Home Life & Style Ce facem cu sportul în şcoli – propuneri & idei
Ce facem cu sportul în şcoli – propuneri & idei

Ce facem cu sportul în şcoli – propuneri & idei

0
Distribuie pe:

Am iniţiat săptămâna trecută pe Adrenallina o dezbatere cu acest topic, pornind de la o situaţie problemă: copiii şi adolescenţii care se îndepărtează de sport, care se pierd pe drum, care nu ajung să îşi dezvolte un potenţial în acest domeniu din pricina unui sistem sau a unei programe deficitare la această diciplină, în şcoală, în liceu sau a unui program derulat necorespunzător sau inexistent în celelalte spaţii, cluburile sportive, de exemplu.

Am strâns câteva dintre gândurile şi ideile şi experienţele voastre şi o să punctez câteva dintre ele aici, chiar dacă nu s-au regăsit în commenturile de la post, ci mai ales în Facebook. Există şi ceva ce s-a regăsit de mai multe ori, o concluzie interesantă, extrasă mai ales din experienţa personală a voastră, ca elevi care au făcut ora de sport. Nu ştiu dacă lucrurile se petrec la fel şi acum cei care au comentat au peste 30 de ani sau cam aşa dar concluzia care iese la iveală este aceasta:

2

profesorii de sport din şcoli îşi abordează greşit orele; nu îi inspiră pe copii; îi tratează la grămadă, şi nu pe abilităţile fiecăruia, îndreptându-i spre o disciplină anume, acolo unde s-ar putea dezvolta; nu există condiţii adecvate de infrastructură în şcoli pentru sporturi diverse (înot, baschet, etc.)

Vă las cu câteva comentarii pe care le-am primit de la voi, aşa ca să vă faceţi o idee:

Ovidiu:

Sunt mai multe probleme cu orele de sport, dar cateva care personal le-am notat ar fi urmatoarele:


– asa-zisa “incalzire” la inceputul orelor era o batjocora facuta din combinatii de exercitii care duc aproape sigur la febra musculara (de pilda chiar si atunci cand eram in forma buna si puteam alerga 3 km in sub 13 minute am facut febra musculara la ora de sport dupa combinatia mers pitic – alergare sprint);
– proba de “rezistenta” e ridicola: rezistenta nu inseamna sa alergi 1 km (respectiv 800m) cat mai rapid posibil. Rezistenta inseamna sa mentii un ritm bun timp de cativa km macar. Proba respectiva ar trebui schimbata in: fiecare sa alerge cat poate intre 3 si 5 km cu ritm intre 5 si 7 min pe km (nu recomand nimanui ritm mai lent de 7 min pe km pentru ca isi va dauna atat muschii gambelor cat si genunchii – mai bine mergi pe alocuri si alternezi astfel mersul cu alergatul decat sa alergi mai lent de 7 min/km);
– niciodata nu am avut lectii de la profesorul de sport despre: cum sa respiri cand alergi, cum sa tii postura corpului, cum sa calci corect, cum sa incepi o alergare (sa nu o tratezi ca pe un sprint de 100m), cum sa faci o descalzire sau incalzire adecvata etc.; (personal atat eu cat si colegii mei eram terminati dupa ce incercam sa alergam la viteza maxima la care ne tinea corpul 1 km si unii chiar vomitau dupa);

In comentariile de mai sus fac strict referire la perioada liceului. La scoli generale, trebuie adjustate distantele in functie de varsta. Acei 3-5 km echivaleaza cu 500m-1 km pentru clasele 1-4 (cu ritm lent nu viteza desigur) si aproximativ 1.5-2 km pentru clasele 5-8.

Mai sunt si alte situatii neplacute. Un exemplu concret: o persoana atletica nu ar trebui obligata sa faca elemente de gimnastica avansate (ex. saritul la lada de la distanta, statul in cap/maini, podul de sus). Si reciproca e valabila.

In principiu, sportul in scoli vrea sa te faca sa excelezi la toate si nu reuseste astfel sa te faca sa-ti placa nimic. In mod normal ar trebui sa incerce sa te ajute sa gasesti acele 1-2 activitati sportive care sa-ti placa astfel incat sa le practici recurent si ca adult.

Dragoş Anoaica:

Sportul în şcoală? Păi a însemnat tot felul de norme absurde de flotări şi rostogoliri, alergat 50m şi altele. Atât. A… şi vara câte juma’ de oră de fotbal/baschet (băieţi) sau volei/handbal (fete) (n-am înţeles niciodată de ce fetele n-aveau voie fotbal şi baschet şi băieţii n-aveau voie volei sau handbal). Mamă ce era să nu intru în BAC că nu făceam norma la flotări… Puţini erau profesorii care chiar căutau talente într-un sport sau altul. Dotarea sălilor oricum nu permitea (aveam minge de fotbal şi de baschet că puneam în fiecare an câte 20.000 lei vechi pentru ele… pe post de ,,donaţie” către şcoală), iar majoritatea profilor doar stăteau cu cronometrul în mână şi alergau elevii prin sală.

