Sportiv Invitat

Alexandru Ion

Am început să fac sport din nou la vârsta de 40 de ani.

Am reluat începând să merg cu bicicleta cu fiul meu, că însoțitor, și încet-încet am redescoperit beneficiile sportului. Mă simțeam din ce în ce mai bine și am început să fac antrenamente mai dese pe distanțe din ce în ce mai lungi.

Îmi amintesc că la început a fost destul de greu să întru în formă.

A fost nevoie de multă perseverență să ajung în aproximativ 1 an la o formă rezonabilă, care să-mi permită să particip onorabil la competiții sportive de amatori.

Prima mea competiție a fost la Ziua B, în pădurea Cernica (mountainbike).

Am ieșit undeva pe la jumătatea clasamentului, dar am găsit acest lucru motivant să continui.

Antrenamentele mele constau aproape zilnic în mers 1-1.5 ore dimineața, cu bicicleta afara sau la indoor cycling, depinde de anotimp sau vreme în general.

Încerc să nu treacă o zi fără să fac sport, iar în weekend ies la ture mai lungi cu prieteni în jurul Bucureștiului.

Sportul meu preferat este ciclismul pentru că am descoperit că mi se potrivește din toate punctele, și fizic și mental.

Plăcerea de a merge cu bicicleta în natură este inegalabilă și are nenumărate beneficii.

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea de la Geiger – Triada MTB din anul 2017. A fost o cursă solicitantă, cu multe obstacole și denivelări mari, dar foarte frumoasă. Probabil cea mai dificilă din punct de vedere tehnic la care am participat, dar m-am bucurat că am terminat-o pe un loc onorabil și cu bine.   Bineînțeles există și multe alte amintiri, curse prin noroaie, etc.

Competiția mea preferată este Transilvania Bike Trails, datorită peisajelor inegalabile și a traseului din acea zonă de poveste, Saschiz – Viscri.

Cel mai mândru sunt de evoluția mea în ultimul an, în care am urcat de mai multe ori pe podium la diverse concursuri, în special la cele de la Riders Club, bineînțeles la nivel de amator, lucru care m-a încurajat să continui să mă pregătesc.

Prietenii mei spun că am o altă alură de când fac sport intens, am slăbit, sunt mai energic în tot ce fac, mai motivat și cu o stare mentală foarte bună. Bineînțeles că încerc să îi conving să facă sport!

Am aflat despre mine că îmi pot atinge noi limite din punct de vedere fizic, pe care la a doua tinerețe le credeai de neatins.

Îți trebuie puțină disciplină și ceva perseverență să-ți schimbi stilul de viață!

Sportul mă face să mă simt foarte bine din punct de vedere fizic și îmi dă energia de care am nevoie zi de zi.

Conduc un unit de 600 de oameni și viața în corporație poate fi foarte solicitantă din punct de vedere emoțional, sportul regulat și intens fiind un remediu excelent la presiunea și stresul zilnic.

Uneori, mi se întâmplă să pun sportul ca prioritate în detrimentul altor activități zilnice, pe care înainte nu concepeam să nu le fac.

Descoperi că ai timp de fapt să  faci ceea ce îți dorești, că unele lucruri chiar nu sunt necesare, și că poti să îți găsești timp pentru sport.

Obiectivul meu în 2018 este să mă mențin la același nivel competițional ca în anul precedent.

Si să reușesc să particip la principalele competiții de ciclism MTB pentru amatori.

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie integrat în viața de zi cu zi.

Este un lucru important și te menține în formă fizică, sănătos, are importante beneficii asupra mentalului și nu în ultimul rând te conectează cu natura.

*Fotografii arhiva personala

Am început să fac sport in momentul în care m-am suit pe cântar şi am văzut că acul s-a oprit la 120, care era limita maximă. Eu aveam mai mult. Aveam 130.

A fost momentul când, încurajat de un prieten care mergea deja la sală, m-am apucat şi eu. Am ajuns în vreo 9 luni la 90 de kilograme.

Printr-o dietă, totuşi, nesănătoasă, o înfometare de fapt, dar cred că am rezistat fiind tânăr. Odată ce am coborât până la 80 de kilograme, am renunţat la sală, dar m-am menţinut în zona aia, 80-82 kg.

M-am reapucat de sport peste mulţi ani, fiindcă a devenit mediul sănătos în care am reuşit să evadez, departe de impostura de care mă loveam, zilnic, la muncă.

Pot să spun că am muncit enorm, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că e degeaba, că totul e în zadar, fiindcă mereu vor veni unii din urma, marii impostori, care te vor depăşi profesional prin diverse „scurtături“. Ei bine, când te apuci de sport, nu există această senzaţie. Acolo, munceşti şi vezi rezultatul.

La muncă, poţi să mergi în biroul şefului, să-l linguşeşti toată ziua şi să avansezi, în detrimentul unuia care chiar munceşte. La sala de sport, dacă mergi şi îl linguşeşti pe Antrenorul Personal e degeaba – nu poţi să faci muşchi, nu poţi să-ţi creşti anduranţa sau capacitatea de efort. Acolo trebuie să munceşti.

De aceea, am şi o oarecare satisfacţie: toţi impostorii cu care m-am intersectat profesional sunt, de obicei, nişte oameni ieşiţi din formă. Explicaţia e simplă: dacă n-ai fost obişnuit să munceşti în viaţa de zi cu zi, nu poţi să ai rezultate sportive.

Îmi amintesc că la început am ţinut o dieta atât de drastică, in paralel cu sala, încât nu prea mai am curajul să mă gândesc la ea. Ţin minte că mergeam pe stomacul gol la sală, ceea ce acum mi se pare de neimaginat, şi lucram pe o căldură sufocantă. Au urmat mai multe reprize de leşin, dar n-am renunţat.

Antrenamentele mele durează cam 10-12 ore pe săptămână: forţă şi cardio. Cele mai grele antrenamente au fost şi sunt în continuare cele pe care le fac în pregătirea unui maraton.

În 2016 m-am apucat de alergat, un sport în care nu vedeam niciun sens până atunci. Am trecut prin multe dureri până corpul s-a adaptat la acest tip de efort.

În 6 luni, am ajuns la nivelul care mi-a permis să alerg un semi-maraton (21km) într-o oră şi 48 de minute. Apoi, în 3 luni, am trecut de la semi-maraton la maraton (42km). A fost cea mai solicitantă experienţă din viaţa mea.

De aceea, acum când văd filmuleţe cu oameni care trec linia de sosire la un maraton aproape mereu îmi dau lacrimile. Fiindcă ştiu cât au muncit oamenii aia ca să treacă linia de sosire, indiferent de timpul realizat.

Prima mea competiţie a fost o cursă de 10 kilometri. Dupa ce am ajuns la finish am vorbit toată ziua despre ea, ceea ce mă amuză şi acum.

Prima competiţie adevărată însă a fost Maratonul Internaţional Bucureşti, în octombrie 2016. E o amintire superbă. Când am trecut de kilometrul 38, distanţa maximă alergată în antrenamente, am ştiu că de acum, orice s-ar întâmpla, chiar dacă îmi voi rupe un picior, o să termin cursa. Şi am „zburat“ ultima bucată de 4 kilometri.

Sportul meu preferat

E fotbalul, pentru că mai toţi idolii mei din copilărie au fost fotbalişti. Din păcate, Dumnezeu nu m-a înzestrat cu talentul necesar şi am fost mereu un jucător rudimentar, un „cioban“.

Şi, într-un final, m-am retras, fiindcă efortul de a aduna nişte oameni cu care să joc devenise mai mare decât efortul pe care îl depuneam pe teren.

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă

 Sunt atât de multe. Dar momentul cel mai special pentru mine e când am trecut linia de sosire la Maratonul Internaţional Bucureşti cu steagul Iranului deasupra capului. Am visat acest moment luni întregi, am muncit pentru el enorm şi atunci când s-a întâmplat a fost o bucurie de nedescris.

Competiţia mea preferată este Maratonul Internaţional Bucureşti. A fost primul maraton în care am alergat şi prima dragoste nu se uită niciodată.

Cel mai mândru sunt de faptul că n-am căutat „scurtăturile“ în viaţă. Că am muncit pentru a ajunge la ce vreau şi că atunci când vreau ceva cu adevărat sunt în stare să mut munţii din loc.

Sportul mă face să mă simt liniştit. Şi îmi oferă cea mai frumoasă senzaţie de oboseală.

Uneori, mi se întâmplă să văd oameni care n-au deloc grijă de sănătatea lor, care nici nu vor să facă cel mai mic efort în acest sens. Şi atunci mă întreb: Cât de înteligenţi suntem, de fapt, noi, oamenii, dacă nu ne pasă nici de sănătatea noastră?

Obiectivul meu în 2018 este  acesta: să fiu sănătos!

Eliza Angeli Cosman

Am început să fac sport în ultimul an de facultate. Aveam o temă, trebuia să dezvolt o campanie care să popularizeze impactul fumatului pasiv asupra viitoarelor mămici și a soților acestora.

Am început să cercetez subiectul  și în două zile am decis că de mâine mă las de fumat. Apoi a urmat întrebarea: Cum să fac să nu mă îngraș? Bani nu am pentru cine știe ce soluții alternative, săli de sport în 2007 – mai bine nu; pentru mers la bazin costurile erau de asemenea foarte mari iar eu stăteam în Drumul Taberei – deci cale lungă până în părțile Bucureștiului unde auzisem că merg alți colegi.

Așa că mi-a venit spontan ideea: merg să alerg în Moghioroș. Rezultatul acesta a venit drept răspuns în urma analizei tuturor aspectelor anevoioase pe care trebuia să le acomodez și nu din vreun fel de istorie de familie sau activități de profil de la școală.

La școală nu am învățat să fac sport, la școală ne zbenguiam și incercam diverse: volei, handbal, oină, săritură în lungime, însă nimic documentat sau cu spirit de echipă.

În familie părinții mei nu au făcut sport însă mi-au oferit un fel de flexibilitate mentală pentru zona aceasta a vieții. Fiind foarte ocupați la serviciu, fapt ce nu le oferea multă vreme de vacanțe alături de mine, m-au înscris în gimnaziu la cursuri de înot, unde am mers 3 ani la rând, la ștrandul Tineretului.

Lucrul cel mai important pe care mi l-au oferit ei este libertatea de a gândi despre sport.

Îmi amintesc că la început mi-am propus să alerg o oră în fiecare zi, cu tot cu drumul spre parc. Atât alerg și acum, întâmplător :). După o săptămâna mi-a ieșit prima alergare continuă.

După a doua săptămâna făceam și scări – îmi plăcea la nebunie.  Făceam sport numai în bumbac. Pantalonii de trening fuseseră aleși aleator din dulap, foloseam orice tricou alb din stiva pentru somn, în picioare aveam adidașii de stradă Sketchers cu piele intoarsă gri si cu talpa de cauciuc.

Bustiera era singurul lucru conform de pe mine. În timpul alergărilor spre parc, în parc sau pe buclă (o zona binecunoscută de localnicii cartierului Drumul Taberei) eram săptămânal scuipată, trasă de codițe, palme peste fund,  denumită în fel și chip de persoane de etnie rromă sau golănasi de cartier. România mă îndemna acerb să mă las de alergat afară :)).

Prima mea competiție a fost în echipă.

Prietenul meu de la vremea aceea lucra la Adobe, companie care în 2008 avea o oarecare înclinație către a susține inițiative ale angajaților mai sportivi. Astfel, am alergat alături de o ștafeta de 6 km la maratonul DHL din 2008 (dacă îmi amintesc bine) și ștafeta de 4 km la MIB (cred că tot 2008).

Antrenamentele mele au reprezentat de fapt sport în fiecare zi.

Am ajuns să fac sport constant, aproape zilnic, întotdeauna dimineața, pentru a mă destresa de problemele personale și de la serviciu. Partea de antrenamente serioase nu a reușit 100% să se lege de mine deoarece am fost și sunt un sportiv amator, cu o viață profesională ramificată și solicitantă, pe care o iau la fel de personal  și sufletist precum alergarea :).

Sportul meu preferat este alergarea, pentru că îmi epuizează și îmi clătește creierul, prin corp. Sportul meu de suflet este înotul iar ski-ul a avenit în viața mea ca o surpriză frumoasă și neașteptată.

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă:

• când am fost în echipă Centurion, la maraton 7500 (alături de bună mea prietenă Veronica Teodora Constantinescu) și am terminat cursa după 13 ore de mers, de-a lungul cărora mi s-a blocat corpul și nu am putut face pipi;
• când am alergat maratonul Cindrel acum o mie de ani și mi-a ieșit atât de bine încât am luat primul podium – loc 3, 5 ore și ceva. Eram într-o stare fizică excelentă;
• când m-am oprit la o alergare de trail pentru că o concurență vomită acerb, pentru că nu mâncase mai nimic și luase nu știu câte geluri. Am ajutat-o și i-am dat un măr.

Nu am și nu cred în competii preferate.

Consider că alergarea este un act de cunoaștere și ar trebui să încercăm constant noi trasee, țări, țărmuri, munți, șamd.

Cel mai mândra sunt de faptul că am influențat alți oameni să facă sport, cum ar fi Mihai Șerban, care în acest moment este un nume important în lumea trail running din România.

Majoritatea prietenilor mei au ajuns să facă și ei sport, într-un fel sau altul. Când mai particip la competițîi, mă susțin și mă încurajează. Eu știu că iau podium pentru că sunt puține fete care se înscriu, plus categorii de vârstă, plus alte segmentări, dar prietenii se bucură și îmi transmit cuvinte de apreciere cu energie de „finală la paralele”, motiv pentru care le mulțumesc tuturor din nou pe această cale și ii salut la rându-mi, cu prietenie și considerație ;).

Am aflat despre mine de când fac sport că este totul în capul meu și că nu trebuie să renunț niciodată la bucuriile mele capitale și la lucrurile care mă fac să funcționez.

Acum, de exemplu, pentru mine sportul nu mai este un factor de negociere. Dacă un angajator nu va înțelege că eu fac sport dimineața, motiv pentru care nu sunt la 8 la birou (lucru care oricum nu s-a întâmplat aproape niciodată :D), atunci înseamnă că între noi nu poate fi armonie. Nu vorbim de situații deosebite sau întâlniri punctuale, vorbim de business as usual.

A devenit și aceasta o dependență iar dacă nu mă mișc măcar jumătate de oră, dorm pe mine toată ziua, sunt mai posacă, lipsită de vlagă și idei și… mănânc mai mult. Deci consum oricum aerul de pomană.

Sportul mă face să mă simt trează și capabilă.

Uneori, mi se întâmplă să mă cuprindă un adânc sentiment de lene, mai ales atunci când zac prin casă în weekend și mă prinde ora 12 în pijama. Fiecare dintre noi trebuie să își găsească cheile motivaționale și stimuletii necesari pentru a ieși din impas.

Obiectivul meu în 2018 este să lansez împreună cu alte 3 persoane un club sportiv de antrenament în triatlon, pentru amatori. Un loc uman, care să îmbie la interacțiune personală și nu care să pună bariere de ingamfare.

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că trebuie să încerci din toate cu mintea deschisă, pasiune și încredere de sine astfel încât să descoperi ce ți se potrivește. Toată viața noastră poate fi o descoperire continuă. Iar curiozitatea învinge frica.

Fotografii arhiva personala

Maria Cristina Banu (c) Running Mag- Robert Marooni

Am început să fac sport acum 4 – 5 ani, mai mult din rusine ?). Organizam triatloane și eu nu făceam mai nimic (bine, mergeam la Zumba și pilates din când în când ?).

Dupa ce am făcut o analiză corporală și am văzut că nu stau prea bine am zis că e cazul să fac ceva. Am acceptat propunerile (repetate) ale lui Ciprian Bălănescu, cu care lucram în acea perioadă, de a ieși la miscare.

Îmi amintesc că la început mergeam pe stadionul Yolanda Balaș cu Ciprian. Ce-i drept, 20 de minute alergam și restul vorbeam ?). Era o combinație de mișcare cu terapie personală. A fost miraculos pentru că atunci a fost primul moment în care am reușit să îmi deschid sufletul și să vorbesc despre etapa extrem de dificilă din viața mea prin care treceam atunci.

Mi-am dat seama că sportul nu are doar beneficii fizice ci și pshice și… deși treceam printr-un divorț  mi-am descoperit o nouă dragoste- alergarea.

Prima mea competiție

Hahaha, este cea la care am participat împreună – Beach Run Mamaia ?). A fost un semi-miracol. Nu prea eram antrenată și eram și foarte obosită.

Tin minte că am alergat noi două în seara de dinainte și m-ai pus tu să fac un sprint ?))). Desi eram moartă de somn și oboseală pentru că eram parte din echipa de organizare la TriChallenge Mamaia am luat locul 2 la categoria de vârstă, a două zi la concurs.

Cand am urcat pe podium am simțit că pot să fiu învingătoare din nou!

Antrenamentele mele

Au început treptat. Mai serios am început să mă antrenez anul trecut, cu Ciprian Bălănescu. M-am înscris la primul triatlon, deși nu știam să înot și să merg pe bicicletă. Am început un program de antrenament serios cu Ciprian. Aveam antrenamente zilnice și o dietă strictă – asemanatoarea cu cea a unui sportiv de performanță.

Cred că asta m-a ajutat – discpilina! Am terminat primul triatlon, cu un timp bunicel.

Dupa care n-am renunțat la antrenamente și în același an am început să alerg ca Ambasador Hospice. Am alergat cu Claudia Pavel în ștafetă anul trecut la Maratonul Raiffeisen.

Ulterior am început să mă antrenez serios pentru alergare – cu Florin Munteanu, și am bifat anul asta două semi-maratoane.

Acum mă antrenez singură – cred că am ajuns la disciplina de care ai nevoie pentru a fi autodidact. Alerg în fiecare zi (chiar și în vacanță) și de 2 ori pe săptămână fac și fitness.

Sportul meu preferat este alergarea. Pentru că este un exercițiu excelent de dezvoltare personală. Îți lucrezi fricile îți descoperi și repozitionezi limitele, îți exersezi disciplină. Și mai presus de toate ai timpul și spațiul de care ai nevoie pentru a-ți recăpăta libertatea. Sună poetic poate, dar pentru mine asta reprezintă!

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este momentul în care simt că nu mai pot.

Atunci totul din mine se unește și mă ajută să depășesc acest moment. După, totul devine simplu și firesc.

Competiția mea preferată este cred triatlonul, deși am participat doar la unul. Însă mi s-a părut cea mai tare experienta.

Cea mai mândra sunt de  faptul că am terminat un triatlon, deși nu știam să înot și să merg pe bicicletă când m-am apucat de antrenamente. De fapt cea mai mândră sunt de faptul că mi-am atins absolut toate obiectivele propuse până acum.

Prietenii mei spun că sunt nebună că alerg în fiecare zi . 🙂

Am aflat despre mine că sunt foart disciplinată. De asemenea, cred că alergarea m-a făcut să mă descopăr foarte bine pe interior.

Sportul mă face să mă simt liberă și puternica.

Uneori, mi se întâmplă să mă recunoască lumea pe stradă că fata care aleargă zilnic. ?))

Obiectivul meu în 2018 este să termin al doilea triatlon. Și aș vrea să continui să strâng bani pentru HOSPICE și să încurajez cât mai multe persoane să alerge pentru o cauză.

Am în plan să organizez și niște cursuri de alergare și foundraising, dar să vedem…

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că lucruri atât de simple fac o diferență enormă în viața ta și a altora. Trebuie doar să le dai o șansă!

Fotografii: Running Mag- Robert Marooni

Cezar Romaniuc

Am început să fac sport, oficial, înainte să întru la liceu.

În copilărie am fost atras de fotbal (băteam mingea în fața curții mai mereu, dar săream și elasticul cu fetele) de badminton, de șah și cam o dată pe weekend aveam plăcuta ocazie să mă urc pe un Pegas de la un vecin (ăla cu șaua lungă), deci pot să spun că îmi plăcea sportul de mic, îmi place și acum, iar asta cred că nu se va schimba niciodată. Chiar mă gândeam într-o seară că sportul ajută și va ajuta întotdeauna omul să pășească cu dreptul în societate, să fie sigur pe el… ; va ajuta un om să fie om.

Îmi amintesc că la început am urmat un liceu cu profil uman, care avea și clasa de sport. Visam să joc fotbal într-un campionat profesionist, dar pentru faptul că mi-a plăcut și școala, nu toată, am ajuns, acum, să scriu despre fotbal și nu numai. (n.r. Cezar este jurnalist sportiv).

Din 2005 am descoperit ce înseamn o bicicletă

și pot să spun că a fost dragoste la prima vedere, deși cu bicicleta m-am mai văzut prin anii copilăriei. Și pentru a pedala cât mai mult am decis să mă fac curier. Vedeam în filme curierii pe bicicletă și mi-a plăcut ideea.

Din momentul când am realizat că această legătură va fi una de durata, nu cred că au existat saptamâni în care să nu pedalez cel puțin 3-4 zile pe saptamâna. Au fost zile când pedalam prin oraș, între 8:00 și 20:00, peste 100 de km! Mă duceam la serviciu, mă duceam la cursuri, mă duceam la piață, mă duceam la film, mă duceam la o întâlnire cu o față, mă duceam “călare” pe bicla. Și azi fac asta, dar am lăsat curieratul în urmă pentru o carieră în media.

Cu timpul am luat în greutate.

Stresul și programul tot mai încarcat … și trebuia să caut un sport care să mă ajute să scap de surplusul de kg, dar parcă bicicleta nu putea să mă ajute. Într-o zi, era început de an, datorită unui fost arbitru de fotbal am descoperit alergatul, pregătirea de dinaintea unor ture de parc/stadion și perioada de după – recuperarea. Se întâmpla pe la începutul lui 2014.

Cred că în acel an nu a existat parc în București în care să nu fi alergat câtiva km. Cu toate astea, greu scăpam de kg. Îmi plăceau tare mult zilele care începeau cu cel puțin 5 km alergați prin Parcul Plumbuita. În acel început de an citisem undeva despre evenimentul “Cu bicicleta la mare”. Mi-a plăcut și am decis să mă pregătesc pentru asta, pentru a ajunge la mare pe bicicletă! Deci combinam alegarile cu orele petrecute în sală pe o bicicletă statică.

Si am reușit. Am pedalat 250 de km în două zile, București-Năvodari, deși greutatea mea nu era una care să mă avantajeze! Dar ușor-ușor scăpam de ea, se simțea, se vedea.

Din păcate, în partea a doua a anului am lăsat-o mai moale, tot din cauza activităților profesionale, dar și din lipsa unui anturaj de oameni mai activi d.p.d.v al sportului. M-am gândit mai serios la problema asta și am decis să-mi reiau alergările.

Prima mea competiție a fost Semimaratonul de la București, din primăvara lui 2015.

Nu alergasem niciodată mai mult de 10 km și nu știam dacă am să rezist 21, dar experiența cu bicicletă la mare m-a ajutat și am zis că și de această dată trebuie să reușesc.

Antrenamentele mele nu se întindeau mai mult de o oră și jumătate, timp în care mă chinuiam să ajung la 8 km. Alergam dimineața, după 7, într-o zi, iar ziua următoare alergăm seara, după 19. Vreo 3 zile din saptamâna nu făceam niciun efort.

Sportul meu preferat este ciclismul pentru că între mine și bicicletă s-a creat o legătură foarte frumoasă, iar atunci când pedalez efectiv mă limpezesc la cap. Pot să spun că ciclismul este și o joacă pe care o iau în serios.

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este km 35 de la Bucharest Marathon 2016, când am crezut că îmi explodează gambele și momentul când am ajuns în vârful Ciucasului, în același an, la Ciucaș x3, probabil cele mai frumoase minute din viața mea de alergător.

Nu am o competiție preferată, dar prefer Duatlonul pentru că îmi place combinația dintre alergare și bicicletă.

Cel mai mândru sunt atunci când mă gândesc la momentele când am reușit să-mi depășesc limitele, dar și la momente când nimeni nu-mi acorda vreo șansă, pentru că știam că lucrurile nu vor sta așa cum vedeau cei din jur. Cred că dacă pleci la un drum cu o gândire pozitivă, cu siguranță vei ajunge acolo unde ți-ai propus.

Prietenii mei spun că sunt de apreciat, că am un suflet de luptător. Nu știu ce să zic, dar cred că le-am atras atenția prin ceea ce am făcut pâna acum acum și înca o mai fac.

Sportul mă face să mă simt liber, mă face să uit de toate necazurile și neplăcerile cu care ne confruntăm aproape zi de zi, mă face să zâmbesc.

Obiectivul meu în 2018 este participarea la câteva competiții noi pentru mine, să termin  un concurs de triatlon și să parcurg cât mai mulți km pe bicicletă.

Daca ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că nu trebuie să ne dăm bătuți niciodată, să luptăm pâna la ultima picătură de energie și cu siguranță vom ajunge acolo ne dorim.

Am început să fac sport

acum vreo 2 ani jumătate. Dacă vorbim numai despre alergat. În rest, am făcut un pic din fiecare. Un pic mai mult balet (vreo 11 ani), vreo 2 de atletism, la tenis de masă adormeam așa că m-am retras devreme, și apoi sală. Sală cât curprinde.

După aproape 3 ani, am fost invitată să mai scot „capul dintre pereți” și să vizitez parcul. Nu eram fan cardio sub nici o formă, iar alergatul afară, printre „obstacole umane”, la căldură și în bătaia vântului nu mă inspira deloc.

Îmi amintesc că la început

a fost nasol. Prima (și ultima) mea Cursă Populară în mai 2015 a fost un fiasco – în capul meu – că altfel am luat locul 7 la femei. Dar eu m-am simțit fix nașpa.

Mi-am ars plămânii, m-am îmbrăcat complet inadecvat pentru căldura aia, m-am bătut la sânge cu panta de lângă Casa Poporului și după ce am pierdut lupta, mi s-au desfăcut șireturile. Ah, da, și m-a întrecut și singura față pe care mi se păruse mie că o luasem. Eram așa supărată și dezamăgită de alegerea făcută, adică să particip la așa ceva, că nu mă puteam concentra nici pe muzica din căști, care de obicei făcea minuni.

Ca să fie treaba treabă, am tras și niște puf pe nas de la copacii din Izvor și am dat-o în Claritin câteva zile. N-ai fi zis că mă mai prinzi la alergat după experiența asta, dar să vezi și să nu crezi :).

Prima mea competiție

a fost de anduranță – a minții! Ha! Dacă tot am descris-o mai înainte, va spun despre a doua.

A fost ștafeta de 4 x 10k de la Maratonul Internațional București, același an 2015. După ce mi-am reînviat inghinalul faultat bine în timpul anilor de balet, m-am chinuit toată vara și toamna să scot sub 56 minute pe distanța asta. Nici o șansă.

Cu cât mă chinuiam mai tare, cu atât nu ieșea. Am reușit într-un final, în concurs, probabil din cauza adrenalinei, să scot un 54 min 12 sec. Dar mi-a fost clar că nu așa se fac lucrurile. Ceva nu făceam bine – pe lângă faptul că mi-am luat niște New Balance fix mărimea mea – pe care îi port și acum, dar care m-au lăsat fără unghii după ștafeta aia și garoul de la CIP.

În rest, va invit pe toți să faceți o ștafetă. Și să stați pe ultimul segment. Când am ajuns la finish, m-au așteptat fetele și am trecut împreună linia de finish. Numai așa primești 4 medalii deodată. Un fel de talangă colectivă, dar am purtat-o cu mândrie! În echipa lucrurile sunt mult mai frumoase și asta aveam să descopăr câteva luni mai târziu, când am fost acceptată printre Aviatori (Aviației Wellness Center Run Team).

Mela Răduțoiu

Antrenamentele mele

nu țin de mine. Țin de Radu Milea a.k.a Boss Bărbos. Din ianuarie anul acesta mi-am luat grija asta de pe cap și l-am lăsat pe el să îmi „decidă soarta”. Și cum iarna asta nu părea să se mai termine, sinceră să fiu, mi-au prins bine, pentru că au fost o provocare că la carte și vrând nevrând, a trebuit să ”love” zăpada. N-a fost ușor.

Mela & coach Radu Milea

Nu mai făcusem antrenamente așa complexe de pe la 17 ani. Și atunci alergam indoor și distanțe scurte. Acum am dublu pe atât ca vârstă și omul îmi dădea de scoteam 80k pe săptămână. Dar nu mă mai plâng… așa des 😀 . Datorită „nouă” am evoluat foarte mult, mai mult decât am evoluat de când m-am apucat de alergat, și fără accidentări, cel mai important lucru.

Sportul meu preferat este

alergatul – acum :). Pentru că mă ajută să mă deconectez în primul rând. Să mă destresez, să mă mențin în formă, să descopăr locuri noi prin antrenamentele sau concursurile la care merg.

Anul ăsta am fost pe munți mai mult decât am fost o viață întreagă. Eu n-am avut cu cine să cutreier, pur și simplu nu aveam munțomani în gașcă. Eh, acum tocmai într-acolo mă îndrept, sunt în plin avânt să îmi descopăr veleitățile pe genul ăsta de traseu.

Încă mai aflu câte un lucru care să mă sperie, dar nu asta e până la urmă toată frumusețea în viață? Ceva-ul care să te țină în priză, care să te pună față în față cu o situație din care să mai înveți? Alergatul poate deveni monoton. Deci atât timp cât există varietate, ceva care cere mai mult sau altceva de la mine, cred că sunt șanse să mă mai vedeți pe traseu.

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este

eu versus Transylvania 30k. Mai precis Valea Gaura. A fost primul meu concurs „adevărat” la munte. Am rămas singură, plouată deja de câteva ore și bătută de grindină. Eram pe marginea unei râpe, pe lanțuri.

Mai tuna din când în când și sunetul se prăvălea prin hău de îți ridica părul în cap. Nu mai zic de ceața care fugea cu vântul ca vata de zahăr pe deasupra găurii ăleia imense. Nu era nici țipenie de om. Mă gândeam că dacă Doamne ferește cad pe acolo, e grav. Mi-am dat seama cât de albă e pagina mea de cunoștințe montane, câte am de învățat. Și de asta mi-a plăcut enorm.

Transylvania 30k

A trebuit să învăț pe loc, să mă târăsc dacă a trebuit, să îmi ia 5 minute să mă dau jos de pe un lanț, să mă dau de-a dura pe zăpadă și cu coatele de stâncă (am avut un hematom pe brațul drept vreo 2 săptămâni).

Dar am terminat cursa în 7 ore și nu mi-a trebuit să mă uit la ceas decât când aveam deja 6 ore jumătate. Mă simțeam așa de bine, așa de mulțumită de reușita mea, de faptul că eram înnămolită și fleașcă și totuși pe bucata de asfalt din ultimii 5k am găsit energia pentru un pace de 4:20. Dacă aș mai fi avut picioare a două zi m-aș fi dus să o fac din nou!

Competiția mea preferată este …

greu de ales. Transylvania este competiția mea de suflet, pentru că a fost prima și am „crescut” de la o fricoasă mare la o fricoasă mai mică. Însă o competiție pe care o aștept cu mare drag este Ciucaș X3. Așa că le plasez la egalitate.

Pe locul 2 aș pune fără doar și poate Maraton 7500. Și pe 3, Retezat SkyRace, care mi-a dat de furcă anul asta dar pe care am trăit-o la maximum. Numai la primul maraton mi-au mai dat lacrimile ca la cursa asta. Fain, fain, fain!

Retezat Sky Race

Cea mai mândra sunt

de două lucruri. În primul rând maratonul de la Ciucaș și primul ultramaraton alergat în Turcia. Maratonul a fost concursul pentru care m-am pregătit cel mai asiduu – mulțumesc încă odată Roxana Siboiu pentru turele din august și Radu, printre altele, pentru „virusul plantat” în timpul antrenamentelor!

Un pic de presiune never hurt anyone. Însă la fel de mândră – de fapt nu mândră – cât mai degrabă fericită și surprinsă, am fost de primul meu ultramaraton, Salomon Cappdocia Ultra Trail 60k. E adevărat, tot ce am muncit anul asta a fost pentru cursa asta.

Salomon Cappdocia Ultra Trail 60k

Însă nu mă așteptam să scot un așa rezultat pe un traseu necunoscut, o distanță mult peste ce alergasem și mai ales după trânta pe care mi-am luat-o cu solul pe la km 15.

Aici nu m-au surprins „picioarele” sau traseul în sine cât tăria să continui chiar dacă mi-a venit să jelesc de câteva ori de mama focului. A fost un concurs pe cinste din toate punctele de vedere marcând un final de an competițional senzațional pentru mine (vă puteți delecta cu poveștile de la toate aceste curse pe blogul personal).

Al doilea, Aviatorii mei. Sunt alături de ei de mai bine de un an și deși toți avem viețile noastre, cu familii, serviciu și toate cele, când ne regăsim la antrenamente, la sală sau în concurs, reușim să împărtășim pe cât posibil mai mult decât „greul” din alergare.

Am evoluat împreună pe asfalt sau la munte, ne sărbătorim împreună și ne ajutăm cu ce putem, când putem. E mult mai fain să mergi în gașcă la concurs, să petreci 3 ore într-o mașină în care toți vorbesc aceeași limbă. Să faci glume proaste când se stinge lumina și nimeni nu mai doarme dar că a două zi toți să fie cu gura până la urechi rememorând aceleași glume proaste. Deci din punctul ăsta de vedere sunt norocoasă că am așa o mâna de alergători și prieteni dragi.

Prietenii mei spun că

… păi…depinde de prieteni. Unii mă încurajează și mă susțin. Mă admiră. Alții zic că am luat-o razna. Că îmi stric picioarele. Că muntele aia. Dar că și asfaltul cealaltă.

Dar în general, prietenii mei, cei care mă cunosc cum trebuie, mă lasă în plata Domnului că știu cu cine au de a face. Și sunt pregătiți de asediu. Știu că, mai devreme sau mai târziu, îi voi trage și pe ei la cursa populară, unul câte unul :D. Beneficiul de a-mi fi prieteni, ce să zic!

Cu colega de antrenamente, Roxana Siboiu

Am aflat despre mine

Sau mai bine spus mi-am reconfirmat că nu o să mă satur niciodată de lucruri noi, de oameni deștepți, liberi, independenți, care indiferent de locul și momentul în care se află își păstrează spiritul de fairplay și coloana vertebrală.

Aș vrea să am de face cu cât mai mulți alergători de genul asta, și mai puțin cu cei prea prinși în propriile obiective ca să își mai dea seama că este loc pentru toți și toate pe traseu.

Sportul mă face să mă simt vie

Veselă. Energică. Nu mai punem la socoteală beneficiile pentru sănătate în sine. La mine contează mult să îmi placă, să mă facă să mă simt bine, să nu mă plictisesc. Să fiu motivată, să am mereu câte ceva de planificat, descoperit, încercat. Și am toate aceste elemente prezente în alergare.

Uneori, mi se întâmplă

ca un concurs să nu meargă așa cum speram și m-am autoeducat (pe cât posibil) să trec în mood de antrenament în loc să fiu dezamăgită. Dezamăgirea nu are rost, duce la frustrare și frustrarea îți omoară plăcerea de a fi acolo și de a te bucura de alergarea în sine.

Nu vreau să mă gândesc sau să ajung la abandonuri – decât dacă mă accidentez și fizic nu pot să continui cursa – doar pentru că nu mă mai încadrez în nu știu ce timp mi-am propus. Un concurs alergat cu mintea limpede și fără așteptări, odată ce evident a deraiat de la obiectiv, e mult mai ușor de digerat la final.

Obiectivul meu în 2018 este să îmi îndeplinesc toate obiectivele

Anul viitor este despre ultra. Distanțe din ce în ce mai lungi. Vreau să văd dacă sunt pentru mine.

Sunt un om „iute” din fire, nerăbdător, cu mintea mereu înaintea picioarelor, deci picioarele trebuie să țină pasul. Nu știu dacă am răbdarea, tactul și frânele necesare să duc 100km dar cu siguranță vreau să încerc. Așa că, gradual, sper să ajung până la finele anului să fac două concursuri de ultramaraton 100k.

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea aș spune că

totul trebuie făcut din plăcere. Dacă tragem de noi să ieșim la antrenamente, dacă aproape fiecare concurs ne dezamăgește într-un fel sau altul, alergarea poate să ajungă să fie un stres în plus. Toți avem obiective.

Unii doar să termine o cursă la care n-ar visa să ajungă darămite să treacă finish-ul, alții fac socoteli de timpi și podium. Pentru toți, recomandarea mea este aceeași: plăcere. Sună erotic, dar până la urmă alergarea este un sport de adrenalină, ar trebui să fie despre plăcere. Cu durerea din picioare, lombară și te mai miri ce de la căzături, atingem chiar un nivel de BDSM. Și atunci de ce n-am profita? 🙂

(c) fotografii arhiva personala