Învăț să înot pentru primul meu triatlon

Eram pe un mal de lut, jos era o apă murdară, învolburată, bulboaca îi spuneam noi, copiii, cea mai adâncă parte a pârâului copilăriei noastre. Mă holbam cu groază în jos, în vârtejul amenințător, de unde văru-meu îmi făcea semne disperate, urlând în continuu: „Sări odată! Hai, sări! Ți-am zis că te scot eu! Săăăăăări!!!”. Jos, aglomerație: Valerică a lu’ Bilănița era în culmea fericirii, mi-l amintesc negru și cu ceva dinți lipsă, dar poate că nu era așa, Valerică se rotea, dus de apă, dintr-o parte în alta, râzând în soarele portocaliu dulceag al apusului, alții săreau cu genunchii la piept prin aer, loveau apa cu un bubuit și urcau iar, ca să o ia de la capăt. Văru-meu făcea relaxat pluta și se zgâia în sus. Ce lin și fără efort plutea! Mie îmi era frică. Eram înțepenită. Mă duc la fund și mă rotesc înspre în jos, la nesfârșit, în mâlul rece. Mă ia vârtejul și mă face pierdută, ca și cum nici n-am fost. Nu văd nimic în apă, e cenușie, NU ȘTIU SĂ ÎNOT! Gândurile se suprapuneau cu urletul lui văru-meu, cu hlizelile băieților, cu plescăitul-bubuitul apei, cu bătăile din inima mea.

Și atunci am sărit. Mă tot duceam și nu dădeam de fundul apei, era un întuneric călduț, apa se încălzise toată ziua de la soarele verii, era plăcut și eu nu prea știam unde sunt, ca și cum intrasem în altă dimenisune. Apoi am simțit să mă trage o mână în sus și, ca și cum s-ar fi desprins o peliculă, am dat de râsete, fluierături și toate sunetele familiare de dinainte să sar, zgomotele pe care le aud și acum, când mă gândesc la zilele când ne scăldam în pârâul din fundul grădinii noastre.

M-am uitat cu jind toată copilăria la prietenii noștri de joacă cum înoată de parcă s-au născut în apă. Părea atât de ușor totul, felul în care pluteau sau înotau pe sub apă – se scufundau într-un punct și încercam să-mi dau seama pe unde or să iasă – apa era atât de murdară încât cu greu puteai ghici forma trupurilor din ea. Avea culoarea asta în zilele de după ploi serioase, când zicea bunica “a venit Elanul mare” – așa se chema pârâul nostru, care aducea toate mizeriile culese din amonte spre aval, și în care ne bălăceam noi bucuroși.

Nu am învățat să înot în anii aceia, deși indicații am tot primit. Cu timpul, am căpătat un fel de teamă de apă – am mai fost odată la ștrandul din Bârlad și m-a cules frate-miu de pe fundul bazinului clorurat, când mai aveam o înghițitură și-mi dădeam duhul, ajungând probabil pe prima pagină a cotidianului “Păreri tutovene”: “O fată de 14 ani și-a găsit sfârșitul în bazinul mijlociu al Ștrandului Municipal Bârlad, deoarece nu a învățat să înoate în copilărie. Această lipsă de talent și interes din partea ei cu privire la înot s-a dovedit fatală, întrerupând firul unui destin ajuns iată, abia la 14 primăveri …”.

Relația mea cu apa a continuat în aceeași notă, și s-a derulat în cea mai mare parte în vreo 2 vacanțe de vară, când eram la facultate, și apoi în câteva concedii, când deja devenisem un adult responsabil, care își ura cu conștiinciozitate propria viață. Iubiții mei au încercat să mă învețe să înot, dar fără rezultat. Mă simțeam grozav în apă, cu toate gesturile haotice ale unui naufragiat, care speriau părinții din apropiere – când apăream eu pe apă, își trăgeau copiii mai aproape, deși ăia mici aveau colac. Până acum, chestia care mă relaxează cel mai tare după o zi în universul exaltant al existenței adulte este o baie în mare, înlocuită în viața de zi cu zi cu un substitut palid, baia din cadă. Aș alege fără să clipesc o vacanță la mare în loc de una la munte, doar pentru că ador marea și cum mă face să mă simt.

Apoi a venit ziua când am hotărât că vreau cu adevărat să învăț să înot. Am 30 de ani și vreau ca anul ăsta să particip la primul meu triatlon. Să parcurg toate cele 3 probe – înot, bicicletă, alergare – de una singură. Până acum am participat la 2 concursuri de triatlon: Fără asfalt – 2 mai-Vama Veche-Hagieni și Winter TriChallenge – Isvorani. La Fără asfalt am făcut parte din echipa Smart Atletic, la invitația lui Bogdan Antohe – eu am fost la proba de bicicletă, Andra Popa la înot, Florentina Florea la alergare, și ne-am clasat pe locul 2 la ștafetă feminin. La Winter TriChallenge am făcut alergarea și bicicleta, iar colegul meu de echipă, triatlonistul de calibru Sorin Boriceanu, înotul – și ne-am clasat pe locul 11 la general ștafetă.

Apoi m-am gândit că mi-ar plăcea să termin eu singură o probă individuală de triatlon – nu vreau să mai rostesc fraza “Caut un coechipier pentru proba de înot, pentru că eu nu știu că înot”.

Mi-am setat și un obiectiv: vreau ca la vară, în iunie să particip la primul meu triatlon complet. O să fie tot Fără asfalt, pe 2 iunie 2012, pe plaja din 2 mai, tura scurtă: 750 de metri de înot, 6 kilometri de alergare și 33 de kilometri de bicicletă. Să vedem cum o să reușesc în primul rînd să înot :), apoi să înot 750 de metri până în vară.

Deocamdată, mi-am făcut abonament la piscina Daimon Wellness Club (www.daimonclub.ro) și o să vă povestesc cum decurg antrenamentele. Să fie cu noroc! 🙂

Previous Post

Grecul de la concursurile mountain bike din România: “Sunt dependent de ideea de competiție”

Next Post

UniCredit Leasing TransMaraton, concurs extrem pe Transfăgărășan!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to top