Johnny Kross:

Atunci nu erai obligat sa faci sport…o faceai din placere…din pacate primeaza telefonul mobil si escapadele in oras … atunci majoritatea faceai un sport de placere…acum daca nu ai adidas…nike…puma…etc nu poti face sport…si nu ai unde sa ti pui telefonul mobil…daca cumva te suna cineva cum raspunzi? Simplu … cu castile in urechi ..te pui si alergi si te miri ca te a doborat sau lovit orice obiect de care ai fost atentionat/atentionata si nu ai auzit din cauzs castilor :)))) Mentalitate din ziua de azi e problema cea mai mare…cred ca odata cu tehnologia care avanseaza zi de zi noi devenim tot mai neevoluati din punct de vedere fizic…

Adriana Dină:

Ar trebui introdusă bicicleta în programa orelor de sport.

*

Hm, cred că am rezonat cu fiecare dintre aceste commenturi. Şi eu reţin chestii asemănătoare despre orele mele de sport: alergări de viteză şi rezistenţă aiurea, fără o logică şi o schemă de antrenament care să ducă undeva. Şi nicio acţiune ieşită din rutină, ceva care să mă surprindă sau motiveze sau inspire. Că exerciţiile alea de încălzire nu prea aveau cum ;)

Am şi eu câteva propuneri la temă:

  • profesorii de sport să intre într-un program de training pedagogic cu privire la disciplina pe care o predau şi care ar putea deveni cariera viitoare a unui copil, aşa cum se poate întâmpla cu orice altă materie în şcoală; acest training să însemne pentru profesoriii de sport întâlniri de discuţie-dezbatere-punere la curent-socializare cu câţiva dintre sportivii români care au performat şi care ştiu cel mai bine greutăţile unei cariere de sportiv şi cum ajungi să construieşti una, sau de ce anume ai nevoie în acest sens.

  • Acest schimb de idei ar putea duce la o înviorare a programei de sport unul dintre aceşti sportivi vine o dată la oră şi le spune copiilor povestea lui şi le răspunde la întrebări. Îi inspiră, îi atrage, iar asta face sportul mai viu pentru ei decât clasicele alergări viteză, mersul piticului, etc.; le oferă o perspectivă de carieră.

  • Să existe o legătură între profesorul de sport din şcoală şi cluburile sportive din localitate-judeţ, iar profesorul să fie ambasadorul acestor cluburi sportive în şcoală să îi anunţe pe copii despre programe, despre înscrieri, despre competiţii sportive de amatori.

  • Sigur, există această situaţie ce carieră sportivă poţi face în România? Aici vorbim deja despre un sistem întreg, lacunar, atât în ceea ce priveşte alocarea resurselor cât şi din punctul de vedere al unei viziuni. Se trăieşte din sport în România? Merită să faci performanţă? Poţi face performanţă aici, te sprijină cineva? Sunt multe întrebări pe masă, şi începutul ar putea fi o dezbatere în masă la temă. De aici pot ieşi concluzii şi propuneri şi poate chiar un proiect viabil, care să schimbe starea de fapt.

  • Nu mă pot pronunţa aici, la capitolul sistem, pentru că nu mă pricep, dar aş putea strânge câteva idei de la oamenii care cunosc problema în profunzime şi ar putea pune degetul pe cele mai delicate aspecte, cele care au nevoie primele să fie îmbunătăţite. Sau adăugate, dacă nu există.

Preocuparea pentru subiect aici, pe blog, a plecat de la un proiect în care Adrenallina este partener media, este vorba despre Cupa 1, un proiect organizat de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, în parteneriat cu Asociația Sport pentru Viață, şi ajuns la a XIII-a ediţie: peste 2.000 de elevi din peste 40 de școli și licee din Bucureşti au intrat într-o competiţie sportivă de amploare luna aceasta, pentru titlul de Campioni Cupa 1, în următoarele sporturi: atletism, baschet, handbal, volei şi fotbal.

Competiţiile sportive de amploare, între şcoli şi licee, sunt şi ele un motor energetic care poate atrage spre sport mai mult decât ora clasică, şi poate dacă ar exista mai multe iniţiative de acest gen am avea mai multă reprezentare românească la juniori, în competiţiile internaţionale din diverse sporturi.

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *