Jurnal de înot: 40 de bazine legate!

Vineri am ajuns în sfârșit la bazin, după 3 zile. Mă mustra deja conștiința pentru timpul pierdut. Într-o zi nu am avut niciun chef, în alta mi-am uitat intenționat la birou geanta cu echipamentul de înot, ca să pot să-mi spun că n-am avut cum ajunge, și în alta n-am prea mai avut chef, din nou. E ca un fel de revoltă al ritmului pe care ți-l impune sportul. Ajungi la un moment dat să simți că te-ai sălbăticit, că timpul liber care îți rămâne îl folosești ca să continui ședințele de înot sau ca să alergi.

Prietenii se plictisesc să te tot invite prin oraș iar tu nu mai ai vreme să citești sau să lenevești pur și simplu prin cartier, la o plimbare. Sportul îți confiscă viața socială și ziua e mereu prea scurtă după ce se termină programul de la birou. Apoi ești mereu cam obosit. Nu prea ai când să te recuperezi în timpul săptămânii și bagi la foc continuu job, antrenamente și toate lucrurile care mai sunt de rezolvat în viața de zi cu zi, de la plata facturilor la cumpărături. Eu am ajuns după mini vacanța de Paști la un stadiu în care îmi doream doar să dorm. Încă nu l-am depășit. Oricum, am slăbit-o un pic și am neglijat ritmul pe care mi l-am impus.

Vineri am ajuns la bazin la Daimon Club cu o dispoziție lamentabilă. Instructorul meu plecase iar și eu nu aveam niciun program la îndemână. Pe cele de la orele trecute le uitasem așa că trebuia să improvizez ceva, câteva bazine de încălzire cu picioare crawl, câteva bazine crawl la un braț, la 3 brațe, spate, ceva plută. N-aveam chef. Îl văd pe celălalt instructor și-l abordez: Ajută-mă și pe mine cu un program pentru azi. Știi, mă pregătesc pentru triatlonul din iunie de la Fără asfalt. Zice Sigur, nicio problemă. Începe cu 20 de crawl la un braț, continuu, apoi alte 20 la 3 brațe, continuu și apoi…. Zic stai, stai, poate ar trebui să-ți spun că eu până la momentul ăsta leg 3 bazine. Pauză. A, numai 3?! Ce nasol a sunat asta. Da, numai 3, și alea cu greu, aș fi completat. Ok, atunci leagă serii de câte 2. Pff, sunt o dezamăgire. Și m-am apucat.

Am început să înot și în capul meu era dar dacă aș putea să fac 20? Poate trebuie să încerc. La al 10-lea bazin eram foarte ok.  Calmă, aveam ritm, respiram foarte bine, mișcam picioarele, îmi plăcea apa, îmi plăcea că sunt acolo și că prin tavanul de sticlă al bazinului intra soarele. Pluteam cu ușurință și înaintam ca-n vis și la capătul bazinului mă întorceam pentru o nouă rundă, și încă una, și încă una.

Făcusem primele 10 bazine legate din viața mea și totul îmi părea firesc. Foarte firesc. Apoi am ajuns la 20. Da, erau 20 de bazine numărate și eu îi dădeam înainte. Instructorul se pregătea să plece acasă, își strângea rucsacul, îl vedeam când scoteam capul de sub apă. M-am uitat la ceas: trecuse jumătate de oră de când înotam continuu. Și nu mă oprisem încă. Tipul mi-a zâmbit, mi-a făcut semn de la revedere, i-am răspuns și am continuat. De ce am continuat? Pentru că am realizat că am puterea să termin cele 40 de bazine de care am nevoie, distanța de 750 de metri pe care trebuie s-o parcurg la triatlon.

Corpul meu mă uimea, mă lăsa perplexă, îmi spunea fato, tu gândești prost, hai să-ți arăt ce putem face împreună. Numai să încerci și tu să fii drăguță și senină și s-o termini cu gândurile tale cenușii, de rahat. Hai să înotăm 750 de metri, îmi spunea. Colegii de culoar plecaseră acasă, soarele intrase în nori, afară se întunecase ușor. Era 8.30 și eu înotam de o oră. De o oră!!! Nu înțelegeam cum e posibil.

Deci asta au vrut să zică toți cu într-o zi o să faci un salt uriaș, ai să vezi! Când s-au terminat cele 40 de bazine, am scos capul din apă și m-am uitat în jur. Cred că râdeam. Aș fi hohotit dacă nu simțeam că se învârte tavanul de la Daimon deasupra mea. Am încercat să ies din apă și am realizat că-mi tremură mușchii de la picioare. Apoi mi-a fost foarte greață și apoi am chemat un taxi care să mă ducă până acasă. Încă mai trebuie să văd dacă pot să fac distanța asta înotând crawl la 3 brațe – acum am înotat la un braț. La 3 este infinit mai greu, pentru că respiri mai rar.

Și rămâne de văzut cum se întâmplă cu adevărat lucrurile în mare. Au mai rămas 25 de zile.

Previous Post

Eveniment de alergare pe bandă timp de 24 de ore, în scop umanitar

Next Post

Raport de cursă Prima Evadare 2012

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to top