Home Competitii CONCURS – invitaţie gratuită la Maratonul Transilvaniei 2014, mountain bike şi trail running!
CONCURS –  invitaţie gratuită la Maratonul Transilvaniei 2014,  mountain bike şi trail running!

CONCURS – invitaţie gratuită la Maratonul Transilvaniei 2014, mountain bike şi trail running!

9
Distribuie pe:

Iată o cursă interesantă în peisajul competiţional, cu o provocare dublă: două zile, una cu MTB cross country (God, I miss that!) şi alta cu alergare montană, trail. Se întâmplă în weekendul 12 şi 13 iulie, la Sâmbăta de Sus, în judeţul Brasov, şi poate veni oricine, amator sau profesionist, căci traseele sunt după gust şi pregătire :D, adică lungi şi scurte! :)

Este prima ediţie a acestui concurs inedit iar organizatori sunt In Transylvania şi Clubul Sportiv Smart Atletic.

Vestea mişto este că unul dintre voi, cititori ai acestui blog, poate câştiga pe ADRENALLINA o participare gratuită la una dintre aceste probe, MTB sau trail running, proba lungă sau scurtă. Ce trebuie să faceţi? Păăăi, not much: povestiţi o tură faină, pe care o ţineţi minte, de alergare montană sau de MTB, o chestie pe care vă treziţi c-o tot povestiţi şi prietenilor, aşa de fain a fost! Pot fi puţine cuvinte sau mai multe, nu e nicio limită. Povestea care o să-mi placă cel mai mult ia invitaţia. Reţineţi, pot fi şi câteva fraze, poate fi o mică nuvelă! ;) Cât vreţi voi! 

maratonul transilvaniei_vizual lansare inscrieri

La Trail Running the hard stuff va fi un semimaraton cu 1.500 de metri diferență de nivel (auch), iar traseul va atinge Valea Sâmbetei, Cabana Valea Sâmbetei, Fereastra Mare, traseu de creastă, vârful Slanina, Vârfurile Gălăşescu Mare şi Mic. Cealaltă variantă de competiţie este un cros montan de 10 km.

Întrecerea de MTB Cross-country se desfășoară pe un traseu de 22 de km, pe Valea Lisei, cu întoarcere prin Vistişoara, un cadru natural incredibil de frumos, promit organizatorii.  Tura lungă presupune parcurgerea aceluiași traseu de două ori.

Vă puteţi înscrie pe site-ul concursului, www.maratonultransilvaniei.ro şi ca să fiţi la curent cu toate ştirile legate de event, treceţi şi pe la pagina de Facebook a competiţiei, aici.

Dacă toată variaţia asta de curse nu v-a convins să mergeţi la Maratonul Transilvaniei deşi nu înţeleg cum ar fi posibil – să ştiţi că la faţa locului vă mai aşteaptă următoarele: concerte, activităţi de aventură, workshopuri, teatru. Competiţiile sunt incluse în festivalul În Transilvania, ce durează patru zile, aici aveţi pagina evenimentului : http://www.intransylvania.ro/

 

Săriţi cu commenturile aici, la această postare, săptămâna viitoare alegem câştigătorul care pleacă la cursă la Sâmbăta de Sus! Baftă şi abia aştept să vă citesc!  

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(9)

  1. Salutare.Pentru mine,cea mai tare experienta a fost o tura de MTB,de fapt concursul de anul trecut de la Azuga,Surmont MTB Challenge.Ne-am incapatanat si ne-am inscris la tura lunga,cea mai mare greseala a vietii noastre.Probabil ar fi fost mult mai bine daca nu ploua torential in timpul cursei si daca nu purtam spd-uri pt prima oara.Nefiind foarte obisnuit cu spd-uri,am cazut toata cursa si bineinteles,am ajuns la finish plin de noroi,exact ca in pozele pe care le vedeti pe net.La un moment dat,aveam atata noroi pe roti,incat trebuia s-o iau in brate ca sa pot inainta.Am ajuns penultimu,organizatorii se pregateau sa plece.Pana si festivitatea de premiere o pierdusem ( nu ca as fi fost pe podium).Cu toate astea,a fost cea mai tare tura de MTB,pe care o povestesc mereu cu drag !

  2. Fagaras, 24 ore, 24 august 2013, va urma…

    Pe scurt , 86 de km in 24 de ore , + / 5600 m alt, toata creasta Fagarasului de la est (canton silvic Rudarita), la vest (manastirea Turnu Rosu).
    Am avut multe indoieli in a ma incumeta la asa ceva, dar dupa ultramaratonul 7500 din 17 iulie, din Bucegi ( 92 de km , cu diferente de + / – 7500 m alt, parcurs fara oprire in 31 ore si 30 minute cu povestea echipei Koko de atunci, alta data) , dar mai ales dupa maratonul din 17 august , 2×2 Fagaras (Balea Lac-Moldoveanu-saua Caprei-vf, Negoiu-Balea Lac , adica 46 km, + / – 44oo m alt, in 13 ore si 32 minute), ma simteam pregatit si fizic dar mai ales moral pentru o asa provocare masiva.
    Vineri , 23 august, numai vesti bune, dupa intalnirea surprinzatoare (!), de joi de la club . Remus si Gil au hotarat sa dea impulsul absolut necesar plecarii : ma vor insoti pana la refugiul Comisul. Mai mult, Mircea va fi impreuna cu Laura si Mihaela In saua Caprei si la final in noapte la Turnu Rosu. Bineinteles prietenii din Bucuresti, Marius si Lili prezenti in saua Caprei si nu numai…
    Vineri spre seara o furtuna in toata regula, cu de toate, schimba peisajul. Nopatea e tot asa, dar la 22, dupa preparativele finale , incerc sa adorm. Putin.
    Ora 01,45: Brasov, intalnirea in noapte cu baietii, drum intins Zarnesti-Plaiul Foii-canton Silvic Rudarita. Aici , doi din cei ce cu legalitate fura ca-n codru, lemnul, asteptau in miez de noapte sa vada cine ii tulbura existential. Noi nu, poate altii…Poate nu…Inca 2,5 km de forestier, cu ceva emotii noroioase pentru Sandero lui Remus, provocate de echipa de lemnari.
    Ajungem la locul startului (cca 1000 m alt) si la 03,30 cu un decalaj de 30 minute fata de program, dam startul. Totul e ud, dar temperatura acceptabila. Nu si prima parte a traseului: urcus ca pe casa pana in saua La stana arsa (1470 m alt), bifurcatie la stanga catre intrarea in Piatra Craiului prin Tamas. Frontalele sunt esetiale, vorbim una alta, coboram apoi in saua Lerescul (1396 m alt), unde dejastrul silvic e in toata splendoarea, adica versanti la ras, drumuri forestiere lasate amintire. Luna e sus, aproape plina .
    Ne afundam in bradetul incalcit si ud, urcand din ce in ce mai tare catre vf Lerescu (1690 m alt). Din din ce in ce mai bine, se aud cainii din stana Comisul. Greul urcusului ia sfarsit in vf Lerescu la orele 04,35, unde, odata iesiti din padure , chiar in poteca, troneaza surprinzator trei corturi. Par nelocuite desi noi si cainii ne-am facut simtita prezenta. In jos apar frumos luminile de pe barajul Pecineagu. Ultima parte a urcusului in comun . Déjà suntem in gol alpin si in fine, ajungem la noul refugiu de sub varful Comisul. Inca noapte la 05,05. Mutam de afara (oare cine sunt acei ,,turisti” fara cap?) , inauntrul refugiului (unde e cald si bine), priciurile triunghiulare care zaceau aruncate in preajma si ne pregatim de despartire. Le multumesc si le raman datori atat lui Remus si lui Gil pentru efortul , determinarea si prietenia de care au dat dovada intr-o noapte de august. Salve baieti si jos palaria !
    Pozele de rigoare si la 05,15 iau cu adevarat drumul crestei . Poteca urca in serpentine vf Comisul (1883 m alt), o ultima privire inapoi si dispar in ceata . Senzatia nu e prea placuta. E noapte inchisa, ceata de la 50 metri in jos si astept cu ingrijorare lumina diminetii. Concentrare maxima la succesiunea marcajelor banda rosie: pietre putine, stalpi indicatori mai deloc, poteca slab conturata , mai ales pe portiunile lungi cu iarba. Senzatia e de alta lume , urcus usor, coborari line, mult fals plat.
    Alerg bine, dar e noapte, ceata si pustiu. Farul lantenei face fata . Incet-incet, parca din spate ceata e mai luminoasa. E si firesc, soarele déjà s-a ridicat, nevazut , dar simtit. Vant deranjant , dar din est si ma impinge de la spate. Doua izvoare firave , dar bune in drum . De retinut.
    Desi stiam in principiu traseul , nu apuc sa ma dumiresc bine cand trec de vf Lutele, platoul Berevoiescu. In fata , brusc sub mine apare intr-o sa , ce doar curmatura Bratilei (2125 m alt) putea sa fie, dovada fiind micul lac nival din apropiere, un refugiu alb-rosu , identic cu cel de sub vf Comisul. Intersectie importanta de trasee: intrarea in Iezer prin Mezea Oticu si coborarea spre nord spre Dejani.
    Este 6,48 . Sunt ok, si in grafic cu timpul propus.
    Apuc din nou ceata in urcare prin varfurile Ludisorului, alerg coborand spre o mica sa, tot in ceata, renunt la viteza mai apoi. Imi dau seama dupa taria urcusului ca vine varful Zarna (2223 m alt ). Deja e 07,40. O zona cu doua izvoare puternice chiar in poteca. Fac plinul , doar partial. Mare, mare greseala. Pana sub Galasescu , apa va fi o mare problema.
    Cobor alergand constant spre noul refugiu din Curmatura Zarnei (1928 m alt) . Cel vechi e dezolant de pustiit . Inutilizabil.
    07,50- la refugiu ceva populatie zgribulita, de la care aflu ca in noapte a fost frig si apoi ploaie urmata de un strat de 3 cm de mazariche, acum disparuta. Contrariat , cineva ma intreaba ce caut la asa ora, de unde vin. Cred ca echiparea mea l-a frapat. Ii povestesc pe scurt si plec . Vremea e buna pe nord, soarele lumineaza bine spre vest, dar din est , din spate nimic bun.
    De aici incepe Fagarasul si altitudinea : vf. Leaota (8,30 – 2312 m alt), vf La Fundu Bandii (09,00 – 2454 m alt). Prind un pic din caldarea Urlei , unde in stanga lacului, remarc un nou refugiu alb-rosu.
    Din nou in ceata. Creasta zimtata in ocolirea varfului Iezerul (2429 m alt). Vf Urlea il simt doar si incep lunga coborare , in alergare, catre Fereastra Mare a Sambetei (09,50 – 2188 m alt). Primii turisti apuca déjà creasta catre Zarna. Urcusul greu pe sub vf Slanina , ma scoate in Fereastra Mica a Sambetei. Bat la usa si intru in noul refugiu, semicilindric. Arata bine ,dar priciurile (paturile metalice suprapuse ) au doar plasa de sarma groasa, peste care, cu greu poti aseza un izopren…Asadar un somn chinuit.
    Stiu ca de aici e un du-te –vino, sus-jos de vreo 5 varfuri pana in zona Vistea.
    Lipsa apei déjà e deranjanta. Ma chinui prin ceata, urcand la pas grabit si alergand pe coborare, dar setea e un inamic redutabil. In saua Vistisora imi iau inima in dinti si abordez doi tineri care-si strang cortul . Intreaba: running? Nu , trail-running, le raspund si afland ca sunt din UK , intreb daca e vreun izvor cobarand spre sud. Foarte generosi , in lipsa apei din preajma , imi ofera doua inghitituri. Tks si la drum.
    Sub vf Galbenele déjà se vede lacul si de sete incerc o abordare noua. Cu gandul la un troc (o ciocolata contra apa ), strig catre un baci ce paste oile , relativ aproape de poteca. Nu ma aude si alerg resemnat la vale in speranta ca din poteca voi prinde coborand un izvor. Nimic.
    Si abia atunci cand ma asteptam mai putin, dau de izvorul tasnind efectiv dintr-o stanca. Pe post de robinet, un varf de pet ! Uite ce valoare are un pet aruncat, cu cap, in natura ! Setila chiar exista devreme ce intr-o clipita am ras 1 litru de apa pura, rece . Aur curat. M-am linistit prêt de cateva minute bune, am reincarcat toate bidoanele disponibile (1,5 litri in total), pentru ca pana la lacul Podul Giurgiului stiam ca nu voi mai avea o intalnire cu apa.
    Refugiul Vistea si Portita Vistei (2310 m alt) la orele 11,50. Deja lume multa. Vine urcusul pe vf Vistea (2527 m alt), al treilea varf al tarii. Nu se vede nimic . Si vf. Vistea si Vf. Moldoveanu sunt in ceata. Primii stropi de ploaie pe urcus. Lumea adunata pe varf lua pranzul: orele 12,20. Nu zabovesc si pornesc pe traseul de saua Podragul , parcurs cu o saptamana inainte la 2×2 Race Fagaras. Ceata, ceata, vant tare la rafala (60-70 km /ora, directia E-SE). Se lasa cu frig. Pe coborarea lunga spre saua Orzanelei (2305 m) alerg constant , atent la fiecare pas. Lumea se perinda in si dinspre Podragu.
    13,35 ating Saua Podragu (23o7 m alt) , iar in dreapta (spre nord) sub poteca rasare lacul si cabana Podragul. Sunt 10 ore intregi de la plecare.
    Aici e jumatatea traseului de 86 km , pe cati se intinde creasta Fagarasului ( de la Rudarita la Turnu Rosu). Am un avans confortabil de 2 ore.
    In 10 minute sunt la lacul Podul Giurgiului unde ,,admir” resturile aruncate alandala de vant si avalansa ale unui refugiu neterminat la timp si distrus de vremuri. Iar ploua cateva minute, usor , dar vantul e din ce in ce mai tare. Urc din greu , intr-o ceata exasperanta, vf. Mircii (2461 m alt – ora 14,20), iar la 14,30 sunt la Monumentul (refacut) Nerlinger. Cobor valcelul abrupt si la intrarea in Caldarea pietroasa a Arpasului, lumea din traseu imbraca pelerinele de ploaie . Nu ma opresc, dar vremea odioasa (si era doar inceputul) , aduce primul gand de a renunta odata ajuns in saua Caprei. Aici déjà ma asteptau Mircea, Laura, Mihaela, Marius si Lili. .
    Nici nu ajung bine in zona La trei pasi de moarte si dupa ce trec primul pasaj cu lanturi, primele fulgere ma determina sa cobor brusc din traseul marcat, pentru a ocoli in siguranta zona expusa. Inevitabil , hotarasc ca vremea a devenit potrivnica si periculoasa, mai ales ca urmeaza portiuni de creasta expuse din saua Caprei, pana sus pe Negoiu, dar mai ales pe Custura Saratii.
    A devenit clar ca nu are sens continuarea si renunt. In lipsa semnalului din zona lacului Capra, Il anunt telefonic pe Marius (care inca e la Balea) , ca voi cobori la Balea Lac. Resemnat , dar cu argumentele convingatoare ale vremii , cu greu reajung in poteca marcata , undeva dupa Fereastra Zmeilor. De aici incepe adevarata ploaie : rece, grea, cu mult frig. Vantul e din ce in ce mai rece.
    Coborarea tare pe sub Creasta Arpaselului e o trecere printr-un culoar plin de namol amestecat cu apa siroita. Incec sa scurtez serpentinele, dar prind fara atentionare o panta ierboasa, pe care efectiv o iau la vale cativa metri. Ca iarna . De data asta m-am oprit la timp in betele de trekking. Senzatie neplacuta, dar acum tinta e doar saua Caprei.
    Inainte de ultimul urcus spre lacul Capra , sub o stanca, adapostit un pic de rafalele de ploaie, ma schimb complet de la mijloc in sus, iau deasupra si haina de ploaie si cu mainile inghetate tun (a doua mare greseala, lipsa manusilor) , abordez greu finalul.
    Trec de lac, urc in saua Caprei (2315 m ), mainele nu le simt aproape deloc, dar razbat. E 16,40 si telefonul suna. Ii confirm lui Marius ca sunt in sa si cobor la Balea Lac. Cobor lent si abia langa cabana un grup numeros se agita . Ei sunt ! Le raspund si ne intalnim langa cabana .
    Salutari , felicitari, pupaturi, tot tacamul. E si Paul (din Bucuresti) cu prietena lui. Si un salvamontist de Arges cocotat pe ATV-ul din dotare.
    Impresii la cald , dar si la rece si convingerea ca hotararea luata era cea fireasca in conditiile date. Muntele ramane la locul lui, rabdator si cuminte. Doar noi nu suntem intelepti, uneori.
    Asa ca dupa 51 km parcursi in 13 ore si 10 minute, adica 60% din creasta Fagarasului, in grafic cu timpul , aventura a luat sfarsit.
    Pana la anul, cand voi relua , poate nu singur, tentativa de a duce in 24 ore tot Fagarasul , dar obligatoriu mai devreme, in iulie, pe o vreme stabila, fie si ea si caniculara.
    Multumiri multe celor care au fost alaturi cu fapta , dar si cu gandul !
    Pentru amatorii de statistici , datele esentiale:
    traseu TIMP (ORE) conf ghid turistic TIMP (ORE) parcurs
    Start-refugiul Zarna 6 ore 30 min 4 ore 20 min
    Ref Zarna – Ferereastra Mare a Sambetei 3 ore 30 min 2 ore
    Fereastra Mare a Sambetei – saua Podragul 6 ore 3 ore 45 min
    Saua Podragul – saua Caprei 5 ore 3 ore
    TOTAL 21 ORE 13 ORE
    Saua Caprei – Manastirea Turnu Rosu 15 ORE —
    TOTAL creasta Fagaras 86 km 36 ORE estimat <23 ORE

    Numai bine,
    Codrin

  3. ..Here`s My Story…
    Intotdeauna mi-am dorit o bicicleta si recunosc, nu am facut nimic pentru asta pentru ca mereu mi-am descoperit alte si alte pasiuni …
    Am invatat sa pedalez anul trecut prin vara, cu chiu si vai  pe un MTB vechi si evident un traseu off-road. Am cazut o singura data si nu m-am lasat, am continuat sa merg pe distante din ce in ce mai mari (recunosc mi-a fost tare greu sa trec la asfalt, prinzand viteza pe drum neaccidentat) si iaca ca ma apuca euforia intr-o seara sa pedalez si eu la un concurs.(Intre timp am primit cadou si un MTB mai pentru incepatori asa).Si gasesc o un concurs de 20 km prin imprejurimi…
    …Nu stau pe ganduri prea mult si ma inscriu foarte entuziasmata si dau de veste si colegilor “biciclisti”. Ne facem o mini-gasca si cu vreo 2 saptamani inainte de eveniment iubitul meu imi da de veste ca nu poate participa la acest concurs. Intru in panica..Cum merg? Ce schimb? Cand schimb? ..si imi revin rapid cu gandul ca nu as putea sa renunt la aceasta cursa de doar 20 km in 2 ore.Cel mai urat gand era sa ajung ultima, anuntandu-se ulterior ca ulimul participant va primi o diploma pentru “cel mai lenes biciclist”, dar era exclus.Ma simteam foarte pregatita psihic, mai putin fizic.Nu prea am reusit sa ma antrenez inainte, am mai fost pe traseuri off-road,dar niciodata cu atata lume !!!
    Ajung la fata locului.Ma uitam in stanga si in dreapta, mi-am zis “ profesionisti…biciclete, echipamente”…”pff ..sigur vor termina toti intr-o ora…eu voi fi ultima”…si pornim..
    Am ramas mai in spate sa nu-i incurc pe ceilaltisi greu..greu…greu… aproximativ toti erau cu 2-3 metri inaintea mea pana s-au facut 5 m si 10…si 20m cand aud din spate “Hai pedaleaza[…]Mai reped…Hai ca o sa fii ultima “ si m-am ambitionat ! Un cuplu, el mai profesionist, ea tot incepatoare .
    Si pedalez ..si pedalez..pe camp..ceilalti erau cu muuult inaintea mea, abia ii mai zaream…si cobor..si urc..peste pietre, prin gropi…pe iarba…si foarte bucuroasa ca-s inaintea lor, ma ratacesc  . Si intorc bicicleta, ii dau inapoi pe drumul cel bun si cei din spate aproape ca ma ajunsesera si cobor de pe deal (sau mini deal) cu viteza cea mai mare (care desigur era destul de mica ) spre asfalt.Se facuse aproximativ o ora si eram la jumatate. Il intreb pe unul dintre organizatori care se afla la marginea durmului “daca voi reusi sa ajung la timp”, se uita mirat la ceas si-mi zice ca “mda..ai putea, grabeste-te”. Hmm, ideal ar fi fost sa termin in maxim 2 ore cursa si deja ma resemnasem ca voi fi printre ultimii, dar nu mai puteam sa dau inapoi.
    Si trec printr-o localitate si din nou la iesire am impresia ca ma ratacesc si nu mai vad nici un semn si evident ca m-am oprit si ma intorc ceva… In spatele meu, ma ajunge acel cuplu, ma intreaba daca este totul ok si pornim cu totii spunandu-mi ca acela este traseul de concurs si ca ei au fost in recunoastere si suntem pe drumul cel bun. Ei da, eu nu eram pe drumul cel bun, cu ei langa mine a fost un chin, simteam ca e o competitie si mai mare si cu greu ii intrec oprindu-ma la un obstacol: o stana cu vreo 6-7 caini si un cioban care evident dormea la soare…o mica inclinatie pe drum , greeeu cu pinioanele si cu foiiiile si cu picioarele mele care mai aveau putin si se rupeau mergand cu viteza melcului, cateii ma latrau si ma inconjurasera si ma opresc, cuplul iar ma ajunge 😀 ! el foarte curajos tipa la ei, ea ca mine un pic speriata si eu foarte fericita ca am trecut de un hop, pedalez cu ei ca si cand as fi la o plimbare, nu am cum sa-i mai vad ca pe niste inamici avand in vedere ca m-au “salvat”. Si merg alaturi de ei pe asfalt , si merg…si merg..si un organizator din nou la o margine de drum imi face semn ca nu e bine si ma opresc . Imi arata sus inspre deal…
    Uh? M-am chinuit sa urc pe bicicleta, nici o sansa…o iau pe langa ea.
    Si ajung in varful dealului, ma urc pe bicicleta si pornesc pe un drum cu niste pietroaie, mai aruncam un ochi la ceas, mai aveam vreo 15 de minute pana la cele 2 ore.
    Si ma intrec si ei si inca un participant mai ratacit.. si in sfarsit ajung ultima la finish ! 
    Yeey, nu am primit in viata mea atatea aplauze si fluieraturi, poze, medalie, pana si un cadou foarte simpatic: niste roti ajutatoare pentru bicicleta.
    Scopul meu a fost atins. Am terminat cursa in 2 ore, am vazut cum e sa fii singur pe traseu, m-am bucurat in voie de soare si de natura.Ba chiar am participant impreuna cu ceilalti biciclisti la o tombola.
    Sa va zic cine a castigat-o? EU !  Alta diploma, alta medalie, alt cadou, alte zambete.
    Deh, intotdeauna exista o persoana care termina prima/ul o cursa si toata lumea o cunoaste.
    Well, i`m the last survivor! And i`m very proud !

  4. Fie ca alergi pe jos sau pe bicicleta, miscarea e serul tineretii… Ne vedem sambata, in varful sambetei de sus 🙂

  5. Maraton mtb cu hakira.

    20 de secunde…10 secunde…Start!

    Şi ai spune că toată lumea ţâşneşte ca din puşcă, ei bine, treaba asta se petrece doar în linia întâi că pe la mijlocul cirezii unde eram şi eu, la auzul cuvântului Start! doar se bate din palme de bucurie pentru că valul plecării ajunge abia după jumatate de minut acolo. Şi e cu sincope…te urci, te mai dai jos, te urci iar, ăla din faţă se opreşte în cel din faţa lui…în fine…până la urmă ne urnim.

    Şi hai bagă picioarele în pedale, şi hai Shakiro ia lasă-l şi p-ăsta în urmă şi pe celălalt, că a plecat pe arătură. Hai că avem treabă!

    Cursa începe cu urcare susţinută de 9 km, exact după ce mă dau eu în vânt. Iubesc urcările ca pe roiurile de musculite în ochi şi sunt atât de bun la urcări că şi eu mă minunez că nu mă dau jos să iau un autobuz. Nu contează, totul e sa dai din pedale…şi dând eu din pedale trec pe lângă mine unul, doi, trei…şapte, opt…Shakiro, numără-i tu că sunt eu atent la drum. Trec vijelios pe lângă mine pedalând în picioare. Unde vă grăbiţi măi aşa de parcă sunteţi la concurs? Să puneţi berea la rece când ajungeţi! Îmi pare deja că au trecut toţi pe lângă mine, oricum am renunţat la numărat, ce rost ar avea? Lasă Shakiro că nu mai avem douăzeci de ani, mergem şi noi în ritmul nostru, încet dar sigur. Mă uit la ciclocomputer să văd cum stăm şi văd scris mare Low Battery. Corect! Ştiam eu că aşa stăm. Consum un mic repertoriu de înjurături încropit ad-hoc şi dau din pedale mai departe bodogănind diverse. După ce că mi-am uitat profilul de altitudine al cursei acasă şi habar nu o să am când încep urcările sau coborârile, nu mai am parte nici măcar de distanţele parcurse sau măcar o viteză medie, ceva. Până la urma îmi zic că hai să apăs pe un buton să vedem ce se întâmplă. Şi apăs, şi îşi revine aparatu’ şi începe să-mi dea cifre. El săracul calcula, dar mă anunţa totuşi din timp să-i schimb bateria, eventual la primul supermarket întâlnit pe poteca de munte, ce ştiu eu?!

    Dar uite-aşa din vorbă în vorbă şi din întâmplare în întâmplare, trec fo 5 km şi încep să văd biciclişti la margine de drum. Unul bea apă cu pauze suflând din greu, altul aleargă ici-colo cu lanţul demontat în mână, uite şi doi aşezaţi la umbră, hai Shakiro să-i numărăm din nou, futui, nu puteau să stea cuminţi în faţa noastră că acuma iar mă chinuie cu cifrele. Cinci, şase…zece…mai bine lasă şi de data asta că tot aşa, adică n-are rost. Mai bine număram copaci, ăia nu se mişcă.

    Pe la al 8-lea km, gladiolele erau deja bine încălzite şi îmi spuneam că mai e un pic şi se termină prima urcare. Speranţa şi bucuria îmi sclipeau în ochii ce nu se vedeau sub ochelarii fumurii. Sclipeala s-a risipit brusc atunci când am văzut că urcarea începe să câştige pantă şi să devină mai grea. Şi punctul ăla de alimentare tot nu se zăreşte. Aşa că dăi şi dăi, pedală după pedală…uite Shakiro care-i treaba, poţi tu să zici ce vrei că eu până la prima alimentare nu mă dau jos de pe tine, poţi să dai nărăvaş din ce-ţi doreşti, poţi şi să-mi scârţâi mai tare decât deja o faci, nu-mi pasă. E pariul meu cu mine, tu stai şi rabzi, adica mergi şi rabzi! Nici nu mai eram atent la drum tot in discuţii aprinse cu cucoana de sub mine când bag de seamă că încep să-mi fugă pedalele…coborâreeee! Pârtie beeei că viiiin! Şi atât! Fix 5 secunde de extaz că m-am înfipt în punctul de alimentare. Eh…ce să zic, a fost scurt dar intens…mă rog…nu prea a fost nici foarte intens, a fost mai mult scurt.

    O lămâie, o glucoză, o banană, apă, apă, apă, banană, apă, glucoză, apă, banană, apă. Bun! Hai la muncă din nou. Stai aşa că cică vine o urcare – de parcă până acuma a fost hochei pe gheaţă – e clar, trebuie ceva să ne motiveze. Căştile în urechi, Rage Against The Machine că Mozart nu o să ne urce adrenalina te asigur fetiţo. Volumul aşa la trei sferturi să nu-mi tresalte casca, play. În următoarele cinci minute nu am putut să gândesc că nu-mi auzeam nici un gând, apoi, panta a transformat ritmul îndrăcit până a început să devină uşor valsabil până a ajuns la muzică de relaxare şi somn odată cu unghiul de urcare aproape imposibil ce se desfăşura înainte. Shakiro, pariul ăla din nou, ştii tu, nu mă dau jos, nu mă interesează că nu mai poţi, eu nu mă dau jos. Shakiro, m-am dat jos.

    C’est l’enfer ar zice francezul, eu zic doar că aş pupa pantoful noroit al biciclistului care a urcat tot ce-a fost de urcat, numai pe bicicletă fără pushbike. La un moment dat am dat şi de scări formate din rădăcini de brazi, mici coborâri păcălitoare de câte zece metri cât să urci în şa ca să te dai jos apoi pentru câte o căţărare de ţi-e frică să nu o iei înapoi la vale. Într-un şir interminabil de căţărări, câte un biciclist pe marginea potecii recuperează din suflu. Văd doi pe lângă care trec împingând asiduu pe lângă ghidon, hai sa-i încurajez cumva – Greu la deal cu boii mici! le spun printre gâfâituri. Răspunsul vine prompt – Trebuie să fii cel mai mare bou să urci pe aici! Apoi i-am mai auzit în depărtare cum se alintau unul pe altul. Boule! Da, boule!

    Dacă chinul nu era deja complet, bag şi o mângâiere de urzică pe tot piciorul stâng. Realizez că nici nu-mi pasă. Şi exact când realizez asta, încă una mă îmbrăţişează pe toată mâna de pe aceeaşi parte. Eh…cred că am să mă suport aşa asimetric, urzicat pe toată partea stângă doar. În toată forfota şi tortura asta ţin vag minte că am trecut şi prin al doilea punct de alimentare unde eram prea obosit ca să mai reţin în ce ordine am mâncat lămâia, banana, glucoza. Important este că nu am rămas fără lichide tot drumul. Pardon, am rămas fără lichide dar am avut cu ce sa le completez.

