Home Sportiv Invitat Eliza Angeli Cosman: Alergarea este un act de cunoaștere
Eliza Angeli Cosman: Alergarea este un act de cunoaștere

Eliza Angeli Cosman: Alergarea este un act de cunoaștere

0
Distribuie pe:
Eliza Angeli Cosman

 

Am început să fac sport în ultimul an de facultate. Aveam o temă, trebuia să dezvolt o campanie care să popularizeze impactul fumatului pasiv asupra viitoarelor mămici și a soților acestora.

Am început să cercetez subiectul  și în două zile am decis că de mâine mă las de fumat. Apoi a urmat întrebarea: Cum să fac să nu mă îngraș? Bani nu am pentru cine știe ce soluții alternative, săli de sport în 2007 – mai bine nu; pentru mers la bazin costurile erau de asemenea foarte mari iar eu stăteam în Drumul Taberei – deci cale lungă până în părțile Bucureștiului unde auzisem că merg alți colegi.

Așa că mi-a venit spontan ideea: merg să alerg în Moghioroș. Rezultatul acesta a venit drept răspuns în urma analizei tuturor aspectelor anevoioase pe care trebuia să le acomodez și nu din vreun fel de istorie de familie sau activități de profil de la școală.

La școală nu am învățat să fac sport, la școală ne zbenguiam și incercam diverse: volei, handbal, oină, săritură în lungime, însă nimic documentat sau cu spirit de echipă.

În familie părinții mei nu au făcut sport însă mi-au oferit un fel de flexibilitate mentală pentru zona aceasta a vieții. Fiind foarte ocupați la serviciu, fapt ce nu le oferea multă vreme de vacanțe alături de mine, m-au înscris în gimnaziu la cursuri de înot, unde am mers 3 ani la rând, la ștrandul Tineretului.

 

Lucrul cel mai important pe care mi l-au oferit ei este libertatea de a gândi despre sport.

 

 

Îmi amintesc că la început mi-am propus să alerg o oră în fiecare zi, cu tot cu drumul spre parc. Atât alerg și acum, întâmplător :). După o săptămâna mi-a ieșit prima alergare continuă.

După a doua săptămâna făceam și scări – îmi plăcea la nebunie.  Făceam sport numai în bumbac. Pantalonii de trening fuseseră aleși aleator din dulap, foloseam orice tricou alb din stiva pentru somn, în picioare aveam adidașii de stradă Sketchers cu piele intoarsă gri si cu talpa de cauciuc.

Bustiera era singurul lucru conform de pe mine. În timpul alergărilor spre parc, în parc sau pe buclă (o zona binecunoscută de localnicii cartierului Drumul Taberei) eram săptămânal scuipată, trasă de codițe, palme peste fund,  denumită în fel și chip de persoane de etnie rromă sau golănasi de cartier. România mă îndemna acerb să mă las de alergat afară :)).

 

Prima mea competiție a fost în echipă.

Prietenul meu de la vremea aceea lucra la Adobe, companie care în 2008 avea o oarecare înclinație către a susține inițiative ale angajaților mai sportivi. Astfel, am alergat alături de o ștafeta de 6 km la maratonul DHL din 2008 (dacă îmi amintesc bine) și ștafeta de 4 km la MIB (cred că tot 2008).

 

 

Antrenamentele mele au reprezentat de fapt sport în fiecare zi.

Am ajuns să fac sport constant, aproape zilnic, întotdeauna dimineața, pentru a mă destresa de problemele personale și de la serviciu. Partea de antrenamente serioase nu a reușit 100% să se lege de mine deoarece am fost și sunt un sportiv amator, cu o viață profesională ramificată și solicitantă, pe care o iau la fel de personal  și sufletist precum alergarea :).

Sportul meu preferat este alergarea, pentru că îmi epuizează și îmi clătește creierul, prin corp. Sportul meu de suflet este înotul iar ski-ul a avenit în viața mea ca o surpriză frumoasă și neașteptată.

 

 

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă:

  • când am fost în echipă Centurion, la maraton 7500 (alături de bună mea prietenă Veronica Teodora Constantinescu) și am terminat cursa după 13 ore de mers, de-a lungul cărora mi s-a blocat corpul și nu am putut face pipi;
  • când am alergat maratonul Cindrel acum o mie de ani și mi-a ieșit atât de bine încât am luat primul podium – loc 3, 5 ore și ceva. Eram într-o stare fizică excelentă;
  • când m-am oprit la o alergare de trail pentru că o concurență vomită acerb, pentru că nu mâncase mai nimic și luase nu știu câte geluri. Am ajutat-o și i-am dat un măr.

 

Nu am și nu cred în competii preferate.

Consider că alergarea este un act de cunoaștere și ar trebui să încercăm constant noi trasee, țări, țărmuri, munți, șamd.

 

 

Cel mai mândra sunt de faptul că am influențat alți oameni să facă sport, cum ar fi Mihai Șerban, care în acest moment este un nume important în lumea trail running din România.

Majoritatea prietenilor mei au ajuns să facă și ei sport, într-un fel sau altul. Când mai particip la competițîi, mă susțin și mă încurajează. Eu știu că iau podium pentru că sunt puține fete care se înscriu, plus categorii de vârstă, plus alte segmentări, dar prietenii se bucură și îmi transmit cuvinte de apreciere cu energie de „finală la paralele”, motiv pentru care le mulțumesc tuturor din nou pe această cale și ii salut la rându-mi, cu prietenie și considerație ;).

Am aflat despre mine de când fac sport că este totul în capul meu și că nu trebuie să renunț niciodată la bucuriile mele capitale și la lucrurile care mă fac să funcționez.

Acum, de exemplu, pentru mine sportul nu mai este un factor de negociere. Dacă un angajator nu va înțelege că eu fac sport dimineața, motiv pentru care nu sunt la 8 la birou (lucru care oricum nu s-a întâmplat aproape niciodată :D), atunci înseamnă că între noi nu poate fi armonie. Nu vorbim de situații deosebite sau întâlniri punctuale, vorbim de business as usual.

A devenit și aceasta o dependență iar dacă nu mă mișc măcar jumătate de oră, dorm pe mine toată ziua, sunt mai posacă, lipsită de vlagă și idei și… mănânc mai mult. Deci consum oricum aerul de pomană.

 

 

Sportul mă face să mă simt trează și capabilă.

Uneori, mi se întâmplă să mă cuprindă un adânc sentiment de lene, mai ales atunci când zac prin casă în weekend și mă prinde ora 12 în pijama. Fiecare dintre noi trebuie să își găsească cheile motivaționale și stimuletii necesari pentru a ieși din impas.

Obiectivul meu în 2018 este să lansez împreună cu alte 3 persoane un club sportiv de antrenament în triatlon, pentru amatori. Un loc uman, care să îmbie la interacțiune personală și nu care să pună bariere de ingamfare.

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că trebuie să încerci din toate cu mintea deschisă, pasiune și încredere de sine astfel încât să descoperi ce ți se potrivește. Toată viața noastră poate fi o descoperire continuă. Iar curiozitatea învinge frica.

 

Fotografii arhiva personala

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *