părut interminabilă, mai ales la finish, când te bate soarele în cap și deși știi că mai e infinitezimal până la finish, linia aia se încăpățânează să apară și picioarele sunt din ce în ce mai grele.
Așa că deși mi s-a părut o eternitate până am intrat în pădure și transpiram efectiv că în saună simțind că trag după mine un car cu boi, prima reîntâlnire cu aerul rarefiat al unui traseu de concurs, pe potecă, a fost extatică.
Nu mi-a păsat că eram mai degrabă într-un grup de “power walking” decât în unul de alergare :), toți cei din jurul meu păreau a fi la același grad de suferință. Am fost puțin panicată că nu mai ajung la al doilea punct de alimentare, unde cu adevărat aveam nevoie să mă hidratez și să pun la loc ce pierdusem prin toată transpirația aia pe urcarea criminală de la începutul cursei… Sigur că nu mi-am luat apă la mine, păi pentru 10 km? :D. După vreo 3 părea că am intrat deja pe drumul fără întoarcere al deshidratării…
PUNCTUL CULMINANT
Dar apoi a venit apa și portocalele și coborârea… Și liniștea de a fi aproape singură pe potecă, cu copăceii și frunzulițele și răcoarea pădurii și fasaitul pașilor în alergare și ticăitul ceasului și al respirației și muzica din căști și… atât. Cât așteptasem magia asta! Brusc m-a cuprins o energie spartatlonică și i-am dat cam tare pe vale și am uitat și de precauție și de tot.
Corpul meu era în extaz și își făcea apariția timid, pe poteca asta, în aceeași pantofi de alergare, pe sub kilogramele în plus, deasupra gâfâitului neîncetat de la start, deasupra gândurilor și îngrijorărilor și tensiunilor, persoana care eram înainte de toate transformările, my old self.
DEZNODAMANTUL
M-am bucurat de tot până… am ajuns inevitabil la asfalt. Aici s-a dus dracu’ poezia. Am făcut enorm până la finish deși nu cred că are 1 km jumătate porțiunea asta.
Dar am fost cu ochii pe ceas și am reușit să mă încadrez puțin sub 2 ore, un timing autoimpus, care pentru mine avea pentru prima oară altă semnificație decât rezultatul unui concurs :). Cursa avea de data asta altă linie de finish, iar asta era dincolo de parc, pe care l-am traversat într-o suflare, ca să ajung cat mai repede la ceea ce contează cel mai mult.
Călătorie între Cer și Pământ 2017 – semi în familie, la Târgu Ocna
Abia acum s-au aranjat lucrurile să reușesc să ajung și eu la Călătorie între Cer și Pământ, un concurs de mountainbike foarte interesant din punct de vedere concept, care se întâmplă deja de câțiva ani la Târgu Ocna. Nu m-am gândit că atunci când se va întâmpla o voi face în familie, și nu la mtb ci la alergare! Încurcate și fermecate sunt căile calendarului competițional! Anul acesta organizatorii, Asociația Transalpin Bike, au introdus și proba de alergare, pe 2 distanțe, 10 k și semimaraton. Bingo, am zis: acumulare pe toată linia, două zile!
Faza e că Târgu Ocna deja mi-e casă de ceva ani, deoarece e orașul de baștină al soțului meu, și când l-am auzit că vrea să alergăm împreună semimaratonul am auzit îngerii cântând în cer la harpă :)). Sigur că aveam o mică situație: el luase această decizie cu două săptămâni înainte de concurs și nu mai alergase de anul trecut, când dăduse câteva ture de parc :); dar ne-am organizat până la concurs! Mai exact, ne-au ieșit 2 ture de 25 de minute în Tineretului, pe pante :D. Și-am plecat la luptă! 😀
Lui nu îi place să alerge distanțe lungi, chiar dacă are un background în atletism, în schimb se poate adapta la orice tip de cursă, fără antrenament. De exemplu, acum 3 ani când am făcut eu Ironman, a făcut ultimii 21 de km de alergare cu mine, ca să mă încurajeze – și nu alergase deloc înainte. Sigur că nu e sănătoasă abordarea, dar îl apucă rar J).
Anyways, eram foarte pregătiți din punct de vedere mental! 🙂 Și tactic – știam exact cum vom aborda cursa! Aveam de gând să o terminăm! :)). Cam ăsta era obiectivul. Nu forțăm, alergăm împreună, ne bucurăm de peisaj, mulțumim familiei și prietenilor care ne-au încurajat și care ne-au șteptat apoi în soare până ne-am întors. Sper că s-au hidratat în timpul ăsta! :))
Iată-ne la start, cu 3 minute înainte de cursă, când realizăm că noi nu avem frontală! Care era obligatorie, că zicea și domnul la microfon! Urma să alergăm vreo 7 km prin mina de sare, restul la suprafață, pe dealuri. A plecat după frontală peste stradă, eu am rămas urlând în urmă că ratăm startul! Uitasem ce obiectiv avem, probabil.
Gata, avem frontale, începe numărătoarea, pornim! Eu o iau la goană și alerg până în mină și apoi și în mină cu un ritm care nu are legătură cu pregătirea mea, adică tare. Pur și simplu nu mă puteam opri. Până la urmă am putut, nicio grijă :)). Mai exact, după ce i-am dat la vale, pe coborârea continuă din mină de vreo 3 km jumătate – mamă, ce mișto a fost! – când a venit urcarea m-am tăiat. Efectiv doar am mers preț de 3 km jumătate – ce coborâsem acum urcam. Între timp, m-a ajuns Andrei. Apoi m-a întrecut! Planul nostru funcționa ca pe roate! :)) Dar era tare bine în mină – o răcoare incredibilă, întuneric, umezeală… Apoi a venit bum!, soarele și urcarea. Am intrat în concurs cu ideea că traseul de semi are 600 de m diferență de nivel. No way, cred că a avut cel puțin 900…Pentru că am tooot urcat.
Timp în care nu știu dacă am apucat să și alerg efectiv sa doar am mers ceva mai repede… Sus pe creastă se vedeau alergătorii, noi ne târam cu câteva dealuri mai jos.
ma rog, nu am gasit poza in care chiar ne taram (sau nu am vrut s-o gasesc…:)))
Dar după punctul de alimentare de sus a venit pădurea. Și ceva ce părea o vale, așa că am luat-o la sănătoasa – totuși, venisem să alerg! Mi-a trecut repede, pentru că apoi a venit ceva foarte abrupt, care tot urca…
Anyways, după ce ne-am blestemat puțin zilele – între timp familia se reunise :)), avusese loc chiar un mic picnic pe iarbă după următorul checkpoint :)) – i-am dat destul de tare la vale. Pe mine mă omorau genunchii și niște mușchi, pe care probabil i-am întins și care își fac simțită prezența până în ziua de azi, după aproape o săptămână. Andrei era bine mersi. 🙂
Ca de obicei, am urât ultimii kilometri de asfalt până la finish. Dar aici i-am găsit pe ai noștri, care ne așteptau cu urale – se bronzaseră între timp :))).
dupa munca :). in imagine, si pantofii mei Salomon Speedtrack de la Summermag.ro, pe care i-am testat si revin next week cu review!
A doua zi urma, nu-i așa, proba de mtb. Dar nu și pentru mine :)). Aveam mușchii ferfeniță, pentru că am accelerat mult prea tare în prima parte a cursei, genunchiul drept a avut nevoie de ceva îngrijiri cu fașă și un unguent verde îngrozitor :), adresat în bună măsură cailor :)), așa că atunci când am auzit din casă ceva numărătoare la start, am închis ochii și am adormit, ceea ce am făcut o bună parte din a doua zi. Eh, acumulare și asta :D.
Că veni vorba: pentru că unde nu e cap, vai de picioare, mâine, 17 iunie, fix de ziua mea, mai bag un semi la munte: Maratonul DHL!
Ne auzim cu noi aventuri din seria Tânăr și Neliniștit, ep. 36! 😀
MTB La broaște – fix acasă la ele am fost
A doua zi după ce m-am decis pentru cursa organizată de Riders Club, a început să plouă. Și a ținut-o toooot așa până cu o seară înainte. După aia și în dimineața cursei. 🙂
Îi explicasem lui Purkaru că m-am băgat la tura lungă, de 70 de km pe potecile pădurii Căldărușani, pentru că în perioada asta, când lumea deja se apropie de vârful de formă, eu fac “acumulare“. 😀
Sigur că privind pe geam, colegul mi-a servit-o prompt, foarte distrat, cu o zi înainte: Ai să faci o acumulare de n-ai să te vezi! 😀
Hahaha, funny and shit, până când ajungem dimineață la 8 în Sitaru, Ilfov, și toarnă efectiv cu găleata. Se îngroașă gluma. Cu ocazia asta aflăm și noi că startul e la 11.30 – rigurozitatea planificării ne caracterizează puternic, ca de obicei.
Ce dracu’ facem până la start? Mai ales că deja suntem leoarcă și nici n-am apucat să ne luăm kitul!! Păi, în primul rând îmi fac un pustiu de bine și mă trec la traseul standard de 23 de km, care va deveni 21 prin scurtarea de ultimă oră anunțată de organizatori, așa cum s-a petrecut la toate distanțele. S-a scos traseul epic de 69 de km – era clar și fără să intri în pădure că va fi impracticabil traseul pentru distanța aia. Sigur, după aia intri efectiv și te întrebi cum naiba vei termina 21 :), în condițiile astea.