    Într-un final relativ glorios ajung şi la altitudinea maximă undeva pe la 1600 m, de unde începe deliciul. Întâi nişte coborâri prin pajişti cu ierburi înalte unde nărăvaşa de sub mine abia se abţinea de la goană nebună, apoi intrăm în pădure şi începe coborârea single-trail unde dacă nu ai tehnică ori te dai jos de pe şa, ori …poate că totuşi nu mori dar…

    Ah, ce extaz, ce nebunie, ce orgasm, de când aşteptam, Shakiro, viaţa mea e în mâinile tale, deja ştii asta, mai exact în frânele tale. Cu şaua aproape la burtă, întoarceri de 90 sau 120 de grade în pantă abruptă cu rădăcini de brazi, cotituri numai cu derapaje controlate pe roata din spate, am şi uitat tot chinul urcării, pentru că merita un şi mai mare chin pentru frumuseţea unei asemenea coborâri. Şi mulţumirea a fost dublă când mi-am dat seama că sunt atât de solicitat încât trebuie să fac o pauză chiar şi aici în aşa fel încât a fost prima dată a zilei în care o coborâre nu mi-a părut prea scurtă. Apoi la ieşirea din pădure intrăm pe drumul forestier unde…ia zi Shakiro ce am învăţat noi doi de când vieţuim împreună? La ce suntem noi foarte tari? Te ajut, cine e prietenul nostru cel mai bun la coborâri? Gravitaţia, bravo! Deci, unde numărăm noi doi cei mai multi biciclişti pe lângă care trecem? La coborâre viteză pe pietre, bravo! Shakiro, la liber, du-te!

    Se pare că există două categorii de coborâtori viteză…unii foarte buni tehnic şi unii foarte deranjaţi mintal. Mi-e frică să ghicesc unde ne încadrăm. Sper doar să nu fie nici una din extreme. Îmi plac amestecurile. Ştiam deja din recunoaşterea de cu o zi înainte ce urmeaza aşa că ne-am oprit temporar nebunia în ultima urcare pe serpentinele drumului forestier. Încă câţiva kilometri de pompat forţă în pedale ca apoi să ne aruncăm în ultima şi cea mai lungă dintre alergări – coborârea finală pe unde am urcat la început. 9 km de strigăte din cârca Shakirei. Vin pe dreapta! Vin pe stânga! Ah, ce-mi place!

  6. de la Sugas Trail Running, din octombrie: era sa ma ratacesc, dar au strigat oamenii din urma dupa mine… in schimb s-au ratacit altii, mult mai buni, astfel ca au ajuns in urma mea in clasament vreo doi tipi care ar fi iesit pe podium altfel 😛 si tot acolo mi-am facut un prieten adevarat, datorita caruia am facut si primul maraton. combinatia perfecta: munte si oameni faini 😉

  7. Domnul pepitoid a câştigat invitaţia la Maratonul Transilvaniei 2014! 🙂 Să fie bun şi să îmi lase datele domniei sale, la adresa roxanadianalupu@yahoo.com, ca să purcedem la înscriere!
    Ne-a povestit despre el şi bicicleta Shakira, deci e clar, se dă la tura de MTB 😀
    Mi-a plăcut cum reiese din poveste legătura afectivă cu bicicleta – fără treaba asta nu prea ies cursele. Concluzionând, trebuie să vorbeşti cu bicicleta ta!!! :)) Are un fir narativ simpatic, ce mai, mi-a plăcut!
    Totuşi, mi-a atras atenţia şi domnul Codrin Constantin, care ne-a povestit despre o tură incredibilă – 86 de km in 24 de ore, cu diferenţă de nivel de + / 5600 m, în Făgăraş şi o poveste pe măsură! Codrin, trebuie să mă gândesc la un premiu pentru tine!

    1. Mulţumesc tuturor celor care au scris aici şi s-au înscris în concurs, am citit cu dra poveştile voastre: Panu Ionut, Cristian, Amy, Mihai, Niţă Mihaela, Cosmin!
      Vă mai aştept şi vă doresc un offline plin de adrenalină! 🙂

Leave a Reply to Panu Ionut Cristian Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *