Liviu Dan-Zburătura
Cea mai mare oroare a celor care practică orice tip de sport este accidentare, așa că m-am gândit să vorbim despre cele mai întâlnite accidentări în triatlon. O accidentare, indiferent cât de gravă este, presupune o pauză forţată de la antrenamente. Mai înseamnă şi pierderea formei fizice, la care ai lucrat atât de mult ca să o obţii.
Înţelegerea modului în care pot fi evitate accidentările este un prim pas spre un sezon mai bun. Hai să vedem:
Afecţiunea este cauzată de o suprasolicitare a articulatiei umărului în nenumăratele ore petrecute în bazin, de mişcarea incorectă a articulatiei. Asta se întâmplă, bineînţeles, pentru că tehnica este deficitară.
Nu este folosită în mod corespunzător rotaţia corpului, astfel că mişcarea de rotaţie a articulatiei umărului aplică un stres adiţional asupra tendoanelor şi articulatiei.
E bine de ştiut că o poziţie prea ridicată a braţului (deasupra articulatiei umărului), în momentul când este introdus braţul în bazin, poate provoca daune enorme. Oricine resimte dureri la nivelul umărului după un antrenament de înot, va trebui să îşi regândească tehnică folosită, pentru că este incorectă.
În situaţia apariţiei acestor simptome, cel mai indicat este să iei o pauză de la antrenamente şi să laşi zona accidentată să se refacă. Şi, mai ales, să foloseşti tratamentul potrivit, indicat de medic pentru o recupare cât mai rapide şi cât mai eficientă.
Când te întorci la bazin, regândeşte tehnica de înot.
2. Dureri în zona mediană
Cicliştii adesea resimt dureri acute în zona inferioară a spatelui, care pot să apară din foarte multe cauze. Pentru a remedia situaţia, trebuie corectată poziţia pe bicicletă. Recomand un bike fit.
E bine ca înainte şi după fiecare antrenament de ciclism să existe o sesiune de stretching care să se axeze pe zona mediană, mişcări care vor avea un rol important în flexibilitate şi în detensionarea muschilor din zona asta.
Mobilitatea coloanei este foarte importantă, indiferent dacă ne gândim la activităţi sportive sau nu. Asigurarea unei mobilităţi bune are legătură directă cu grupele musculare care susţin coloana.
Sigur, dacă ai dureri şi acestea persistă, trebuie să ceri părerea unui specialist.
3. Dureri inghinale
Orele de antrenament petrecute pe bicicletă pot avea ca efect, pe lângă creşterea performanţelor sportive – ceea ce ne place, şi dureri în zona inghinală – ceva nu prea plăcut.
Durerile pot avea drept cauză flexibilitatea redusă a structurilor musculare din zona bazinului, sau folosirea unei poziţii incorecte pe bicicletă.
Compresele cu gheaţă pot ajută destul de mult, de asemenea şedinţele de stretching sunt binevenite în acest caz. Grăbesc ritmul de recuperare, întrucât măresc circulaţia şi cresc flexibilitatea muşchilor.
4. Afecţiuni la tendonul „lui Ahile”
Durerea în zona călcâiului este insuportabilă şi e foarte posibil să te ţină departe de alergat sau de pedalat, cel puţin o vreme.
Cum apare durerea aceasta: în situaţii de suprantrenament sau de antrenament fără suficient stretching. Durerea se manifestă exact în locul unde tendonul este ancorat de călcai şi poate fi tratată cu mai multe sesiuni de aplicare de comprese cu gheaţă, pentru minim 4-5 minute, de două/trei ori pe zi, câteva zile la rând.
5. Rupturi musculare la bicepsul femural
Asta e o afecţiune întâlnită cel mai adesea la sprinteri sau la triatlonişti, şi apare din cauza unui stress prea mare la care e supusă grupa musculară respectivă, în antrenamentele de viteză, atât la alergat cât şi la ciclism.
Astfel, micro fisurile care au loc la nivelul muşchilor, nu au posibilitatea de a se recupera, deoarece numărul antrenamentelor de viteză de la alergat (de tip intervale sau fartlek) combinate cu cele ţări de ciclism (îndeosebi cele cu diferenţa considerabilă de nivel) sunt mult prea frecvente, iar corpul nu are timp să se recupereze.
De asemenea, în ceea ce îi priveşte pe alergători, poate fi adusă în discuţie şi o tehnică deficitară de alergat. Astfel în locul paşilor foarte largi şi în forţă este indicată creşterea cadenţei de alergare şi micşorarea considerabilă a pasului. Aşa vor fi implicate şi alte grupe musculare iar stresul mişcării va fi suportat de mai mulţi muşchi.
6. Fractura de stres
Această accidentare apare în momentul când ţesutul muscular nu mai deţine capacitatea de a susţine stresul antrenamentelor, iar întregul şoc este absorbit de către os. Micro fisurile osoase necesită mai multe săptămâni de pauză pentru a se reface.
O altă cauza pentru apariţia acestei accidentări este lipsa mineralelor şi a vitaminelor din organism. Există astfel posibilitatea de a suferi de fractură de stres indiferent dacă ai depus un nivel foarte mare de antrenament, întrucât se poate manifestă încă de la primele antrenamente, dacă oaselor le lipseşte unul dintre mineralele esenţiale.
În cazul apartitie primelor simptome la nivelul tibiei este necesară o pauză de la alergat pe orice fel de teren.
Singura posibilitate acceptată pentru alergare este în apă, un bazin nu foarte adânc, de circa 1 metru sau mai mult pentru persoanele mai înalte, unde poţi să îţi realizezi antrenamentul, astfel încât să nu îţi pierzi formă fizică pentru care ai muncit cu greu.
Deşi în bazin nu vor fi atinse distanţele pe care le alergi în cadrul antrenamentelor obişnuite, dificultatea de a alerga în apă va compensa lipsa de distanţă.
7. Fasciită plantară
În interiorul tălpii există o membrană care o acoperă, care susţine toate terminaţiile nervoase şi structura osoasă.
Ca urmare a stresului la nivelul tălpii din cadrul antrenamentelor de alergat şi de ciclism apar mai multe microfracturi la nivelul acestei membrane, moment în care aceasta îşi pierde din flexibilitate.
Pentru a scăpa de durerile din zonă şi a recăpăta flexibilitatea membranei respective, este indicat masajul cu o minge de tenis sau cu o sticlă de apă îngheţată, şi bineînţeles, mult stretching.
Ne „auzim” data viitoare! 🙂
Până atunci, atenţie la antrenamente 😉
Roxana Lupu
Triatlonul este un sport tânăr în lume: și-a făcut debutul olimpic la Jocurile Olimpice de Vară din Sydney, în anul 2000, și de atunci au apărut peste 120 de federații naționale afiliate la Uniunea Internațională de Triatlon (ITU), înființată și ea în 1989. În România anului 2008 existau doar două competiții de triatlon și câteva zeci de participanți. Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani. Acum, în 2015, sunt multe concursuri de triatlon în calendarul competițional național iar numărul celor care aleg să practice acest sport, fie ei profesioniști sau amatori, este în creștere spectaculoasă. Suntem însă la început.
Am avut nevoie de acest mic intro pentru a înțelege puțin contextul și momentul în care ne găsim. Recent, România a participat în premieră istorică la probele de triatlon femei și bărbați din cadrul Jocurilor Europene de la Baku 2015, prima ediție a Jocurilor Olimpice Europene, ce a avut loc între 12 și 28 iunie în capitala Azerbaidjanului, Baku. Cei doi reprezentanți ai României au fost Antoanela Manac – feminin și Ciprian Bălănescu – la masculin.
***Antoanela Manac, triatlonista de 19 ani legitimată ca sportiv profesionist la Atena Sport Club Constanța, a încheiat competiția pe locul 36, iar Ciprian Bălănescu nu a reușit să termine concursul. (a fost ajuns de liderii cursei la ultima tură de ciclism).
Înainte de orice concluzie, trebuie să înțelegem faptul că suntem la început, să înțelegem nivelul la care este acest sport în România, în condițiile în care avem o Federație Română de Triatlon cu doar 3 ani de existență la activ, și să ne bucurăm totuși pentru acest prim pas.
Am vorbit cu Antoanela Manac despre cursa ei la Baku, despre cum s-a pregătit pentru asta și despre ce planuri sportive are pentru viitor. Antoanela a fost desemnată anul trecut Campioană Balcanică la Triatlon pe distanța sprint (n.r. 750 metri înot, 20 km bike, 5 km alergare) iar la Baku a fost pentru ea a doua oară când a parcurs în competiție distanțele unui triatlon olimpic (n.r. 1, 5 km înot, 40 km bike, 10 km alergare).
Delegația României a încheiat Jocurile Europene de la Baku pe locul 17 din 42 de națiuni care au punctat în clasamentul pe medalii, cu 12 medalii, din care trei de aur, cinci de argint și patru de bronz. Aurul a fost cucerit de Ana-Maria Brânză la spadă, de Andreea Chițu la judo (cat. 52 kg) și de echipa feminină de spadă (Ana-Maria Brânză, Simona Gherman, Simona Pop, Amalia Tătăran.
Pentru a fi alături de sportivii noștri, GROUPAMA Asigurări a lansat ”Delegația Virtuală a României” – o platformă prin care românii au putut fi alături de sportivii care ne-au reprezintat în competiție, încurajându-i virtual.
Dar să vorbim cu triatlonista noastră, care ne-a răspuns la întrebări din Elveția, Geneva, unde va reprezenta România la Campionatele Europene de Triatlon:
Adrenallina: Antoanela, în primul rând felicitări pentru performanțele tale și pentru evoluția la Jocurile Europene de la Baku. Cum a fost cursa ta? Cu ce temeri ai intrat în concurs și cum le-ai depășit?
Antoanela Manac: Mulțumesc frumos pentru felicitări și mă bucur că îmi dați ocazia să vă pot împărtăși momentele pe care le-am trăit.
Cursa de la Baku a fost un carusel cu emoții. Am luat startul alături de campioana olimpică de la Olimpiada din Londra, în 2012 (n.r. elvețianca Nicola Spirig, câștigătoarea de la Baku) și multe alte campioane mondiale, sportive puternice și cu o experiență mult mai mare decât mine.
Mă temeam că e posibil ca o astfel de cursă să fie greu de terminat pentru mine dar apoi mă gândeam că am muncit destul alături de antrenorul meu și că nu am voie să îmi fac griji. După proba de înot am început să mă stabilizez emoțional. Am trecut la proba de bike și am reușit să o termin într-un timp foarte bun, spun eu, deși primele 2 ture le-am tras de una singură; din a 3-a tură m-am lipit de pluton și am stat acolo până la ultima tură.
La alergare am reușit să mai depășesc câteva adversare, dar multe dintre ele cedaseră din cauza temperaturii ridicate (n.r. la start s-au aliniat 48 de sportive, doar 38 au terminat cursa). Am trecut linia de sosire ocupând locul 36, un loc care multora nu le inspiră nimic dar care pentru mine a fost o reușită!
Ce a însemnat participarea aceasta pentru tine? Cum te-ai pregătit pentru cursa asta?
Participarea aceasta a însemnat foarte mult, deoarece a fost pentru prima dată când am fost parte din Lotul Olimpic și am reprezentat România la prima ediție a Jocurilor Europene. Am primit vestea în luna ianuarie iar de atunci m-am pregătit cum am putut mai bine. Am urmat un program de antrenamente mult mai complex iar inainte de cursa oficială am participat la o cursa de “încălzire” pentru ce urma să mă aștepte.
Cum a început pentru tine relația cu sportul și ulterior cu triatlonul?
Relația cu sportul a început încă de când eram mică, și aveam vreo 5 ani. Am început cu înotul, și în acest sport am făcut performanță. La triatlon am ajuns abia la vârsta de 17 ani. În orașul în care locuiesc, în Constanța, se organizează anual concursul de triatlon Challenge Mamaia și cursa m-a provocat, mai ales că am aflat că nu implică numai înotul.
Așa am început să practic triatlonul, dintr-o provocare și din curiozitatea de a testa toate cele trei sporturi.
Care este sportul preferat dintre cele trei? Dar distanța preferată?
Cu siguranță că înotul va rămâne proba mea dar m-am îndrăgostit și de bicicletă și alergare.
Distanța preferată nu o pot decide încă, dacă îmi place sprint că e mai scurt și mai ușor ca distanță, sau olimpic, că necesită o anduranță pe măsură – pentru că am făcut doar de două ori proba olimpică în competiție, în acest an.
Diferențele dintre sprint și olimpic din punctul meu de vedere sunt foarte mari. Trebuie să abordezi total diferit proba olimpică, ai nevoie de rezistență dar totodată și de viteză. Este necesar să fii la fel de rapid pe ambele distanțe, doar că trebuie să depui o muncă mult mai eficientă la olimpic, cu dozarea corespunzătoare de energie pe cele 3 probe.
Cu cine te antrenezi, cine îți supraveghează pregătirea?
Antrenorul meu este Filip Grigorescu. Împreună ieșim la antrenamente, mai ales la ciclism, și mă supraveghează în toate cele 3 discipline. Obiectivul nostru este acela de a mă califica la Olimpiadă. Cea de la Rio, de la anul, este din scurt, dar nu este imposibil să ajung acolo.
Daca nu e Rio, atunci cu siguranță va fi Olimpiada de la Tokyo, din 2020. Obiectivul meu de acum, care mă apropie de Olimpiadă, este acela de a acumula un punctaj cât mai mare – punctele reies din clasarea în topul clasamentului la competiții internaționale.
Cum te antrenezi în perioada asta?
Sunt în sezonul competițiilor, tocmai de aceea aproape săptămânal sunt plecată la diferite concursuri internaționale – Cupe Europene, Campionat European, Balcaniadă, Cupa mondială…. Antrenamentele din această perioadă constau mai mult în menținerea unei forme de vârf; nu mai au o durată așa de lungă, sunt mai reduse ca timp dar mai puternice ca intensitate.
Ce te motivează?