Înainte de a ne înfrunta destinul, am dat o fugă până la colegul Alex, posesor de casă în apropiere, și i-am devalizat frigiderul la ceva care numa’ mic dejun nu s-a chemat! Aveam să îi mulțumim abia după cursă pentru tratamentul ăsta culinar, fără el nu știu dacă abordam cursa cu atâta speranță!
Așadar, la start. Se potolise de curând ploaia, eram oricum tot fleașcă și dârdâiam. Bănuiam ce mă așteaptă. Aveam emoții pentru că eram din nou cu o bicicletă pe care nu mai mersesem până atunci (ca și la Cozia MTB, unde sunt în urmă cu race report, dar vine! :D), un 29, carbon, împrumutat de băieții de la DrBike, cărora le mulțumesc pentru sprijin!
Ne-am împrietenit într-un mediu ostil, dar am fost suflete pereche!
Ce să spun: 21 de kilometri de clisă+nămol+bălți+șanțuri de glod+singletracks înnămolite+ceva urcărele prin pădurea întunecată pe un pământ lutos, care se ținea de tine ca nisipurile mișcătoare și efectiv nu te lăsa să înaintezi…
A fost epic :). Un soi de Prima Evadare 2011… Ba chiar unii au spus că a fost mai ceva ca atunci.
Pe traseul ăsta a fost nevoie de 2 lucruri: tehnică (și experiență) + forță în picioare. De tehnică aveai nevoie pentru că fiecare pedală pe care o dădeai trebuia să fie corectă – greșeala te costa timp și energie: te opreai, erai ajuns de alții din spate, îți lua să te repliezi cu spd-urile înnămolite, cu echilibrul într-o mare de apă și nămol… Forță pentru că trăgeai din pedale de nu te vedeai, cu bicla încărcată, din care nu mai distingeai furcă, pedale, schimbătoare…
La acest tip de cursă te ajută și nu prea tehnica de mtb clasic. E nevoie de experiență acumulată din curse anterioare asemănătoare, căci ești într-un balet continuu pe glod. Ajută clar să știi și cum reacționează bicicleta ta în condițiile astea. Eu nu am știut, dar știți cum cuplau ăia în Avatar cu calul lor? Așa am fost eu cu bicla asta, a fost genial. Efectiv simți cum faci echipă cu bicicleta ta și nu mai este doar un fier cu roți, devine aliatul tău, coechipierul tău, inima ta în cursă. Așa cum am fost eu cu bicicleta mea atâția ani, până mi-au furat-o oamenii răi.
the two of us <3, acasă La Broaște 😀
Se pare că skill-urile mele pe nămol și-au spus cuvântul! 😀 Am tot depășit și nu m-am simțit deloc epuizată în cursă. Deși am avut și alergări intercalate cu bicla după mine și porțiuni de push bike pe zona lutoasă, unde efectiv nu aveai cum să pedalezi – mai era și o pantă laterală care dădea mai jos fix într-un lac…
Purcaru a trecut la un moment dat pe lângă mine în cursă și m-a găsit alergând prin nămol, așa că mi-a aruncat un prietenos: Vezi că mâine e proba de trail, nu azi!, în timp ce mă depășea.
Când am apărut la start, la câteva minute după el, a încremenit cu berea în mână. Păi păreai varză când am trecut pe lângă tine, alergai, nu pedalai! Cum ai ajuns așa bine?
happy finish, cu Purkaru & Alex 😀
Păi, cu cât sunt condițiile mai îngrozitoare, cu atât mă descurc mai bine într-o cursă, nu știu care-i faza. Dacă îmi dai un plat sec, n-o să am chef. Sau asfalt. Bine, sau urcări continue :), cum a fost la Cozia MTB, unde chiar am fost varză :D.
Seria “acumulărilor“ continuă cu Călătorie între Cer și Pâmânt, la Târgu Ocna, pe 10-11 iunie! Sunt curioasă cum o să-mi iasă un semi de trail cu diferență de nivel fără să fi alergat 🙂 în ultima vreme și a doua zi cursa de MTB. Abia aștept :)).
Ciucaș X3. Jurnal de alergător montan diletant. Prima filă.
de Eliza Frâncu
Ciucaș X3. N-am stat prea mult pe gânduri să aleg proba de maraton din cele trei (semimaraton, maraton și ultramaraton). După ce făcusem un singur semimaraton la Măcin (primul și singurul meu trail), am considerat că trebuie să evoluez.
Mi se tot spusese că Ciucaș e o cursă montană accesibilă și celor mai puțin obișnuiți cu muntele, așa cum sunt eu. Pregătire înainte de cursă: o oră, poate o oră și jumătate petrecută în Cheile Dobrogei, să se obișnuiască nițel piciorul cu pietrele și inima cu diferența de nivel. Deci, s-o recunoaștem: echivalent cu zero. Sau pe acolo.
Cu o zi înainte, la ridicarea kiturilor, prietena cu care venisem din Constanța îmi arată de jos cel mai înalt vârf din jur. “Uite, mâine pe vremea asta o să fim acolo”. “Fix pe vârf?”. “Da. Fix pe vârf, traseul de maraton arată clar că pe acolo se ajunge”. Mă apucă panica de-a dreptul. Una suplimentară, căci ajunsesem deja acolo cu alte două mari temeri.
Prima: să nu-mi sucesc ori rup ceva și să îmi petrec vacanța de după îmbrăcată frumos în alb (de ghips )și a doua – să nu ratez marcajele și să rămân singură pe munte. Curând aveam să aflu că, dacă prima era justificată (pentru un alergător de beton și nisip), a doua trebuia să fie cea mai mică dintre grijile mele. Traseul nu era doar excelent marcat, dar mai erau și sute de oameni pe traseu, de era imposibil să rămâi singur.
Ca de obicei înainte de concurs, nu am dormit. Nu știu când sau dacă voi scăpa vreodată de emoții. La 10 dimineața, când lumea de la semi și maraton a luat startul, eu eram trează deja de nouă ore, așa că trecuse jumătate de zi pentru mine. Venisem la start cu un rucsac-farmacie: nurofen, no spa, anticârcel, magneziu, calciu, glucoză, geluri, batoane. “Să fie, dom’le”.
Batem pasul pe loc. Sute de oameni. Bat și tobele. Tot mai rapid. Ni se pun niște motivaționale muzicale. Rammstein. Și începe să-mi fiarbă sângele. “Ce caut eu printre competenții ăștia? Nu sunt în toate mințile”. Start.
După ceva mai mult de un kilometru, intrăm în pădure. Urcuș moderat. Din ce în ce mai abrupt. Toți o lasă la pas. Zeci de călcături aiurea pe lemne și pământ reavăn. Deși gâfâiam ca o locomotivă, aveam încă impresia că țin pasul. Am refuzat de la bun început ideea de a lua cu mine bețe de trekking. “Mai mult m-ar încurca”. N-o să știu niciodată. Mulți, foarte mulți kilometri prin pădure. Nimic de zis, frumos, dar nu când faci atâta efort la fiecare pas. Curând, în capul meu rămăsese un singur gând. Măcar zece kilometri om fi făcut? Nimeni pe lângă mine nu avea ceas.
De pe drumul prin pădure, intrăm într-o ravenă. Și mai toți cei de pe lângă mine icnesc și se plâng că li se înfundă picioarele în nisipul și pietrișul de pe fundul fostei albii de râu. La mine, e pe dos. În sfârșit, mă simt bine. Mă simt ca acasă, pe malul mării. Prind curaj, încep să conversez, să zâmbesc.
Locul e fabulos, cu pereți stâncoși care încep să se apropie și să ne strângă. Mă tot gândesc dacă să mă opresc și să fac niște poze. Prea târziu. Albia începe să urce, tot mai abrupt. Se termină cu nisipul, ajungem din nou la drum prin pădure. Alți kilometri, urcare și iar urcare.
Ieșim în sfârșit din pădure și dăm de pajiște. De aici, am impresia că nu mai pot face un pas sub soarele unei zile de septembrie toride.
“Om fi trecut de jumătate? Măcar să se fi făcut 20”. Încă un pas, încă doi. Încerc să mă gândesc pe unde voi merge în concediu, ce locuri incredibile voi vedea. Să mă refugiez din fața durerii fizice. Și funcționează. De departe, văd Cabana Ciucaș. “Aha. Deci am trecut de mult de kilometrul 20. Cabana e la km 23!”
Ajungem la Cabana Ciucaș și voluntarul îmi spune: “După hidratare, o iei în dreapta, începe urcarea spre vârf. Nu mai e mult, la întoarcere vei avea deja 29 de km”. Învățasem totuși până acolo că trebuie să te bucuri de încurajările astea, dar să le iei cu penseta. Era suficient să te uiți în sus, la colții de stâncă golași și știai că greul abia de acolo începea. Nu am stat deloc la punctul de hidratare.
Nu că n-aș fi avut nevoie ori că nu mi-aș fi dorit mai mult decât orice în momentul ăla. Nu m-am oprit de teamă că, dacă aș fi stat, fie și un minut, m-ar fi părăsit puterile și curajul. “La întoarcere”. N-a fost o decizie prea inteligentă.
A urmat un ocol în jurul cabanei (ocol care includea vârful!) de 6 km. Cât 60 de kilometri. Fără să-mi dau seama, mă deshidratasem. Uitasem să mai beau apă pentru că mă concentram să pun corect fiecare pas pe pietre și să ocolesc turiștii care încercau și ei să escaladeze spre vârf. Din fericire, am dat peste oameni politicoși care ne vedeau încrâncenați și cu numere de concurs și nu doar că se trăgeau ca să putem trece, dar ne și aplaudau și încurajau.
Gata. Vârful Ciucaș. 1954. Inima mea îi resimțea de parcă escaladase Everestul. “În stânga pentru coborâre”, îmi spunea voluntarul din vârf. Căci eu tot dădeam s-o iau în dreapta , deși vedeam clar marcajul.
“Știu, dar stai să nimeresc cărarea”. De deshidratare, apăruseră probleme cu echilibrul și direcția. Până la cabană, drumul (altul, nu cel pe care venisem) trebuia să fie coborâre. Teoretic. Practic, a fost coborâre tehnică (adică foarte dificilă) alternate cu alte urcări! Mă simțeam trișată. Cum să cobori din vârf și să ai parte…tot de urcare?!?
Când am ajuns din nou la cabană, parcă îl apucasem pe Dumnezeu de-un picior. “Fie ce-o fi, aici stau două, trei minute”. Am încercat să iau niște sticksuri și o bucățică de cașcaval și mi-am dat seama că până și asta devenise o sarcină dificilă: aveam mâinile atât de umflate, că a trebuit să pun mâncarea în căușul palmei, căci de apucat cu degetele nu puteam. Am stat pe iarbă câteva minute. Nu știu dacă 2 minute, cum voiam, sau 10, dar aveam nevoie de un moment de respiro. Mai aveam încă 9 km și “baterie” undeva pe la 1%.
Târâș-grăpiș, m-am urnit din nou, amăgindu-mă că “gata, de aici doar coborâre”. Aiurea. La un moment dat, tot m-am pomenit în fața Muntelui Roșu. Am văzut panta, m-am oprit o secundă și am pus decibeli pe urletul din minte. “Haide, măi. Pe bune?!?!” Au început să râdă cei din spate, au început să râdă și cei din față.
Îmi zvâcnea tot corpul, pe coborâre devenise încă și mai chinuitor decât pe urcare, căci degetele mari îmi izbeau dureros vârful pantofului și îmi dădeau impresia că la următorul pas o s-o iau de-a dura. “Oare am intrat pe ultimul kilometru?” În sfârșit, panta lungă de la finish. Părea că mai sunt trei oameni pe acolo.
“Fir-ar să fie, am ajuns printre ultimii”. Cu vreo 50 de metri înainte de finish, îmi dau seama că organizatorul trebuie să citească numărul de concurs. Pe care eu îl aveam pe rucsac. Așa că intru pe poarta de finish…cu spatele. O văd la câțiva metri pe prietena din Constanța așteptându-mă cu un zâmbet larg și mă prăbușesc pe iarbă.
Mă pocnesc lacrimile de durere. “Tu de când mă aștepți, când ai ajuns?” “Acum o oră jumate. Am făcut cinci ore și jumătate”. Din plâns, o dau în râs. Asta însemna că eu făcusem șapte ore. ȘAPTE.
Și totuși…Dincolo de toate problemele provenite din lipsa mea de experiență în ale alergărilor montane, a fost un traseu superb din toate punctele de vedere. Peisaje, oameni, experiențe.
Organizarea a fost excelentă, punctele de alimentare – bine aprovizionate, traseul excelent marcat, iar voluntarii drăguți și săritori. În plus, oamenii, toți oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu, au fost tare simpatici. M-am simțit între prieteni. În cele din urmă, mi-am atins scopul.
Am terminat întreagă un maraton montan. Singura daună: unghiile mari de la picioare. Așa că o să revin. Și anul viitor promit să scot ceva mai puțin de șapte ore! 🙂
Jurnal de cursă Triatlon Háromszék – offroad pe bune!
Preambul
În weekendul 3-4 septembrie a avut loc a 25-a editie a triatlonului off road Cupa Háromszék Triatlon, organizat de Asociația AlpinSport, considerat cel mai vechi concurs de triatlon din România!
Mai exact, acum 25 de ani se lua startul pentru prima dată la un triatlon, la noi în țară! Au fost atunci 6 participanți 🙂. Iată-i într-o fotografie de arhivă, luând startul în proba de înot, în lacul Reci (județul Covasna).
1991 – start primul triatlon din Romania (c) arhiva Klosz Peter, Facebook
De atunci și până acum s-au întâmplat lucruri bune în triatlonul românesc: a crescut enorm numărul celor care îl practică, mai ales în ultimii ani, la start se aliniază din ce în ce mai multi triatloniști de gen feminin :), a crescut nivelul de organizare, ba chiar anul trecut România a găzduit Cupa Europeana Premium la Triatlon, la TriChallenge Mamaia, cu sportivi de talie internațională din peste 20 de țări aliniați la start. Mai sunt multe de făcut, dar asta într-un alt articol.
Câteva precizări
- Triatlonul offroad presupune ca probele de alergare și ciclism se petrec pe teren accidentat/offroad, bicicleta este așadar de tip mountainbike; înotul e în apă deschisă, ca și la triatlonul de șosea;
- Anul acesta, evenimentul a fost și competiție Grand Final a Circuitului Național de Cross Triatlon din România. Asta ce înseamnă: după această ultimă competiție din Circuit, s-a tras linie, s-au calculat rezultatele/punctele tuturor sportivilor care au participat la competițiile din circuitul de triatlon offroad și s-au desemnat campionii naționali – la Super Liga (un fel de profesioniști 😉 ) și Age Group – adică sportivii amatori.
- Anul acesta cursa nu s-a mai ținut la Reci, ca în anii precedenți. S-a înotat în lacul Valea Crișului, iar traseele de bike și alergare au fost altele decât în anii trecuți, cu un grad de dificultate sporit: bike – 30 de km cu 1000 de metri diferență de nivel (între Valea Crișului și Șugaș), alergare – 7 km, cu vreo 300 și ceva metri diferență de nivel, în Șugaș Băi)
Cursa mea
Fast forward 25 de ani mai târziu de la prima ediție, cu mine la start! 😀
În ultima vreme, deplasările mele la curse în țară vin la pachet cu un beneficiu neașteptat: somnul!! Asta pentru că plec cu o zi înainte de cursă, de dimineață, ca să apuc să mă refac după drum și să mai înțeleg poate ceva despre locul în care am ajuns.
Cum am ajuns vineri după masă la 17.00 iar cursa era duminică, aveți 3 variante ca să răspundeți la întrebarea ce am făcut cu acest timp! Da, în principiu am dormit!! 😀 Sigur, am mai și mâncat! Nu se poate să ajungi în zonă și să nu testezi gulaș & derivate. Cu gânditul mai puțin, să știți. Am rămas la astea două.
Înotul
Nu prea m-am panicat cu gândul la proba de înot, iată o premieră. Înainte de cursă, vreau să zic. 🙂 Sigur, am ajuns cu colegul Purcaru cu 5 minute înainte să se închidă tranziția! Deși eram la tot atâtea minute – sau poate mai puțin- de mers cu mașina până acolo.
Am lăsat mașina în parcare și am plecat pedalând pe niște pietre oribile, făcând flic flac-uri cu roata din spate, cu un rucsac gigantic după mine într-o mână, cu schimburile pentru tranziție, și cu neoprenul pe umăr și casca strâmbă pe cap. Un număr de circ foarte reușit.
La următorul număr puteam să tai și bilete: începusem să mă echipez cu neoprenul, gâfâind și înjurând (dacă ați încercat operațiunea asta, știți despre ce vorbesc), când, ajunge la mine Cristi Logofătu și mă bate discret pe umăr, spunându-mi următorul lucru șocant, dar mai încet așa: nu ne lasă cu neopren.
in tranzitie
Vai de mine! 🙂 Sigur, dacă priveam în jur aș fi văzut că nu e NIMENI în neopren, că toată lumea e prezentă și că dacă startul e peste 15 minute chiar înseamnă că nu e cu neopren. Aha. Panic moment! 😀 Neoprenul asigură o flotabilitate cu cel puțin 15% mai bună decât cea naturală, să zicem, dar mai face ceva neoprenul: îi ajută psihic pe speriații ca mine!, șoptindu-le în cap: nu ai cum să te îneci dacă porți neopren.
Din momentul ăsta lucrurile au luat-o razna: mi-am auzit numele și m-am dus să-mi iau cipul și să-l leg de picior, l-au auzit pe Purcaru întrebându-mă holbat CUM E APA?!, eu blocată pentru că în timpul ăsta cineva urla Start Elite în 3 minute! (amatorii, adică noi, eram imediat după, la 2 minute), i-am strigat și eu lu’ Purcaru: de unde vrei să știu, nu vezi că n-am intrat în apă?!, apoi m-am repezit la bicla din tranziție, și am început să țip: cine are ulei de lanț????
Atunci a apărut îngerul Rafael, cu o mână ținea harpa, cu una îmi ungea mie lanțul cu ulei, apoi s-a făcut nevăzut, că venea startul, apoi eu am gonit către malul apei, dârdâind numai privind-o, s-a dat startul la Elite și apoi am intrat în apă până la genunchi și când să încerc să intru să mă obișnuiesc cu temperatura, începe numărătoarea inversă: 20, 19, apoi am început să țip Vă rog să mai amânăm, e prea RECE!!!, sincer doar vreo 4, 5 dintre noi apucaseră să intre în apă și să dea câteva brațe, 10, 9, PUTEM SĂ MAI AMÂNĂM PUȚIN, E PREA DEVREME!!, ESTE FOARTE RECE APA!!! 5, 4, 3 LA NAIBA!!!, 2, 1 START!
Ok. Deci start. Gașca pornise, strategia mea infailibilă era, ca de obicei, să rămân în urmă, ca să nu intru în mașina de spălat, doar că acum nu puteam să intru deloc! Simțeam că mă sufoc și că e prea RRREEECCCEEE! Grupul se îndepărta iar eu îmi imaginam următorul dialog: Cum a fost la triatlon? Nașpa, nu am luat startul. De ce? Era apa rece. Așa că am pornit.
După 5 brațe aveam să aflu că nu era așa de rece. 🙂 Doar că îmi ia mie prea mult – fizic și psihic – să mă obișnuiesc cu apa și temperatura ei. Și cu ideea că voi înota!!
nu, nu eram printre ei! 😀 asteptam sa se faca lacul limpede la loc 😀
Eram într-un lac, tot ce știam despre el era ce-mi spusese un localnic – că a fost o carieră de piatră înainte pe locul ăsta – nu am tras nicio concluzie după informația asta. Purcaru doar a zis ceva de genul: înseamnă că este groaznic de adânc! Nu știu cum a făcut corelația. În orice caz, după cursă i-am spus că am simțit curenți în lac și el a mai venit cu o teorie (cred că am să îl recomand la site-urile alea – secretele, efemeride, etc, are stofă :D) – și anume aceea că s-au produs într-adevăr curenți de la peștii gigantici din lac, A SIMȚIT ȘI EL!!! – deoarece acolo e un fel de crescătorie. Bine că mi-a zis asta DUPĂ.
Nu ne-a crezut mai nimeni că au fost curenți în lac, deși am povestit multor concurenți! Nimeni nu a simțit nimic în afară de noi!
Am ieșit clătinându-mă din lac și am ajuns în tranziție odată cu colegul Purcaru. Până mi-am revenit a luat ceva, până m-am coordonat să mă încalț tot așa… Iar când am pornit pe pietrele alea, părea că mă mișc cu încetinitorul.
Bicicleta
A fost groaznic în primii 10 kilometri! Nu reușeam să mă încălzesc! Gâfâiam în ultimul hal.
Dar pădurea era minunată! Iar urcările nu foarte abrupte, astfel am putut să constat că le-am cam făcut pe aproximativ toate în șa. E bine, nu m-am rupt degeaba anul ăsta la Maratonul Olteniei sau la Cozia MTB sau la Cheile Nerei.
După 10 kilometri am revenit la viață și am parcurs cu bucurie un traseu ideal de mountainbike: cu trase tehnice de nisip, cu coborâri dubioase cu pietre și rădăcini, dealuri deschise, poteci single trail, drum de piatră totală, poteci în întunecimea și răcoarea pădurii, curbe strânse… Wow, de multă vreme așteptam un traseu foarte ciclabil, așa cum a fost acesta! Sau poate că eram eu mai pregătită pentru el, cine știe? 🙂 Chiar dacă am pierdut ceva timp în primii 10 kilometri, m-am declarat mulțumită de prestația mea aici. Chiar am simțit că i-am dat și că m-am simțit grozav pe traseu. Îmi pare rău că nu prea sunt fotografii de pe traseu, a fost spectaculos! Am găsit câte ceva:
(c) Triatlon Háromszék
Alergarea
Eh, complicat :). Am început să alerg cu un efort mult prea mare. De fapt, cred că era maximum din ce puteam da. Am avut o buclă de parcurs, de 4 ori. La naiba, mi-a luat o veșnicie.
Pur și simplu pierdusem orice speranța de a accelera – pe urcări efectiv abia mergeam. Venea o coborâre destul de lunguță, dar ambele trase principale ale traseului păreau a fi la limită pentru starea în care eram: urcările erau prea abrupte, coborârea lunguță, aveai timp să te refaci pe ea, dar cam tehnică – îți solicita mult mușchii și concentrarea. A fost o alergare chinuită, din păcate, nu vreau să-mi mai amintesc de ea! 🙂
Campion național (??!!)
Ok, locul 1 la categoria mea de vârstă la triatlonul ăsta e cum e, nu de alta, dar nu am avut concurență la propriu – gen, am fost singura care a concurat la 35-40 de ani.
Dar campion național categorie de vârstă pe tot Circuitul național de Triatlon Cross, adică offroad?! Well, se pare că cea mai mare realizare a mea din sport (am mai fost campion național la triatlon categorie de vârstă în 2014, doar că atunci a fost la triatlonul de șosea) mă găsește într-un an în care am avut totuși alte priorități decât antrenamentele și sportul. Purcaru a ieșit și el vicecampion național la categoria lui de vârstă, 50-55!
(c) arhiva personala
Ca să mărturisesc până la capăt – la început de an îmi propusesem ceva major – antrenamente și susținerea curselor la SuperLiga, pentru triatlon offroad, dar faptul că nu am avut cum să prioritizez antrenamentele, m-a lăsat doar înscrisă în SuperLigă, concurând apoi la amatori. Uitându-mă peste timpii fetelor din SuperLigă nu pot spune decât Jos, pălăria! Sper să reușesc și eu în viața asta acești timpi. 🙂
Dar totuși s-a întâmplat chestia asta și nu poate fi decât o prăjiturică de sus, probabil pentru că mi-am învins teama. De înot, de ape deschise, de faptul că nu o să fac față cursei, de faptul că voi fi întrecută așa cum poate nu se întâmpla în anii în care aveam un program de antrenament. Am pus înaintea acestor frici dragostea pentru sport și pentru natură. Și ceva magic s-a întâmplat! 🙂 Am descoperit că ceea ce vreau să fac în sport este în zona de offroad – așa că am să cam las triatloanele de șosea, până când o să simt că mă cheamă iar! Deocamdată, triatlon offroad scrie pe mine! 🙂
poza de grup cu toti campionii nationali ai Circuitului offroad 2016 – amatori si SuperLiga
p.s. trebuie să spun despre tratamentul regesc de care am beneficiat în cursă – voluntari super, marcare traseu excelentă, organizare impecabilă – dar mai ales post race. Oameni buni, dacă s-a mai pomenit așa ceva, a fost o echipă întreagă de maseuri în tehnica Yumeiho, care doar de noi s-au ocupat, a fost incredibil de bine! Dacă nu am intrat în transă în cursă, atunci aici sigur s-a-ntâmplt ceva! Îi recomand cu mare drag, aici îi găsiți – www.gim.prevent.ro și www.sry.ro.
A, și am spus oare despre ceaiurile, reci (cu gheață din belșug) și calde cu care ne-au răsfățat cei de la Demmers Teehaus? Eu am băgat vreo 5! A fost o nebunie, le mulțumim! 🙂
Maratonul Olteniei – de câte ori poți să cazi? O dată, de două ori, de trei ori…
Prima dată…
M-am trezit într-un șanț. De ciment. La nici 4 minute de când se dăduse startul la Maratonul Olteniei. Eram pe urcarea inițială (sau cum se numește o urcare continuă de câțiva kilometri care apoi continuă cu alte urcări).
Pornisem la startul probei lungi de mountainbike de la Maratonul Olteniei – 52 de km cu 1600 de metri diferență de nivel – conștientă că voi fi usor pe modul survival.
Anunțasem aici într-un post anterior că anul ăsta e hardcore la MO, și că mă bag la turele lungi, sâmbătă la mtb și duminică la semi, la alergare. La momentul postării aveam vise mari de antrenament! dar chiar daca ele nu s-au materializat nu puteam da înapoi!
Anyways. Pregătită sufletește pentru câteva ore bune de tras și împins și pedalat, eram în lumea mea când, la urcarea de pe ciment, înainte de a intra în pădure, simt că mă împinge cineva. Next thing I know e că sunt în șanț, cu bicicleta mea peste mine, cu picioarele într-un fel de șpagat. Peste mine, un domn + bicicleta sa. Știu că nu gândeam decât: oare mi-am rupt vreun picior? Și dacă l-am rupt, când începe să mă doară?
La impact norocul meu a fost că eram pe viteză foarte mică, pe urcare. Căzătura a fost așadar aproape fără urmări, mai puțin faptul că m-a enervat teribil domnul ciclist. Și-a cules frumos bicicleta și a plecat mai departe în cursă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. I-am strigat din urmă să mă ajute să ies din șanț, că din cauza lui sunt acolo, și mi-a răspus că nu e adevărat, că trebuie să mă dau la o parte, că el a strigat. Wow. Este cel mai non fairplay comportament peste care dau în 6 ani de competiții. Ca să nu spun altfel.
M-a extras un alt tip din șanț, pentru că singură nu prea avem cum, blocată fiind cu bicla peste mine, în șpagat. 🙂
Am plecat mai departe!
A doua oară
A urmat cazna lui Sisisf, pe urcarea interminabilă, continuată cu alte urcări, dar măcar nu așa abrupte. Ăsta e profilul traseului :D:
traseu mountainbike, tura lunga, Maratonul Olteniei
Am ajuns în punctul unde se despart cele 2 trasee – cel lung mai face o buclă sănătoasă, de 18 km cu vreo 700 de metri diferență de nivel. Am sărit pe bunătățile de la punctul de alimentare – aveau mure proaspete printre altele, puteți să vă imaginați așa ceva?? Am balotat glucoză, stafide, portocale, lămâie…
punctul de alimentare 😀
Am stat frumos de vorbă cu oamenii de acolo, mi-am luat apă proaspătă în bidon… Bine, bidonul nu era al meu… Uhm, era al altcuiva, nu știu cine!
Pe coborârile lungi am dat peste cimitirul bidoanelor de energizant – am văzut vreo 6 pe drum!, căzute de la hurducături. Când am terminat coborârea mă uit în suport – plecase și al meu în lumea celor drepți.
Așa că m-am holbat cu ochi de beduin (ăla din deșert :)) la un copil dintr-o curte și l-am rugat să-mi dea ceva apă. Un tip care făcea ca și mine push bike pe urcarea din sat, îmi întinde efectiv un bidon și zice: uite, p-ăsta l-am găsit pe drum… dacă ai nevoie. Aleluia, brother! (insert church bells). După ce am murit de sete anul trecut pe același traseu, pen’ că plecasem fără bidon, îmi învățasem bine lecția și știam că e fundamental să am apă la mine!
Am luat frumos recipientul salvator, care nu încăpea în suportul meu, și l-am băgat în buzunarul de ciclism de la spate!! Acolo a stat cuminte toată cursa, l-am scos de câte ori am avut nevoie. Sigur, cu oprire, frumos, ca la picnic :).
M-a mai salvat ceva în cursa asta: energizantele sărate de la Isostar, din noua gamă!
Am descoperit cracker-ii cu cremă de șuncă și brânză. OAU. Au un gust absolut genial și te hrănesc instant.
Sunt ca un fel de sandwich, crocanți, doar că exact în formula care îți trebuie pentru efort susținut, care trece de 3, 4 ore. Sunt bogați în proteine dar și carbohidrați. Iar trebușoara asta contribuie la hranirea fibrei musculare in efort. Și îți dau senzația de sațietate!
Am trăit pe traseu și cu 2 pliculețe de băutură izotonică cu roșii și busuioc. Faza mișto la ele este că au rolul de a compensa pierderile de electroliți – tot ce ne pleacă din corp la efort susținut. Are sodiu mult, iar asta e grozav pentru că reface ceea ce pierzi prin transpirație, carbohidrați, ca să îi dai înainte și vitamine.
Am băgat și tablete energizante, tot de la Isostar: pline cu magneziu, potasiu și vitamine. Ce mai, am avut toate condițiile :)). Am înțeles într-un târziu cât de important este să îi dai corpului ce îți cere în efort. Înainte nici nu opream punctele de alimentare! Dar acum nu mai fac asta.
Mai ales la turele lungi. Ador bucla suplimentară de la cursa lungă în aceeași măsură în care o urăsc. 🙂 Știți cum e acolo? E ca și cum intri într-o altă dimensiune. Pădurea este mult mai … stufoasă și mai sălbatică și mai umbroasă, potecile mult mai înguste, iar râpa de jos, care răsare în partea dreaptă a primei poteci, este un hău pe care e bine să îl observi la timp :). Mai ales că poteca single track este pe coborâre abruptă, cu rădăcini. Chiar trebuie atenție acolo.
Nu, n-am căzut în râpă. Dacă se întâmpla asta, nu mai apucam să povestesc. Dar imediat după ce m-au chinuit urcările acestei bucle, când simțeam că nu mai am vlagă, i-am dat tare pe o coborâre și m-am trezit pe jos. Of, ce singurătate! Eu cu bicla, pădurea și căzăturile. 🙂 Măcar să mă plâng și eu cuiva! Nu trecea nimeni. La punctul de alimentare 2, în bucla suplimentară, o doamnă zice: Tu ai fost și anul trecut, nu? (uitându-se la ceas și la fața mea cam distrusă) Și… parcă atunci ai venit puțin mai bine la noi la punct, nu? Ha, cine mai știe. De fapt, dacă mi-aș fi amintit corect, nu știu dacă mai eram tot pe aici :))), pe tura lungă.
A treia
2 căzături și nicio durere pe nicăieri. E bine. Totuși, ce naiba se petrece? N-am căzut atâta în toate concursurile din ultimii 6 ani! Ori am început să îi dau prea tare pe coborâri, ori nu am apucat să mă obișnuiesc cu noile frâne ale biclei (luată direct din revizie în concurs. Nu faceți asta!) ori … it was that kind of day… Când nimic nu pare să meargă.
Și a venit a treia. Eram pe o coborâre. Spre finish. Mai aveam maximum 4 kilometri. Eram nervoasă. Tocmai o luasem anapoda, ieșisem din traseu și când m-am prins a trebuit, nu-i așa, să urc ce coborâsem greșit!! Superb. Când făceam și eu sfeștanie că am scăpat de coborâri, mi-am făcut singură rost de urcări inutile.
Îi dădeam tare, eram pe un single track printre copaci, și am pus o frână brusc, pentru că trebuia să ocolesc un copac întrucât părea că mă îndrept spre el! Mda, bicla peste mine, am căzut cumva pe lateral, piciorul era încă prins în spd, iar la pulpa stângă aveam o rană deschisă, plină de praf. În cap mi se învârteau niște steluțe, ca-n desene animate.
Hai sus! Eram cam dezumflată și dezamăgită de prestația mea – pe bune, să cazi de 3 ori într-un concurs pe care l-ai mai făcut de nenumărate ori??, și n-aveam niciun chef să merg la ambulanță.
Am ajuns la finish în starea asta, m-a curățat doamna doctor cu ceva apă oxigenată de am zis că mă urc pe ambulanță, am mers să fac un duș și m-am culcat :))).
Și cumva, a doua zi, la tura scurtă, de 10 km (nu, chiar nu mai eram în stare să susțin semimaratonul) m-am simțit grozav. Pe coborâri mai ales. Așa se face că am scos cu vreo 4 minute mai bine decât anul trecut :). Asta m-a mai înveselit.
Cu prieteni, la start: eu, Toni Dumitru, Bogdan Ciubuc, Narcis Drejan (Sport Total FM)
La anul voi fi uitat iarăși urcările și căzăturile și îmi voi aminti doar răcoarea pădurii, libertatea coborârilor, apa băută exact atunci când ți-e sete, strategul din tine, pe care-l descoperi atunci, când ai nevoie să știi ce trebuie să faci, oamenii care se bucură de traseu, cu tine, și care te ajută cum pot: anul trecut mi-au dat apă, anul ăsta mi-au dat bidon :). O să îl uit pe tipul care m-a aruncat în șanț. O să uit epuizarea de la tura lungă. O să uit căzăturile. Și o să mă înscriu iar, cu aceeași emoție și același entuziasm. 🙂
cu amicul Cezar, jurnalist la Sport Total Fm
start proba de mountainbike
Saint Ana Lake Xterra Triatlon – înapoi la „am ieșit din apă”
Acum 3 ani făceam primul meu triatlon și mă prezentam la start într-o stare de panică maximă. Înotam pentru prima dată în mare, într-un concurs, la 2 luni de când învățasem să înot. Marea dar mai ales eu înotând în ea s-a dovedit o experiență cam traumatizantă, aici e povestea :).
Eh, mi-am zis, așa e prima oară!! La două săptămâni după momentul ăsta, iată-mă înotând într-un lac la Oradea, în proba de Half Ironman – 1.900 m de înot. Bun găsit, atac de panică, și aici – din seria dacă doriți să revedeți, iată povestea cursei!
Mă rog, am mai fost la câteva triatloane de atunci – nu chiar foarte multe, și povestea s-a repetat. Pentru mine concursul începea cu adevărat după ce reușeam să ies naibii din prima probă.
Pe 9 iulie sunt la startul Saint Ana Lake Xterra Triatlon 2016, se spune unul dintre cele mai grele triatloane din România.
(c) Saint Ana Lake Xterra 2016
Moartă de frică. Panicată. Terifiată. După atâta timp. Din același motiv: că nu o să ies din apă, că o să fac atac de panică în apă, că ceva o să meargă foarte prost în apă!
Cu o săptămână înainte abia am putut să mănânc de stres. Cine mă cunoaște știe cât de mult îmi place să mănânc! 😀 Ei bine, nu s-a putut. Dincolo de asta, mai era ceva: făceam ștafetă cu colegul meu de echipă de la Club Sportiv Adrenalina, Alexandru Marcu, proaspăt racolat de Purkaru în rândurile noastre, ale obsedaților de sport. Trebuia să îi dau înotul. Dacă se întâmpla ceva, cursa lui nu mai avea loc.
Urși & revelații
Cum am ajuns la Tușnad am mâncat ceva și am decis că trebuie să merg să fac o probă în lac. Să depășesc puțin pragul psihologic, ca să fie (mai) în regulă a doua zi. Să înot din nou în apă deschisă după mult timp. Să testez noul neopren de la TriSport, ochelarii noi, Tyr, tot de acolo…
De la Tușnad până la lac sunt vreo 20 și ceva de kilometri și pe drum mă holbam pe geam, cu inima bătându-mi cu putere și realizând ceva: la naiba, au fost atâtea triatloane la care puteam merge și nu am făcut-o. Sigur, mereu au fost diverse motive – am de lucru în București, am alte priorități acum, nu sunt antrenată, etc etc. Dar dacă motivul real a fost de fapt că mi-a fost groază de înot?!
Am ajuns la lac și domnii de la intrarea în rezervație (Lacul Sfânta Ana este parte dintr-o rezervație naturală) ne-au spus că e deja 8 și nu mai e voie să coborâm la lac. Dacă vrem s-o facem o facem pe propria răspundere, pentru că seara vin animăluțele sălbatice să se adape din lac. Ursul, gen.
Evident, am coborât, mi-am luat neoprenul în brațe, decisă să intru neapărat în lac – oricum nu am luat foarte în serios avertismentul, și foarte rău am făcut. Și eu și Alex și Carmen, soția lui, am luat-o urgent la goană înapoi la mașină: ne-au tăiat calea doi urși. 😀
Superb! Nu puteam să am și eu o noapte liniștită, de ce s-o am când pot să n-o am.
Here we go again…
Dimineață când îmi așezam lucrurile în tranziție și mă autoîncurajam, în principal încercând să respir normal, mi-au căzut ochii pe marca de neopren: Dare to Swim. 🙂 Practic, era prima dată când vedeam ce scrie, deși e cât capul nebunului.
(c) Alex Marcu
La start cred că eram pe 180 puls în repaos :D.
Când a început numărătoarea inversă mi-a trecut prin cap să merg pe mal, să-mi iau ceva de băut și să stau liniștită, privind concursul de pe margine. Dar apoi m-am gândit să fac așa: voi rămâne ultima, îi aștept pe toți să se îndepărteze și înot în legea mea. Mă așezasem foarte în stânga lateral față de prima baliză – tot ca să evit îmbulzeala brațelor și picioarelor, așa că la un moment dat trebuia să fac dreapta pe diagonală ca să ajung la ea și apoi s-o ocolesc.
După ce învălmășeala s-a potolit, am pornit și eu, cătinel, cătinel :))). Targetul era, la halul în care mă găseam, următorul: să termin proba de înot. Se pare că uneori trebuie să te întorci la un T 0 și s-o iei de la capăt, ca și cum T1, T2, T20, T 100 (aici cred că e Ironman :D) nu s-a petrecut niciodată.
Am început să înot, era liniște :), apa era numai bună, lină, un pic cam cenușie dar asta nu mă deranja câtuși de puțin. Tot înotând așa am realizat că mai nimic nu mă deranjează, de fapt. Că… sunt ok.
Atât timp cât continui să înot, totul e ok. Am început să ajung concurenti dar de teamă să nu apară drăguțul de atac de panică am decis să nu:
- depășesc prea mulți concurenți iar când o fac să am grijă să nu ajung la mijloc, între ei și să nu
- accelerez și să-mi pierd suflul.
Așa că eram la o tură de înot de relaxare în lacul Sfânta Ana și mă simțeam destul de bine! 🙂 Alunecam excelent cu noul neopren, cât despre ochelari, a fost primul înot în apă deschisă în care am văzut absolut totul în jur, nu mi-a intrat apă în ei, nu s-au aburit, nu m-au strâns… Iar detaliile astea mici sunt vitale.
Soarele era sus pe cer și eu mă apropiam de finalul celei de a 2-a ture de înot – la Sfânta Ana parcurgi de 2 ori 450 de m, ieșind pe mal și intrând iar în apă pentru a 2-a.
Când am ajuns în tranziție și i-am dat cipul lui Alex eram în culmea bucuriei. Mă cam clătinam dar cred că m-am mișcat destul de repede cu spd-urile și cu bicicleta. Nu mi-aș fi iertat-o dacă nu reușeam să ajung la traseul de bicicletă. Auzisem că e greu, că e foarte tehnic… Știam că 23 de km cu 800 de metri diferență de nivel înseamnă multă urcare, dar abia așteptam.
Cum a fost bike-ul
Tot entuziasmul meu s-a cam spart la începutul probei, pentru că a început cu o urcare susținută pe asfalt (cred că urăsc asfaltul, în special dacă sunt pe un mtb), apoi a continuat cu o urcare susținută pe teren accidentat – deja altă treabă, chiar dacă urcările nu sunt punctul meu forte. Cum necum am început să depășesc.
Știam că pot recupera pe coborâri, unde am tehnică și viteză, așa că îi dădeam maxim. Până când m-am prins că traseul ăsta este unul unde ai nevoie de ceva foarte important, pe lângă tehnică: prudență este cuvântul.
Mi-am dat seama de asta când am căzut într-un foarte mic șănțuleț – pur și simplu era nevoie continuu de manevre – să ocolești pietre, pietroaie, rădăcini, gropi, șanțuri, iarbă înșelătoare sub care se găseau alte gropițe sau pietre, treceri bruște și neașteptate la coborâri destul de periculoase…
Hm. Iată un traseu la care odată intrat pe o trasă nu te poți relaxa, pentru că terenul nu îți permite asta. Nicio clipă de relaxare, pare să spună traseul de bike de la Afânta Ana. Mereu în alertă, ca să nu ți-o iei – să te rănești, să cazi sau să faci pană…
Totul era ok, deja depășisem destul de multe fete, până când a venit o nouă urcare susținută pe asfalt. Doamne, cât am urât-o! Nu aveam absolut niciun chef de ea, așa că m-am mișcat în reluare și am pierdut nepermis de mult timp.
Alergarea – mai stau puțin să respir, ok?
Am ajuns în tranziție și am plecat destul de repejor la alergare. Sigur, repejor ăsta se va transforma în mai puțin de 3 minute în aproape stat. Prima porțiune de alergare este o urcare PIEPTIȘĂ!!! de vreun kilometru. Care m-a făcut zob. Abia puteam merge. Abia puteam respira. Bun găsit, triatlon! Uitasem cât de greu ești. Mulțumesc că îmi reamintești, îmi fusese dor de tine!
Proba de alergare a continuat la fel de sincopat.
(c) Saint Ana Lake Xterra 2016
Deși am ajuns pe poteci perfect alergabile în pădure. Unde am făcut uz la greu de fluierul portocaliu din kitul de înscriere, despre care organizatorii ne-au spus că e pentru urs. 🙂 Eram singură cuc și ca să nu fiu singură urs :)), am suflat din ăla cu ultimele rezerve de oxigen.
Da… era greu de acceptat, îmi venea să mă dau cu capul de pereți copaci dar fix asta se întâmpla: după fiecare kilometru aproape că mă opream ca să respir. Și nu, nu vă imaginați că sprintam rău de tot. Aveam picioarele grele, de plumb, suflul era scăpat de sub control și noroc că a venit o coborâre lungă și mi-am mai revenit.
Pe final mă aștepta poarta de finiș, de cealaltă parte a lacului, pe care trebuia să-l ocolesc. Au fost cred 2 kilometri. Groaznici. Abia m-am târât. Mintea îmi cerea să accelerez dar corpul meu nu putea!! De unde fusesem singurică pe tot traseul de alergare, acum mă ajungeau concurenți pe ultimii 2 km. Super. Fete să mai vină și tot ce am tras până atunci se ducea în bălării.
Ce lecție îți dă triatlonul și cum te așază acolo unde ți-e locul. 🙂 Exact cât investești în el exact atât îți dă înapoi. De ce am fost ruptă la alergare? Păi, pentru că nu m-am antrenat specific, legând disciplinele între ele. Și pentru că nu am antrenament pe trail. Pentru că, pentru că…
Chiar dacă distanțele par poate mici luate separat – am avut 900 de metri de înot, 23 de km de bicicletă cu 800 de metri diferență de nivel și 6 km de alergare cu vreo 300 de metri diferență, cred – , atunci când legi aceste 3 sporturi într-unul singur, situația devine alta.
Nu mă așteptam ca timpii mei să conteze la podium amatori, but it did. Saint Ana Lake Exterra m-a primit ca o mamă iubitoare, care-și învață copilul o lecție, iar la final îl mângâie pe cap. Îi spune drăgăstos: vezi, anul ce vine să știi mai bine!
Nu știu dacă Triatlonul Sfânta Ana este cel mai greu triatlon din România, așa cum se spune. Dar știu că s-ar putea să-mi fi deschis apetitul ca să parcurg cât mai multe și să pot veni la final cu o comparație și un verdict. 🙂
Până atunci, sper să ne tot vedem la start! 🙂
Jurnal de cursă Cozia MTB: sus, la munte suuus
credit foto Cozia MTB
Când a sunat ceasul la 5, m-am gândit că aș putea să îl inchid pur și simplu și să-mi acord șansa unui weekend cu somn, lectură și păpică. Dar antamasem un lanț întreg de resurse externe: cineva își luase din timpul lui și se întâlnise cu mine ca să-mi dea bicicleta cu care să concurez, Purcaru vorbise cu un prieten de-a lui care ne aștepta să ne ia cu mașina de undeva de prin Militari și să ne ducă la Călimănești, Purcaru însuși mă aștepta la el la Piața Sudului, la ora 6 fix, ca să plecăm cu mașina lui spre cealaltă mașină… Complicat.
Mă culcasem la 2 și în cele 3 ore de somn am dormit iepurește, cu gândul că nu voi reuși să mă trezesc. Ce să mai, eram fresh. Numai bună de demarat spre un concurs la distanță, cu 1.000 de metri diferență de nivel îngrămădită în puțini kilometri: 32. Cozia MTB.
Știam deja de la Maratonul Olteniei că pare ceva total lejer din afară distanța asta, dar pe traseu te ia naiba la diferența asta de nivel dacă nu ai antrenament, pentru că urci de ți s-apleacă. Mă rog, eu am mai urcat pe bicicletă… Uite, acum 2 luni am făcut o tură de 80 de km… Și…. acum 3 am fost la oră de spinning!! Și… am mai mers și cu bicla prin oraș de cîteva ori! Mergem la concurs!
Am decis că trebuie să-mi șochez organismul ca să reintru brusc în formă! :D, iar Cozia MTB e ocazia perfectă. Citisem un raport de recunoaștere a traseului pe Freerider și scria acolo că nu prea sunt abordări tehnice. Purcaru nu prea era de acord – el a fost la toate edițiile competiției și știa traseul.
Fast forward la start, cu Purcaru și Alex, prietenul lui. Mă uit în jos în timp ce toată lumea se grupează deja spre plecare și realizez că roata spate e mult prea moale. Cer o pompă în jur, un băiat drăguț se oferă să-mi umfle roata și cum vorbeam noi așa începe să iasă aer din roată și în câteva secunde mă uit la cauciucul flasc. Teroare! Purcaru e la toaletă, îl sun disperată și-i zic că avem o problemă. Alex pleacă în goană la mașină – parcată la mama naibii, ca să aducă o nouă camera. Nu, eu nu am toate aceste ustensile la mine niciodată. Nu știu de ce, cred că îmi plac momentele astea de adrenalina :))). Începem să facem pana, în câteva minute oamenii pleacă la concurs, noi rămânem uitându-ne cum se îndepărtează cu poliția. E ok, ni s-a mai întâmplat și altă dată! 😀 Dacă nu erau ei nu mai luam startul la concurs. Au terminat pana și pornim și noi.
Îi ajungem oricum din urmă, gonind ca la nebuni printre mașinile din Călimănești. Ușoară încălzire pentru ce avea să urmeze. O urcare interminabilă de…. 7 kilometri!!! Cam așa arată profilul cursei.
Ce să zic, picam ca muștele de pe bicicletă, așa că am făcut push bike și pe porțiunea asta destul de mult. Zic și pe asta pentru că au urmat și altele! 🙂
Eram deja cu suflul în gât dar când am realizat că sunt din nou, după atâta timp, pe cărări de munte; că miros copacii, că-mi intră greieri în ochi :))– bine, exagerez, dar tot mi s-a urcat un greiere gigantic pe față! :), că ajung în sate departe de asfalt și că văd în curte animăluțe și fâneață în poduri și simt mângâierea vântului, toate astea m-au făcut brusc și iremediabil fericită.
În această stare de beautitudine m-am uitat în jos la picioarele mele și am observat că sunt încleiată în nămol, în mijlocul unui șanț, că trag după mine bicicleta plină de noroi și că în jurul meu alți oameni fac același lucru. Unii se încăpățânează să urce pe ea, dar nu s-au inventat roțile care să facă față la urcarea asta năclăită. Mai apare câte un dâmb care promite o vale sau măcar un plat, dar sunt rare și, mai ales, scurte. Sunt condamnată să urc până la epuizare.
credit foto Cozia MTB
Nici nu-mi ia mult să ajung la acest punct, având în vedere forma în care mă aflu. Dar apar apoi niște coborâri interesante și-mi mut atenția. Îi dau cu toată puterea la vale și sar peste pietre și mă gândesc ce fain e că pot fi aici. Cât de dor îmi fusese de libertatea asta.
Au venit și altele, foarte abrupte și cu nămol, pe care toată lumea a fost nevoită să descalece. Apoi au fost coborârile pe poteci umbroase, printre copaci, apoi au fost cele tehnice, pe pietre de râu sau pe forestier… Îmi amintesc ca prin vis și ceva coborâre cu asfalt, dar nu bag mâna în foc, am totuși o vârstă. Am vorbit despre ele mai mult ca să nu-mi amintesc de interminabilele urcări, unde, din păcate, am făcut mult push bike. În una din ele, ajunge un tip lângă mine și-mi spune, epuizat și el ca mine: Uite, ne așteaptă la check point să ne facă poze. Crezi că ar trebui să urcăm pe bicicletă? Zic: Nu mă urc pe ea nici să-mi dea de mâncare. Ne bătea soarele în cap și ne miscam cu încetinitorul, eram la kilometrul 20 și ne apropiam de punctul de alimentare. Apoi tipul zice: oricum, se vede că faci asta des, ești în formă. Mă uit la el și mă gândesc: M-ai văzut cum merg pe lângă ea, sau după ce te-ai luat? Lui îi zic: mm, nu chiar…
Și paradoxul va continua și la finish, unde am ajuns aproape a doua zi :))), dar unde am auzit la microfon că sunt pe locul 2. Purcaru m-a întâmpinat și m-a întrebat dacă am pățit ceva pe traseu, că el voia să anunțe autoritățile, deoarece până am venit eu el a mâncat și a dormit, sau ceva de genul.
Împrejurimile sunt absolut minunate acolo, în județul Vâlcea, dacă s-ar putea să trăiesc într-o căsuță de lemn într-un copac și pe geam să văd în vale Călimăneștiul și vârful Cozia, ar fi grozav. Marcajele foarte bune pe traseu, echipă de intervenție cu ATV-uri, puncte de alimentare cu absolut tot ce trebuie (glucoza m-a ținut în viață!!), premii faine, un super trofeu lucrat de un meșter popular și o echipă de organizatori inimoasă, asta a fost experiența Cozia MTB. Nu înțelegeam ce tot preaslăveau colegii mei de Club concursul ăsta. Că ce frumos, că mergem la toate edițiile, că traseul și oamenii sunt super și pun suflet în treaba asta, de aceea iese mișto de fiecare dată. Ok, în cele din urmă, la ediția a V-a, m-am convins și eu. 🙂
Purcaru, incadrat de mine si Ana. Toata lumea premiata si fericita
#Primul meu semi. Andreea: Mă simt ca la 21!
Andreea, la antrenamente
Metroul era plin ochi duminică dimineața la ora 7. Și dacă într-o zi obișnuită, nimeni nu își scoate nasul din telefon, din cărți sau din papucii altora, acum se încingeau discuții despre următoarele alergări, despre cum să facă echipă de ștafetă. Și ca la oaste se tot adunau și creștea veselia. Oamenii își purtau numărul de concurs cu mândrie, ca pe-o decorație.
Aveam emoții. Emoțiile bobocilor într-ale semimaratoanelor, „o să reușim”, „ușor, ritm constant”, „lasă telefoanele la garderobă”, „nu ne oprim, bem apă din mers” și tot așa. Până când ne-am aliniat la start și am pornit. Când am intrat pe poarta de start, kenienii făcuseră deja un kilometru, când am ajuns la Piața Alba Iulia, ei se întoarceau, când eu mai aveam 10 kilometri din cursă, ei își primeau medaliile.
Primii 10 kilometri au fost lectură particulară: am citit toate mesajele de pe tricourile colegilor de semimaraton. Muuulte, kilometri de mesaje motivaționale. Aș putea spune că primii kilometri au fost lejeri. Mi-am primit și de pe margine remarca: „poți să-ți dai drumul la alergare, kenienii au ajuns!” M-am maimuțărit la camere, totul era în regulă, parcă nici tibia dreaptă nu mai era supărată ca la ultimele antrenamente. Până când… Până când am priceput că traseul pe care îl știam eu era altfel, mai cuprindea și bucla de pe Calea Victoriei, și în mintea mea kilometrii s-au dilatat amețitor. În alte condiții, lăutarii care scârțâiau viorile de pe margine m-ar fi distrat, or acum nu știam cum să-i fac să tacă, pe toți!
Pe la kilometrul 18, m-a ajuns un tip care nu se mai oprea din remarci vesele și Dumnezeu l-a ferit! Dacă aveam ceva la îndemână, o coajă de portocală, o coajă de banală, jur că mi-aș fi folosit ultima felie de energie ca să-l anihilez. 😀
Nu durerea e cel mai mare dușman în cursă, nici faptul că vezi pe margine persoane care primesc îngrijiri de la paramedici, ci epuizarea. Ultimii trei kilometri au avut lungimea unui maraton întreg. M-am târât la propriu, dar mi-am jurat că nu mă opresc. Și când m-am văzut față în față cu Finish-ul, îmi venea să chiui! Doar că nu mai puteam. Așa că am accelerat. Atât de tare îmi doream să se termine…
2 ore și 9 minute. Atât a durat cursa. Și a fost frumoasă. Nu m-au durut picioarele după, nu am făcut febră musculară, nu am luat aspirine, nici geluri de hidratare, batoane și alte energizante. Am mers a doua zi la muncă, am primit felicitări de la colegi și m-am bucurat de momentul meu de glorie ca un superstar. Aproape că m-am simțit ca la Oscaruri. Și în sinea mea am început să mulțumesc mamei mele care m-a lăsat să mă urc în toți copacii din grădină, profesorilor mei de sport care nu ne lăsau să facem matematică pe motiv că la matematică dăm cel mai greu examen, ci ne alergau de ne mergeau fulgii, antrenorilor de la sală. Și mai ales, Roxanei Lupu care s-a ținut de capul meu să mă alătur echipei de curajoși pe care îi pregătea pentru semimaraton, cu toate că nu eram convinsă că vreau să fac asta.
Și vreau să îmi mulțumesc mie. Fiindcă „the best cause in the world is yourself”. Așa scria pe un tricou și pentru asta am alergat!
My Sloop! ♥
De când am început să alerg, o regula de aur pe care am învățat-o este: carbohidrați înainte de efort pentru energie, proteină după efort, pentru refacerea mușchilor. Și partea cu carbohidrații mă umple de fericire. Cui nu-i plac pastele?
Toată lumea mă întreabă dacă rup frigiderul după un antrenament. E o preconcepție asta. Pe mine cel puțin, după antrenamente, mi se face atât de poftă de salate, încât aș putea să pasc gardurile vii până ajung acasa. Corpul uman e o mașinărie minunată.
Se reglează singurică, dacă nu o alterăm cu bombardamentul ăsta pe care îl primim de la marketingul la alimentele tare nesănătoase. Ideea că noi cei de la oraș plătim un preț nedrept: acela de a avea foarte puține opțiuni sănătoase și la îndemână. Când sunt la muncă, mereu pe fugă, sunt tentată să parchez și eu la primul fast-food.
Dar mi-am creat obișnuința proviziilor, mereu am la mine un biscuițel, un măr, câteva fructe uscate. Iar faptul că în antrenamente mă pot hidrata cu fructe și legume, sub formă de smuti, este o fericire pentru mine! L-am descoperit pe Sloop când am intrat în programul #spre primul semi și nu l-am mai lăsat de atunci, e mereu cu mine când merg la sală sau când alerg!
În cele aproape 3 luni de antrenamente am găsit și eu formula câștigătoare My Sloop ♥! Este cel cu cocos și ananas!
Știți cu ce se ocupă ananasul, atunci când facem sport? Păi, este excelent în recuperarea sportivă, repară și menține sănătoase oasele și cartilagiile, are fibre, care ajută la scăderea nivelului de colesterol și conține vitaminele B6, parte din procesul de formare a celulelor roșii din sânge. Iar cocosul vine să ajute în procesul de recovery după efort. Este sursă de calciu, magneziu și potasiu!
la finish, cu gasca #spreprimulsemi
Primul meu semi. Narcis: Cele mai mari emoții din viața mea
Narcis, al finish-ul primul semimaraton din viata lui. foto arhiva personala
Cred că nici dacă m-aş fi însurat, cu siguranţă n-aş fi avut atâtea aprecieri ca după primul meu semimaraton, la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. O să-ncep cu mulţumirile, aşa că ele vor curge sincer către Roxana Lupu, cel mai bun motivator şi antrenor (ambele în acelaşi timp) în viaţă. Deci, dacă vreţi să începeţi o asemenea provocare, contactaţi-mă pentru a vă pune în legătură cu ea. În doar 2 luni m-a făcut să alerg un semimaraton, pe mine, unul care a avut o perioadă de 3-4 ani în care abia mai călca pe piciorul stâng.
Şi apoi să le mulţumesc lui Liviu Dan şi Cezar Romaniuc, pentru sfaturi şi antrenamente, lui Toni Dumitru, care ne-a motivat de ziceai că jucăm finala Cupei Mondiale, celor doi iepuri din cursă, Andreea Archip şi Anca Marcu!
De Andreea m-am ţinut până la kilometrul 11, cred, sau 12, iar pe Anca am lăsat-o 18 kilometri să asculte muzică, o mai întrebam în clipele în care mi s-a făcut rău cam cât mai e... şi am văzut kilometrul 18, apoi mi s-a făcut rău. Am pierdut-o din vedere şi am văzut-o doar la finish. Colegilor de alergare trebuie să le mulţumesc, Ana Jităriţă, Bogdan Ciubuc, Alexandra Tătar, primii doi şi ei la primul lor semimaraton.
Şi să-i mulţumesc singurului meu fan din timpul cursei. Nu îl cunosc, dar el pare că mă ştie bine, probabil e radioascultător (n.r. Narcis Drejan este redactor sef Sport Total Fm :)). A fost ca un înger păzitor, când la Piaţa Alba Iulia, când la Muncii, când la Unirii, când la Eroilor, când aproape de finish.
Ţin minte doar cum îmi spunea: “Drejane, bagi tot semimaratonul?”, “Mai poţi?”, “Ai agăţat ceva?”, “Dacă nu mai poţi, ia-o uşor”, “Hai cu medalia!”. Avea barbă, ochi albaştri, dar sigur nu era Isus… sper să nu fi avut halucinaţii, dar şi pentru el am terminat cursa. Şi pentru cei doi oameni care au tras de mine la kilometrul 19, o doamnă care mi-a zis că nu trebuie să renunţ, şi un domn, cam la 50 de ani, care îmi dădea sfaturi ce să fac, pentru că am avut crampe musculare la piciorul drept.
Nu știu de ce s-a întâmplat asta, că am luat magneziu înainte de cursă și în ultima vreme am avut mare grijă la hidratare și alimentație.
A fost o cursă incredibilă, am avut emoţii mai mari decât orice la examen din viaţa mea, decât la orice invitaţie la dans a unei fete, decât primul sărut, decât orice, sper să nu se supere femeile. 😀
Emoţii peste emoţii, pe care le-am stăpânit la început, pe traseu, făcând mişto de cuplul gay, care vorbea murdar în engleză, în timpul cursei, de băiatul cu bicicletă, care întreba o blondă: “când ieşim la o cafea?”, iar fata îi tot spunea: “cine ne aude ne şi crede!” şi până la kenyenii care au zburat şi au câştigat.
A fost bine până la kilometrul 19, eram sub două ore de cursă, aveam ritm bun, o pierdusem pe Andreea, dar eram cot la cot cu Anca, pe care am întrebat-o cât o mai fi… îi povesteam ceva despre bachatta, că puţini ştiu că e originar din Republica Dominicană, şi-mi aminteam cum dansau dominicanii o zi întreagă pe bachatta, pe malul Caraibelor şi aşteptau să vină balenele în golful Samana! 🙂
Şi la kilometrul 19 mi s-au pus crampe, simţeam că mi-e rău, că mi-e foame... mergeam într-un picior, săream ţup-ţup în stângul, care începuse să doară. M-a văzut un nene de la SMURD, avea de 3 ori greutatea mea, mi-a dat cu apă pe faţă, a pus gheaţă pe locul crampei, apoi am alergat şi nu m-am mai oprit.
Am avut timp să mă gândesc la toţi anii în care n-am avut încredere în mine, după ce am avut piciorul stâng praf, să mă minunez de câţi oameni reuşesc să alerge un semimaraton, să mă încăpăţânez că nu trebuie să renunţ când mi s-a făcut rău, când aveam crampe, să ţin cont de ce ne spunea Roxana Lupu sau Toni Dumitru: “Important e să nu te opreşti, orice ar fi, o iei uşor, dar nu te opreşti decât deasupra ceasului de la finish!”.
. Nu am mai plâns de când a murit bunică-mea şi-s foarte mulţi ani de atunci. L-am sunat pe tata, să mă oprească din plâns, apoi Cezar m-a sunat să vadă dacă am terminat…şi i-am spus tot cu lacrimi în ochi că nu-mi vine să cred şi că nu-mi explic de ce plâng. Şi întrebam oamenii dacă e normal să plâng, pe toate canalele posibile, apoi a venit şi fostul meu coleg de la Adevărul, Emilian Isăilă, şi m-a îmbrăţişat, tot pentru că plângeam…
Şi trebuie să închei cu o promisiune, toată emoția asta o cere: nu mă opresc aici! 🙂
My Sloop ♥
Probabil vă veți întreba cum, cât și ce am mâncat în ultimele luni de pregătire! Nu am exagerat cu carnea, (mănânc puțină carne), mult pește în general și înainte cu o săptămână de concurs am încercat paste!
Cu sos de roșii cherry, cu fructe de mare, cu ciuperci, cu orice! La un moment dat aproape că nu le mai suporți în farfurie, dar e nevoie de carbohidrați, ce să-i faci! E bine să beți multă apă! Și multe salate, contează enorm o alimentație sănătoasă în sport!
Fructele nu le-am cărat după mine la antrenamente, pentru că există Sloop!
Cu toții știm cât de importantă este o alimentație echilibrată, nu doar pentru slăbit, ci și pentru sănătate. Orice sport trebuie să fie însoțit și de un aport de vitamine din fructe și legume, iar dacă nu ai tot timpul posibilitatea de a căra 1,5 kg de mere, 2 roșii, 1 morcov, jumătate de țelină și o felie de lămâie în fiecare zi după tine :), Sloop te ajută cu 2 din 5 porții de vitamine necesare în fiecare zi. După fiecare alergare prin parc luam câte o sticluță de Sloop și aveam asigurată porția de fructe proaspete! La kilometrul 19, în timpul crampei din cursă, m-a salvat și un pic de Sloop, simțeam nevoia de dulce.
Preferatul meu este Sloop cu castravete și avocado!
Avocado conține magneziu și potasiu, importante pentru producția de energie, contracția și relaxarea musculară. Castravetele conține vitaminele B, acid folic, vitamica C, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu și zinc și garantează un boost de energie. Așa că m-am hidratat cu Sloop uneori înainte de alergări, pentru forjă :D, și alteori după antrenamente, pentru recuperare!
la finish, cu gasca #spreprimulsemi
Narcis, al finish-ul primul semimaraton din viata lui. foto arhiva personala