Cel mai mult mă motivează gândul că pot să cresc ușor în performanțe. Asta mă face să mă antrenez cât mai mult. Motivația mai vine și din faptul că sportul îți oferă și alte beneficii: cunoști oameni minunați, sportivi sau nu, călătorești… Beneficiul cel mai mare vine odată cu rezultatul, și de aceea este o “sete” de rezultate cât mai bune. În afară de asta, în programul meu zilnic nu am timp să mă plictisesc. Îmi place ceea ce fac și am plăcerea aceea de a ieși la antrenamente.
Știu că pe lângă sport îți pregătești și o carieră în Medicină. Povestește-ne despre asta.
Da, mă pregătesc pentru o carieră de viitor medic. Medicina este o altă provocare pentru mine, o ocupație majoră în plus față de sport. Viața mea s-a schimbat de când am intrat la această facultate. Am început să înțeleg mai bine cum funcționează organismul uman, să corelez acest lucru cu ceea ce se întâmplă în timpul antrenamentelor, să percep durerea în alt mod și să trec peste ea.
Nu îmi este ușor să le fac pe amândouă, dar am avut un plan de pregătire adaptat, în funcție de orarul facultății, și acest lucru m-a ajutat enorm. Acest lucru a fost posibil datorită antrenorului meu, căruia îi mulțumesc pentru tot.
Cum vezi diferența între modul de pregătire și resursele sportivilor străini și cele ale sportivilor români? Tu, ca sportiv elite, cu ce te confrunți și ce ai dori să se îmbunătățească în primul rând în sistemul românesc în ceea ce privește sprijinul acordat sportivilor?
Diferențele dintre noi și sportivii străini sunt destule. Ei dispun de programe de pregătire, de echipamente calitative, de o echipă întreagă de oameni programați și dedicați sportului, care au datoria de a seta sportivi pe un obiectiv major.
Triatlonul în România este la început dar sunt sigură că vom crește și noi și vom beneficia cât mai curând de tot ce ne trebuie pentru a ajunge la un nivel înalt. Nu aș vrea să mă exprim cu ce ar trebui să se îmbunătățească în sistemul nostru pentru că aș avea destul de comentat. Consider o scuză faptul că suntem la început – Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani.
Singurul lucru pe care îl pot spune este că mi-aș dori să simțim că ne motivează pe noi sportivii să practicăm triatlonul, un sport nu tocmai ușor. Avem nevoie de susținere, în primul rând morală și apoi financiară!
Povestește-ne una dintre cele mai frumoase amintiri ale tale legate de sport.
Cea mai frumoasă trăire este aceea când sunt într-un moment de impas, într-un moment în care mi-aș dori să renunț în cursă mai mult decât să continui, și totuși merg la departe.
Este apoi acel moment în care aștepți să urci pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Îți dorești să ajungi acolo cu orice preț și asta te motivează enorm.
O amintire dragă mie este finish-ul primului meu triatlon, mai exact Triatlon Fără Asfalt. Am fost întâmpinată de un val de aplauze și o mulțime de oameni care strigau și mă felicitau. Atunci am înțeles că triatlonul este următoarea mea preocupare.
***
Antoanela Manac a fost cronometrată la Baku cu timpul total de 2 ore, 19 minute și 14 secunde (22 min 08 sec la înot, 1 h 11 min 35 sec la ciclism și 44 min 06 sec la alergare). Medalia de aur a fost cucerită de elvețianca Nicola Spirig, în 2 ore și 28 de secunde, argintul a revenit olandezei Rachel Klamer, cu timpul de 2 ore, 1 minut și 44 secunde, iar bronzul a fost adjudecat de suedeza Lisa Norden, cu 2 ore, 1 minut și 46 secunde.
Vârstă: 19 ani (împlinește 20 în octombrie)
Sportiv legitimat la Atena Sport Club Constanța, Școala de Înot Răzvan Florea
Palmares
2015
Campionatul Național de Duathlon – loc 1
European Cup – Madrid ( 10 mai) – loc 33 (primul ei triatlon pe distanță olimpică)
Triathlon la mare -Vama Veche – loc 1 ștafetă mixt
Jocurile Europene de la Baku – loc 36 (distanță olimpică)
European Cup – Istanbul – Sprint – loc 12
European Championship – Geneva –
2014
Campioană Naționala la Duatlon
Campioană Balcanică la Duatlon
Vicecampioană Națională la Triatlon
Câștigătoare Romanian Triathlon Series
Campioană Balcanică la Triatlon
Locul 11 la Cupa Europeana de la Alanya
de Cosmin Navadaru
Căldură mare, monşer triatlonist! Ştim, te-au trecut apele, la propriu şi la figurat, pentru că a venit valul de căldură. Acesta însă nu este un motiv întemeiat să renunţi nici la antrenamente, nici la curse. Trebuie doar să asculţi câteva sfaturi care implică aportul de sare, hidratarea, alegerea vestimentaţiei şi alte câteva detalii. La final aplici filosofia trial and error, îţi asculţi corpul şi vei avea de câştigat. De trei ori, căci doar eşti triatlonist.
Citată de Triathlon Competitor, Megan Forbes, nutriționist și triatlonistă, ne îndeamnă să consumăm, în perioadele calde, alimente bogate în apă, precum fructele proaspete (în locul celor uscate).
Dacă trăiţi într-un climat mai răcoros şi urmează să participaţi la o cursă cu vreme călduroasă ori umedă, va trebui să luaţi câteva măsuri în timpul antrenamentelor: de exemplu, să mai adăugaţi un strat de haine pentru a creşte nivelul de transpiraţie. Cântăriţi-vă fără haine înainte de antrenament, apoi după terminarea lui.
Chris Carmichael, fost ciclist profesionist, oferă pentru Revista Bicycling câteva sfaturi legate de antrenamentele pe vreme călduroasă. Poate cea mai importantă: expuneţi-vă activ, nu pasiv. Adică este de preferat să folosim bicicleta pe vreme călduroasă, la un ritm scăzut (aceasta va genera adaptări ale organismului), în locul unei expuneri pasive de genul folosirii saunei sau a unei încăperi fără aer condiţionat. Dacă v-aţi antrenat în aer liber, pe căldură, organismul a făcut în mod sigur modificări precum creşterea volumului plasmei sangvine (pentru a produce mai multă transpiraţie).
Vă placea sarea?
Credeaţi că sarea nu este bună pentru sănătate? În general nu, însă în zilele în care transpirăm din abundenţă este bine să adăugăm sare la mâncarea noastră.
Pentru a stimula mai bine umiditatea pe bicicletă, vă propunem să vă instalaţi trainer-ul acolo unde vă uscaţi de obicei rufele – închideţi uşi şi geamuri şi daţi din pedale cu spor! Ca măsură extremă, vă putem recomanda să-l instalaţi chiar în baie, după un duş magistral, dacă aveţi loc. 😀 V-am îndemna să aduceţi şi laptopul cu voi, ca să nu vă plictisiţi, dar ne e teamă de combinaţia aparatură electronică-umiditate.
Megan Forbes ne îndeamnă să folosim un supliment cu sare cu o zi sau două înainte de cursă. “Asta va ajuta la reţinerea în organism a apei băute de atlet şi îl va face să se simtă puţin cam “plin”, dar aceste rezerve se vor termina repede după ce cursa începe, iar concurentul se va bucura că le-a avut”.
Încercaţi să adăugaţi sare în timpul antrenamentelor pentru a ajuta la absorbţia fluidelor. Aplicaţi principiul trial and error şi ajustaţi cantitatea pentru a vedea care doză vă face să vă simţiţi mai bine şi ce pierdere în greutate vă cauzează.
În cursă – aclimatizare și ţinte realiste
Dr. Jeremy Rodgers, director medical pentru evenimentele Rocky Mountain Ironman, îi sfătuieşte pe triatlonişti să sosească la locul de desfăşurare a cursei cu o săptămână înainte, dacă se poate. Asta mai ales în situaţia în care participanţii respectivi vin dintr-o zonă cu temperaturi mult mai scăzute decât zona de concurs.
Uitaţi de recordurile personale! Cel mai important este să fim realişti şi să ne fixăm ţinte adecvate în raport cu vremea. La fel ca în cazul unei curse cu un vânt buclucaş, plănuiţi să fiţi mai lenţi la o cursă pe căldură în comparaţie cu o competiţie desfășurată în condiţii optime: mai cald înseamnă mai lent. Treceţi pe plan secund pace-ul în alergare şi acei kilometri pe oră de la bicicletă. Concentraţi-vă mai degrabă asupra efortului pe care-l resimţiţi şi fiţi atenţi la numărul de bătăi ale inimii. Nici o grijă: şi ceilalţi participanţi vor fi înceţi pe vreme caniculară.
Sfaturi pentru cursele toride
Lăsaţi casca aero (de contratimp) acasă. Bucuraţi-vă de circulaţia aerului pe care v-o oferă casca de şosea. Şi nu ezitaţi să vă turnaţi câte o sticlă de apă pe cap când puteţi.
Lungimea contează, ştim bine! Asa că folosiţi şosete scurte în cursă. Cele lungi pot reţine căldura şi pot provoca băşici.
Hidrataţie cu… anticipaţie. Vom traduce exprimarea pompoasă: vă îndemnam practic să beţi înainte (!) de a apărea senzaţia de sete. Dacă ea deja s-a instalat, înseamnă că aţi aşteptat prea mult până să beţi.
Folosiţi un cozoroc în loc de şapcă, pentru că ajută mai bine la împrăştierea căldurii.
Nu efectuaţi o încălzire normală, lungă. Temperaturile ridicate vă vor încălzi oricum musculatura în mod natural, în cursă. Deci nu exageraţi cu exerciţiile de dinainte de start. Porniţi în competiţie încet şi terminaţi în forţă – astfel, totul va fi bine. În perioada de dinaintea cursei încercaţi să vă menţineţi o temperatură scăzută – puteţi chiar folosi ceva gheaţă în acest sens. Desigur, încălzirea nu trebuie eludată: până la urmă, sistemul de răcire a organismului trebuie şi el pus în mişcare înainte de cursă, trebuie “încalzit”. Cu alte cuvinte, extremele sunt de evitat.
Evitaţi echipamentul închis la culoare (negrul atrage căldura). La fel, evitaţi mânecile de compresie, măcar în cursele cu prea mult soare – şi nu doar pentru că vă veţi alege cu “bronzul tractoristului”.
Succes în antrenamente și la competiții! 🙂
Roxana Lupu
Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011. Prima ei victorie a lăsat paf o lume întreagă – nimeni nu se aştepta ca o necunoscută de 30 de ani din Norfolk, Marea Britanie, să cucerească titlul de cea mai bună triatlonistă Ironman din lume. La acel moment, Chrissie intrase în circuitul sportiv profesionist de doar câteva luni – este singurul sportiv din istoria triatlonului, femeie sau bărbat, încoronat campion mondial într-o perioadă atât de scurtă de la intrarea în circuitul profesional.
Toate victoriile ei sunt răsunătoare, fără excepţie: nu doar că a câştigat, dar a făcut-o astfel încât şi-a zdrobit concurenţa: a setat nenumărate recorduri mondiale, de la cel mai rapid timp oficial pentru o femeie într-o cursă Ironman la recordul de traseu la Kona, la cele mai multe curse Ironman finalizate într-un timp de sub 9 ore.
Eu am cunoscut-o pe Chrissie Wellington citindu-i autobiografia – O viaţă fără limite şi asta m-a inspirat să fac şi eu o cursă de triathlon Ironman, care constă în 3 probe consecutive: înot pe o distanţă de 3,86 km, ciclism pe o distanţă de 180 km şi un maraton de 42 km.
Dar poate că nu doar despre Ironman sau triatlon este vorba în povestea aceasta ci şi despre cum odată ce decizi că vei da totul pentru ceva, ceea ce ţi se întâmplă după îţi depăşeşte cele mai nebuneşti vise.
Chrissie vorbeşte în exclusivitate pentru România cu Adrenallina şi ne spune povestea ei incredibilă, despre cât de importantă este puterea mentală în sport, despre antrenorii ei şi cum au ajutat-o să crească, despre cum a făcut faţă retragerii din triathlon, despre ce face acum ca să ajute cât mai mulţi oameni să descopere beneficiile sportului.
S-o ascultăm 🙂 :
Dragă Chrissie, mai întâi vreau să te felicit pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai realizat în sport, în triatlon – povestea ta este cea care m-a făcut să finalizez o cursă pe distanţă tip Ironman! Aşa că îţi mulţumesc pentru exemplul tău inspiraţional. Sunt curioasă – ce sau poate cine a fost sursa ta de inspiraţie în cariera sportivă?
Mulţumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase. M-au făcut să zâmbesc! Primesc acest compliment cu smerenie şi sunt fericită că te-am ajutat să îţi atingi acest obiectiv!
Cât despre inspiraţiile mele: părinţii şi prietenii mei apropiaţi, în primul şi în primul rând, căci ei sunt cei care au fost lângă mine la fiecare pas din drumul meu. Am cel mai mare respect pentru toţi competitorii mei care concurează curat, cinstit şi din greu ca să devină varianta lor cea mai bună. Ei m-au împins cu fiecare pas, aşa că victoriile mele sunt, în parte, şi ale lor.
De asemenea, îi admir cu adevărat pe triatloniştii amatori, pe cei ca Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby şi Jon Blais, care au înfruntat adversitatea şi disconfortul cu putere, curaj şi determinare. Jon, de exemplu. A fost diagnosticat cu boala incurabilă ALS, o adevărată condamnare la moarte. În ciuda doctorilor care i-au spus că nu îşi va putea împlini niciodată visul, Jon i-a contrazis şi, în 2005 a concurat la Campionatele Mondiale de la Kona; rostogolindu-se peste linia de finish.
Jon a murit în 2007, şi sunt onorată să îi patronez Fundaţia de caritate pentru boala ALS (Blazeman Foundation for ALS) şi, împreună cu mulţi alţi atleţi, atragem atenţia asupra acestei maladii şi susţinem această cauză, inclusiv prin rostogolirea peste linia de finish a curselor noastre, în memoria lui.
Poţi să ne spui, te rog, mai multe despre importanţa puterii mentale în atingerea unui ideal, a unui ţel?
Toată puterea fizică din lume n-o să te poată ajuta dacă mintea ta nu este pregătită. Este parte din antrenament – acea parte pe care oamenii n-o înregistrează în jurnalele lor de antrenament; acea parte pe care niciun monitor sau gadget nu o poate influenţa sau înregistra;
Deci da, triatlonul şi sportul în general este în aceeaşi măsură despre putere mentală cât este despre putere fizică; şi succesul în sport rezidă, în parte, în forţa psihică necesară de a ne depăşi fricile, durerea şi discomfortul. Dacă ne lăsăm mintea să cadă, inima noastră va cădea şi ea. Cred că dacă poţi să îţi ţii mintea calmă, concentrată şi determinată atunci corpul tău este capabil de mari izbânde.
În timp ce unii dintre noi s-au născut cu o putere mentală imensă e bine de ştiut că această forţa a psihicului se poate învăţa şi dezvolta şi sunt strategii prin care îţi poţi antrena psihicul. Trebuie doar să investeşti timp şi energie pentru asta, astfel încât să nu devină un factor limitativ al performanţei tale.
Eu a trebuit să îmi antrenez mintea la fel de mult pe cât a trebuit să îmi antrenez corpul şi antrenorii mei, Brett Sutton şi Dave Scott amândoi au pus accent pe asta şi m-au ajutat să îmi dezvolt un psihic care să fie la fel de puternic precum trupul.
Neînvinsă în peste 13 curse şi cu 4 titluri mondiale la purtăror ai decis să te retragi din circuitul sportiv profesionist chiar la apogeul carierei tale. Cum ai manageriat această decizie în ultimii ani din viaţa ta?
Mi-am dedicat 5 ani din viaţă pentru a fi cel mai bun atlet care pot fi. Fără scurtături, făcând absolut tot ceea ce este posibil.
Am preferat să am 5 ani de excelenţă decât 10 ani de mediocritate. Şi am iubit fiecare minut din perioada asta. Mă simt incredibil de norocoasă şi recunoscătoare pentru că am găsit un sport pe care îl iubesc; pentru că am avut şansa de a face din pasiunea asta o carieră; pentru că am sfidat continuu ceea ce ce părea imposibil; pentru că mi-am făcut atâţia prieteni extraordinari; pentru că am călătorit în toată lumea şi bineînţeles pentru că am dezvoltat o platformă pe care pot construi.
Dar antrenamentele şi cursele nu puteau fi la nesfârşit axa în jurul căreia să se învârtă viaţa mea. Nu au fost niciodată începutul şi sfârşitul pentru mine. Nu m-au definit niciodată. A fost întotdeauna o doar o ramură a unui copac care sper că este atât de mare, bogat şi variat pe cât pot eu să îl fac să fie.
Nu am o problemă în a recunoaşte, primul an al retragerii mele nu a fost în întregime uşor din punct de vedere psihologic. Cel mai mult mi-e dor de fiorul competiţiei. Nimic nu se compară cu bucuria şi plăcerea pe care le iei dintr-o cursă şi, bineînţeles, din faptul că treci linia de finish pe locul întâi. Este o senzaţie care nu poate fi repetată niciodată în viaţă. Da, de asta îmi este cel mai dor din viaţa de atlet profesionist.
După retragere am descoperit că e foarte dificil să nu mă antrenez 4-6 ore pe zi. Mi-a fost greu de asemenea să fac faţă unei lipse de structură în programul meu şi să nu am un obiectiv sportiv bine definit. Mi-a fost dor de endorfinele care vin din antrenamente şi curse.
Mi-a lipsit sentimentul că sunt “în control”. Mi-au lipsit momentele acelea, când aveam totul trasat şi mi-a venit incredibil de greu şi deconcertant să răspund “nu ştiu” confruntată cu întrebarea inevitabilă „dacă nu ironman, atunci ce?”; această stare de flux, această nesiguranţă au fost greu de gestionat de partea din mine obsedată de control şi regim alimentar.
“Viaţa ironman” – urmărirea continuă a unui ţel, focusul, disciplina, structura – au făcut apel la prea multe aspecte ale personalităţii mele astfel că mi-a fost extrem de greu să mă extrag din ea. TOCMAI DE ACEEA trebuia s-o fac. Provocarea a fost să fac faţă acestor emoţii. Să învăţ să fiu “normală” din nou, să trec peste o viaţă full time sport: să mă provoc să nu fie nevoie să fiu mereu în control.
Ştiu din discuţiile cu alţi atleţi, în special cu cei care s-au retras – că nu sunt singura cu aceste sentimente şi că ar trebui să fie mai mult suport pentru sportivii în tranziţie din circuitul profesional sportiv către o altă carieră pe care o aleg.
Dar doar pentru că mi-e dor de competitie nu înseamnă că ar trebui să mă întorc şi să redevin atlet profesionist. Viaţa este despre noi provocări şi nu mi-a plăcut niciodată să fac acelaşi lucru pentru prea mult timp!
Brett Suton a fost primul tău antrenor şi poate că şi cel mai important, pentru că a văzut cumva potenţialul tău ca atlet campion mondial. Cum te-a ajutat la acel moment de început să depăşeşti problemele cu care te confruntai, de exemplu obsesia pentru antrenamente?
Antrenamentul este despre a învăţa să fii puternic mental şi de asemenea despre a învăţa să te recuperezi, odihneşti şi nu despre a analiza totul! Brett m-a învăţat toate aceste lucruri şi a valorificat talentul meu fizic astfel încât să devin un campion mondial. Dar Dave Scott a fost cel care m-a perfecţionat ca atlet şi m-a făcut mai puternică şi mai rapidă şi m-a ajutat să îmi ating cu adevărat potenţialul. Dave este un antrenor fantastic şi de asemenea un prieten drag.
Ai văzut întotdeauna în ironman şi în competiţiile de triatlon mai departe decât podium şi medalii şi ai dezvoltat câteva proiecte ce implică femeile şi sportul, ne poţi spune mai multe despre asta?
Sportul este şi va fi mereu o parte imensă din mine: de la vremurile când eram copil şi alergam pe terenul de joacă al şcolii, la implicarea mea în echipa de înot a Universităţii Birmingham, la alergarea Maratonului de la Londra, la traversarea pe bicicletă a munţilor Himalaya şi până mai târziu la aventurile mele ca triatlonist şi apoi Campion Mondial Ironman. Mi-am sfidat şi depăşit propriile aşteptări şi am realizat că suntem capabili de mult mai mult decât credem.
Poate că m-am retras din sportul profesionist în 2012 dar mereu voi avea legătură cu sportul într-un fel sau altul. Acum vreau să utilizez platforma pe care am construit-o ca să determin schimbare şi să fac oamenii să înţeleagă puterea sportului: inclusiv prin munca mea ca Director de cursă pentru parkrun, unde fac lobby şi advocacy pentru a sparge barierele participărilor la activităţile fizice, sau prin eforturile mele de a face rost de o cursă pentru femei la Turul Franţei sau prin călătoriile mele în Rwanda, pentru a vedea ce se face acolo pentru a utiliza ciclismul ca formă de dezvoltare în zonă.
Lucrez de asemenea în continuare cu Brooks Running dar şi cu noul meu sponsor FitBit. Sunt parteneri grozavi!
Da, pentru mine sportul este mult mai mult decât un drum către medalii de aur. Sportul inspiră, educă şi dă putere şi mereu voi dori să joc un rol ca să ajut să aduc sportul şi activitatea fizică în viaţa oamenilor, indiferent cine sunt ei.
La ce lucrezi acum?
În ceea ce priveşte jobul meu full time, îmi revine onoarea de a dezvolta junior parkrun, prin rolul meu de Director de Cursă. Am experienţă în Dezvoltare Internaţională, pentru că am lucrat în domeniu, şi sunt pasionată de această misiune, de a maximiza oportunităţile prin care putem dezvolta activităţile fizice, în special în rândul femeilor, al fetelor şi al copiilor.
Pentru cine nu ştie, Parkrun este o organizaţie non profit care organizează două tipuri de curse de alergare: 5 kilometri parkruns (alergări parc) şi 2 km junior parkruns. Cursa de 5 kilometri are loc săptămânal, într-o zi de sâmbătă, la ora 9 dimineaţa, în spaţii deschise precum parcuri, terenuri de sport, terenuri de joacă şi altele. Evenimentele de tip parkrun nu sunt considerate competiţii, sunt alergări cronometrate, cu accent pe individ şi mai puţin pe concurenţa între participanţi. Fiecare participant are un cod unic de înregistrare (te înscrii online înainte de prima participare/alergare) care este scanat împreună cu timpul final al participantului, care primeşte rezultatul prin sms sau prin email, în aceeaşi zi; evenimentele de tip parkrun sunt simplu de organizat şi sunt manageriate de o echipă locală de voluntari.
Este atât de incitant şi îmbucurător pentru mine să fiu parte a acestei organizaţii, căci este muncă de făcut. După mine, parkrun dărâmă o groază de bariere de participare – înscrierea este gratuită, sunt evenimente deschise oricui, indiferent de abilităţi, vârstă sau background – şi sunt ideale pentru oamenii care nu au mai alergat niciodată în viaţa lor. Nu ai nevoie de un echipament special şi nici măcar vreun talent sau abilitate de a alerga, poţi să şi mergi dacă vrei!
Sunt prietenoase şi primitoare, nu sunt curse, aşa că nu au acel factor de intimidare de care poţi avea parte într-o cursă. Nu trebuie să te înscrii în fiecare săptămână sau să anunţi pe cineva că mergi. Dacă nu vrei să alergi poţi face voluntariat. Este un spirit de comunitate minunat şi un simţ al camaraderiei pe care pur şi simplu nu îl poţi lua din altă parte.
Chiar cred că e fantastic acest concept şi e grozav să încurajezi participarea copiilor prin evenimente de de acest tip, să întreprinzi ceva care face diferenţa pentru ei, pe termen lung, în viaţa lor şi a familiilor lor.
De ce e nevoie ca să fii un atlet ironman? Este atât de diferit de atletul triatlonist clasic?
Şi ironman şi triatlonul clasic sunt evenimente de anduranţă, însă la ironman trebuie să înduri discomfortul un pic mai mult timp! Ambele cer disciplină, angajament, putere mentală şi cel mai important, pasiune!
Cum vezi scena ironman a femeilor la acest moment, aşa cum s-a dezvoltat în ultimii ani, ai putea numi câteva atlete promiţătoare sau poate sportive ironman care fac deja istorie?
Categoria feminin este incredibil de puternică, dar doar urmăm ceea ce Paula (n.r Paula Newby-Fraser), Natasha (n.r. Natasha Badmann), Michellie (n.r. Michellie Jones) şi alte legende au început prin realizările lor.
Dar da, există talent incredibil acum – Mirinda Carefrae, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce şi multe multe altele, în special atleţi ITU (n.r. International Triathlon Union) care încep să intre în competiţii ironman.
Sigur, cred de asemenea că şi recordurile mele pot fi şi vor fi sparte de către atleţii de acum sau de cei care vor veni: aceasta este natura şi frumuseţea sportului. Ne inspirăm unii pe alţii pentru a realiza lucruri măreţe! Viitorul triatlonului este unul strălucit!
revenim cu partea a doua a interviului 🙂
English
Named one of the biggest shocks in sports history, Chrissie Wellington is the winner of 4 Ironman World Championships, in 2007, 2008, 2009 and 2011. Her first victory has amazed the whole world – no one thought is possible that the best ironman thriathlete in the world is an unkown british athlete from Norfolk. At that time, Chrissie was in the professional sports circuit for only a few months – she is actually the only athlete in the history of triathlon, male or female, crowned world champion so shortly after entering the professional sports circuit.
All her winnings are spectacular: not only did she win, but she shattered her competition: she set various world records, like the fastest official time for a woman in an Ironman race, track record in Kona Championships, the only triathlete finishing so many Ironman races with a time of sub 9 hours.
I met Chrissie Wellington reading her autobiography, A life without limits, and she inspired me to finish an Ironman race, consisting in 3, 86 km swimming, 180 km biking and 42 km running.
This story isn’t just about triathlon it is also about how your wildest dreams are surpassed once you decide to give everything for something you wish for.
Chrissie is talking exclusively for Romania with Adrenallina, telling us her incredible story, about the importance of mental power in sports, about her coaches who made her a complete athlete, about how hard it was for her to retire from professional ironman distance racing and about her efforts to make as many people as possible to give sport a chance in their lives.
Dear Chrissie Wellington, first I want to thank you for being who you are and what you have achieved in the world of triathlon – your story is what pushed me through an Ironman race! So thank you for your example. I am curious: what/who was your source of inspiration in your sports career?
Thank you very very much for your kind words. They have made me smile! It is very humbling to be considerered an inspiration, but i am so happy that I have helped you achieve your goals!
As for my own inspirations: my parents and close friends first and foremost as they have been behind me every step of the way. I have the utmost respect for all my competitors who fight a clean, fair and hard fight to be the best they can be. They push me every step of the way, and so my victories are, in part, also theirs.
I also really admire amateur triathletes like Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby and Jon Blais that have faced adversity and discomfort with strength, courage and determination. Take Jon for example. He contracted the death sentence that is ALS , for which there is no cure. Despite doctors telling him he would never achieve his dream, in 2005 Jon fulfilled his wish to compete at the World Championships in Kona; log rolling himself across the finish line. Jon died in 2007, I am honoured to be a patron of his charity – the Blazeman Foundation for ALS and I, and many other athletes, raise awareness and support for his cause, including by rolling across finish lines in his memory.
Can you please explain about the importance of mental strength in helping you achieve your goals?All the physical strength in the world won’t help you if your mind is not prepared. This is part of training – the part that people don’t put in their log books; the part that all the monitors and gadgets in the world can’t influence or record. So yes, triathlon and sport generally is as much about mental strength as it is physical strength; and sporting success rests, in part, about having the mental fortitude necessary to overcome our fears, hurt, and discomfort. If we let our head drop, our heart drops with it. I believe that if you can keep your head calm, focused and determined then your body can be capable of amazing feats.
Whilst some of us are born with huge mental strength, it can also be learned and developed and that there are strategies one can use to ‘train the brain’. You just need to put the time and energy into doing so, so that it doesn’t become a limiting factor. I had to train my mind as much as I had to train my body, and my coaches (Brett Sutton and Dave Scott) both recognised that and helped me develop a mind that was as powerful as my body.
Unbeaten over 13 races and with four world titles, you have decided to retire from professional sports circuit at the very peak of your career. How did you manage this decision in the last years?
I devoted 5 years to being the best athlete I can be. No short cuts, no stone left unturned. I would rather have 5 years of excellence, than 10 years of mediocrity. And I loved every minute. I feel incredibly fortunate and grateful to have found a sport that I love; to have had the chance to actually make that passion my career; to have continually defied what I thought was possible; to have made so many great friends; to have travelled the world, and of course to have developed a platform on which I can now build. But training and racing couldn’t always be the axis around which my life revolved. Never the be all and end all of my life. Never defining me. It was always just one branch on a tree that I hope is as big, rich and varied as I can possibly make it.
I don’t mind admitting, the first year of retirement hasn’t always been psychologically easy. The thing I miss most is the thrill of competition. Nothing compares to the joy and pleasure that you get from a race, and of course from crossing the finish line in first place. It is a sensation that can never be repeated. Yes, that is the aspect of being a pro that I miss the most.
After retirement I found it very hard to not train 4-6 hours a day. I also found it difficult to cope with the lack of structure, and not having a definite ‘sporting’ goal. I missed the endorphins that come from training and racing. I missed feeling of being in ‘control’. I missed having everything mapped out and found it incredibly difficult and disconcerting to answer ‘I don’t know’ when faced with the inevitable question ‘If not ironman, what?’ – that state of flux, that uncertainty, was difficult for the controlling, regimen obsessed part of me to deal with.
The ‘ironman life’ – the single pursuit of a goal, the focus, the discipline, the structure – appealed to many aspects of my personality and to remove myself from that has been really hard. This is PRECISELY why I needed to do it. The challenge was to deal with those emotions. To learn to be ‘normal’ again, with get over the withdrawal from full time sport: to challenge myself not to always have to be in control. I know from speaking to other athletes – especially those who have retired – that I am not alone in having these feelings, and that there should be more support for helping athletes transition out of professional sport and into another career of their choosing.
But just because I miss the competition doesn’t mean that I should go back to being a professional. Life is about new challenges, and I never like doing the same thing for too long!
Brett Sutton was your first coach and maybe the most important, as he somehow saw your potential as a world champion athlete. How did he help you overcome the issues you were facing at that time, like beeing overobsessed with training?
Training is about learning to be mentally strong and also about learning to rest and nbot to overanalyse everything! Brett taught me both of these things, and harnessed my physcial talent so that I was capable of becoming world champion. But it was Dave Scott that honed me as an athlete, and made me stronger and faster and enabled me to truly fulfill my potential. Dave is a fantastic coach and also a good friend.
You have always seen further in ironman and triathlon competitions than just podiums and medals, you have developed some projects involving woman and sports, can you tell us more about that?
Sport has and will always be a hugely important part of my life: from a child running around the school playing field, to my involvement in the University of Birmingham Swimming Team, to running the London Marathon, cycling across the Himalayas, and later to my escapades as a triathlete and becoming World Ironman Champion. Through academia and though sport I achieved more than I ever thought possible. I defied my own expectations, and realised that we are capable of so much more than we think we are.
I may have retired from professional sport in 2012, but I will always take part in sport in some capacity. I now want to use my platform to drive change and enable people to realise the power of sport: including through my work as Head of Participation for parkrun (www.parkrun.org.uk), lobbying and advocacy activities to break down barriers to participation in physical activity, working to get a women’s race at the Tour de France and going to Rwanda to see what they are doing to use cycling as a means of development there. I am also still working closely with Brooks Running, and also with my new sponsor FitBit. They are great partners to have!
To me, sport is so much more than simply being a path to gold medals. It inspires, educates and empowers and I will always want to play a part in helping to bring sport and physical activity into the lives of everyone no matter who they are.
What are you working on now?
Regarding my full-time job, I have the wonderful honour of developing ‘junior parkrun’, as part of my role as parkrun’s Head of Participation. Having previously worked in International Development I’m passionate about maximising opportunities to increase physical activity, especially amongst women, girls and children.
For those that don’t know, parkrun is a not-for-profit organisation which delivers two types of running events: 5k parkruns and 2k junior parkruns. The 5k runs take place weekly at 9am on a Saturday in areas of open space, such as parks, National Trust properties, sports grounds, recreation fields and more. Not considered races, parkrun events are timed runs with more emphasis on the individual than any competition. Each participant has a unique barcode (you register online before your first run) which is scanned along with a finish token given at the finish line, and finishers get sent their result via text or email later the same day. parkrun events are simple to organise and are managed by a local volunteer team.
It’s so exciting and gratifying for me to be part of the organisation, and its work. In my view, parkrun breaks down loads of barriers to participation – its free to take part in, they are open to absolutely everyone – regardless of ability, age or background – and are ideal for people who have never tried running before. They don’t require any specialist equipment or even an ability to run, you can walk if you want to! They are friendly and welcoming and not a race and so you don’t have the intimidation factor that you might get with a race. You don’t have to sign up every week, or even tell anyone that you are coming. If you don’t want to run you can volunteer. There is a wonderful community spirit, and a sense of camaraderie that you simply don’t get anywhere else. I truly do think its fantastic, and it’s so great to be able to encourage children’s participation through the junior events, to really do something that makes a lasting difference to them, and their family’s, lives.
What does it take to be an Ironman athlete? Is that much more different than beeing a classical triathlete?
Both are endurance events, ironman just means enduring discomfort for a little while longer! Both require deciated, discipline, commitment, mental strength, and most importantly passion!
How do you see the Ironman scene for women right now, as it developed in the last years, can you name some promising athletes or maybe some that are already making history?
The women’s field is incredibly deep and very strong, but we are only following on what Paula, Natasha, Michellie and others started through their earlier achievements. But yes, there is so much incredible talent right now – Mirinda, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce and many many more, especially ITU athletes that are starting to do ironman. Of course, I also think my records can, and will be, broken by existing or up and coming athletes: that is the nature and beauty of sport. We all inspire each other to achieve great things! The future is very bright for triathlon!
we will come back with the 2 nd part of the interview, stay tuned! 🙂
Lucrurile încep să arate din ce în ce mai bine la noi pentru sportivii de anduranţă şi triatlonişti: competiţiile se calcă în weekenduri pe călcâie, şi e bine că e aşa, avem mai multe variante, iar numărul celor care se apucă de triatlon sau îşi stabilesc ca obiectiv curse de anduranţă este în creştere.
So, anul acesta, în calendarul competiţional şi-a făcut loc o nouă competiţie, pe distanţă specifică unui half ironman – 1.900 de metri înot, 90 de km bicicletă şi 21 de km alergare. (pe lângă cea existentă deja, la Oradea – Xman România, pe distanţe atât de half cât şi full).
Este vorba despre Transfier, aşa cum mulţi dintre voi ştiu sau s-au înscris deja. Am făcut rost de mai multe detalii despre această cursă spectaculoasă, al cărei spaţiu de desfăşurare este… Transfăgărăşanul. Aşa că Mihai Preda, organizator al competiţiilor NoStress, serie din care face parte şi Transfier, ne-a spus mai multe despre traseu, organizare şi obiective ale evenimentului care se va petrece pe 25 iulie 2015.
Adrenallina: Cum v-a venit ideea unei competiții de tip Half Ironman?
Mihai Preda: Ideea îi aparține lui Răzvan Varabiescu, care, trecând prin zona Transfăgărășanului, și-a spus că aici trebuie făcută o competiție „între prieteni”, o competiție haiduceasco-sportivă. Și a și făcut-o, într-o ediție pilot, restrânsă, cu ajutorul lui Dan Bucureanu la partea de organizare.
Primul Transfier, care s-a petrecut în vara lui 2014, pe 10 august, a avut ceva magic, pornind de la vremea excepțională, frumusețea lacului Vidraru sau numărul de participanți: 7 magnifici, fantastici, samurai :). Cristi Farcaș a fost cel care a câștigat prima ediție, fiind și singurul care a terminat competiția. Apoi, prin septembrie, ne-am întalnit toți trei – Răzvan, Dan și Mihai și am decis să facem împreună, sub umbrela NoStress, un Transfier organizat ca la carte, începând cu ediția din 25 iulie 2015.
Cum ați ajuns la acest traseu și de ce ați decis să fiți atât de sadici :D: înot în Vidraru, bicicletă pe Transfăgărășan, cu 20 de km în cățărărare continuă, cu peste 1.400 de metri diferență de nivel acumulată în acest interval, finish în urcare pe scări, 300 de trepte?! 🙂
De fapt sunt 392 de trepte :). Traseul însă a fost ales în primul rând pentru frumusețea peisajului și apoi pentru dificultate. Evident că piesa de rezistență o reprezintă „cel mai frumos drum din lume”, după cum au zis cei de la Top Gear. Și cred că nu există ciclist în România care să nu-și fi dorit să urce măcar o dată Transfăgărășanul.
Chiar așa se cheamă această statuie unde e finish-ul competiției și al celor 300 de trepte, “omul de fier” ? 🙂
Se numește Prometheu. Dar arată exact ca un IronMan. Mai mult, arată așa de prin 1970, cu ani buni înainte să se nască competitia din Hawaii. Deci, de ce să nu ne mândrim noi, românii, că avem primul IronMan? 🙂
Spune-ne mai multe detalii despre competiție și organizare – de câți voluntari veți avea nevoie, e închis Trans-ul, ce temperatură va avea aproximativ apa din Vidraru..?
Pai nici nu stiu cu ce sa încep… Da, Trans-ul va fi închis, asta-i una dintre cheile de organizare. Foarte greu la noi să faci așa ceva, dar așa va fi, concurenții vor avea drumul doar pentru ei. Am început să închidem drumurile pentru competiții la Bike&Like, la Sibiu, apoi la Triathlonul NoStress de la Olimp, în plin sezon, pe 23 august.
Voluntari vor fi peste 50, atât echipa NoStress cât și alți prieteni și apropiați. Vrem să fie totul cât mai bine făcut, vom fi foarte atenți la siguranța participanților. Chiar insist foarte mult pe protejarea concurenților și pe semnalizarea fiecărei curbe din coborârea de la Bâlea. Cei care nu ţin banda dreapta la coborâre şi taie curbele vor fi descalificaţi. Trebuie să ne luăm măsuri de siguranţă foarte serioase, iar regulamentul va fi aplicat drastic.
Apa din Vidraru va avea între 16 şi 21 grade, dar oricum costumul de neopren este obligatoriu. Asta pentru că în lacurile de munte, apa poate să aibă la suprafaţă un strat de 1 metru cu temperatura de 19 grade, să zicem, iar de la 1 metru în jos să aibă 12 grade. Deci, obligatoriu costum :).
Cum arată primele feedback-uri primite de la cei care au auzit despre competiție? Până acum singura probă de Half avea loc la Oradea, la Campionatul de Triatlon pe Distanța Lungă.
Competiţiile pentru amatori se dezvoltă în România pe toate planurile, fie că vorbim de triatlon, ciclism sau alergare montană, lucru care ne bucură. Vor mai apărea şi alte competiţii pe distanţe de half sau de full, familia de Ironman si Ironwoman va creşte anual, destul de accentuat. Aşadar, feedback-ul a fost clar unul pozitiv, oamenii cam aşteptau să mai apară măcar încă un concurs pe distanţă lungă. Am şi fixat data la o distanţă suficientă de Oradea pentru ca cei care vor să facă o „dublă” în 2015 să aibă această posibilitate.
Există însă și varianta mai light a acestei competiții, nu? Triatlonul olimpic. Spune-ne câte ceva despre asta.
Da, mă bucur de această întrebare, pentru că încă nu se ştie că, în aceeaşi zi şi loc, se va desfăşura şi Triathlonul Transfier Olimpic, cu distanţe de 1 km înot, 40 km de ciclism şi 10 km de alergare. Înotul e aproximativ jumătate (1 km), iar la proba de bicicletă vor fi 20 km dus şi 20 întors, adică exact prima parte din traseul de la half, fără urcarea până la Bâlea. Practic e plat.
Alergarea e de 10 km şi se termină cu urcarea a numai 200 de trepte. Aşadar cei care termină triathlonul olimpic nu vor urca până la picioarele statuii de fier, ci doar până la jumătatea drumului. Finish-ul de la picioarele statuii este accesat doar de cei de la half. Dar ce e mai important e că cei de la Olimpic vor putea să-i aplaude pe cei de la half, să-i aştepte la finish. Vor avea şansa să înoate, pedaleze şi alerge împreună cu cei care şi-au propus să parcurgă 70.3 mile.
Care sunt provocările cu care vă confruntați ca organizatori ai unei astfel de competiții? Pe câți participanți mizați? Ce vă doriți cel mai mult de la acest concurs?
Fiind prima ediţie, încercăm pe cât posibil să prevedem ce s-ar putea întâmpla. Trebuie să fim foarte atenţi la tot ce înseamnă siguranţa participanţilor. Asta presupune măsuri suplimentare de semnalizare a zonelor cu potenţial de pericol, o gândire foarte bună a zonelor de intersecţie, asigurarea echipelor de intervenţie. Apoi, evident, lupta cu birocraţia, documentele, avizele, etc. Apoi, confortul participanţilor, preluarea tuturor grijilor, găsirea de locuri de cazare, parcare, depozitare materiale, etc.
NoStress inseamna în primul rând ca participantul nu are nicio grijă. Înseamnă „tu concentrează-te pe cursă, de restul ne ocupăm noi”.
Ce vrem? Vrem să aducem câteva nume importante de triatlonişti, care au terminat pe primele locuri la curse importante din Europa. Vrem să poziţionăm Transfierul pe harta triatloanelor din Europa.
Ca număr de participanţi, noi credem că vom avea 200 de concurenți la half şi cel puţin la fel la olimpic. Este şi o problemă de dimensionare a numărului maxim de participanţi. Pentru siguranţa acestora, nu vom permite mai mult de 500 în total. Până acum s-au înscris deja 100.