Pe Maraton Apuseni l-am așteptat cu multă nerăbdare și cu multă poftă de munte. După frumusețea trăită la EcoMarathon, Apuseni îmi părea că vine ca o completare naturală, cu peisaje cel puțin la fel de frumoase și cu un traseu ceva mai lung și cu ceva mai multă diferență de nivel.
La Maraton Apuseni urma să alerg împreună cu colegul Claudiu, cu care voi face echipă la tură lungă de la Marathon7500.
Am avut un somn destul de neliniștit în noaptea dinaintea cursei, m-am trezit din două în două ore și nici nu știu când s-a făcut ziuă și ceasul mi-a dat de știre că e cazul să ne trezim și să plecăm spre zona de start. M-am echipat, mi-am luat nutriția pentru cursă și am mâncat ceva banane, după care am ieșit să-mi salut prietenii. Erau și ei gata, așa că ne-am urcat în mașină și am plecat spre Pensiunea Skiland din Stațiunea Muntele Băișorii, locația de unde urma să luăm startul.
După un drum de vreo 40 de minute, am ajuns în parcare și am urcat spre start. Vorbisem cu mama, că dacă sunt prezente corturi cu echipament și găsesc niște pantofi de trail noi acolo, să-mi iau o pereche, pentru că să parcurg cei 43 de kilometri în pantofi de șosea nu era deloc cea mai bună variantă. Zis și făcut.
Erau două corturi cu pantofi de munte, iar la unul din ele, prietenii mei, Claudiu și Eliza, aveau cunoștințe. Asta m-a salvat, pentru că nu aveam prea mulți bani la mine, iar băieții de la cortul CAF au acceptat să le plătim după maraton (mulțumesc Eliza, mulțumesc băieții de la CAF! M-ați salvat!).
Iată-mă, cu 10 minute înainte de start, încălțat cu o pereche nouă de pantofi de trail, urma să iau startul împreună cu Claudiu și alte câteva sute de participanți la Maraton Apuseni.
3, 2, 1…start!
Am plecat repede, dat fiind faptul că eram mai puțini decât la alte concursuri mari. Am pornit împreună cu Claudiu și am trecut prin primele urcări și primele coborâri. Eu îl lăsam puțin în urmă pe urcări, el mă lăsa puțin în urmă pe coborâri.
Am ținut-o așa până la primul punct de alimentare, la Bocșești, unde am ajuns cam plin de noroi, traseul până aici fiind presărat cu multe bălți, de la pârâiașele din apropiere. Am mâncat bine și-am plecat în alergare pe un forestier care a urcat puțin, după care a început să coboare și a tot coborât câțiva kilometri buni.
Mă simțeam bine, mă mișcam puțin mai greu ca de obicei, mai ales la coborâre, din cauza pantofilor noi. Neobișnuit cu ei, era să-mi sucesc glezna de vreo două ori, ba chiar am alergat puțin cu o mică durere la glezna dreaptă.
A urmat prima urcare lunguță, unde l-am lăsat din nou pe Claudiu în spate. Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb. Eram înconjurați de verde și combinația de cer perfect senin cu verdele puternic al brazilor și mirosul acela de iarbă proaspătă erau un deliciu. Cam asta a fost tema generală a cursei, prin peisaje din astea m-am tot plimbat. De fapt, peisajele aveau să joace un rol important mai târziu în cursă, pentru că m-au salvat mental, în niște momente mai dificile.
Ziceam că ajunseserăm într-un vârf cu priveliște faină. După vârf, normal, urmează coborâre. După coborâre, vine urcare. Și tot așa, până la următorul punct de alimentare de la Săgagea, unde m-am alimentat destul de mult și mi-am dat seama după, când am început s-o iau la pas, că băusem cam multe lichide.
Ușor, ușor, nu de alta, dar urcam iar și n-aveam cum să mă mișc prea repede, mă apropiam de jumătatea cursei. Pe la kilometrul 17 s-a iscat o urcare mai abruptă, moment în care m-am uitat după prietenul Claudiu și l-am văzut undeva în spate. A fost ultima dată când aveam să-l văd în cursă.
A urmat o alergare splendidă pe curbă de nivel, pe Dealul Răfăileștilor, într-o zonă pe care o declar, oficial, cea mai frumoasă zonă unde am alergat până acum. Pe la mijloc am dat de-un izvor, de unde am băut cu poftă și brusc m-am simțit foarte hidratat. E ceva la apa asta de munte, proaspătă, curată. Parcă îți dă forțe altfel.
Mă întrec fetele? 🙂
După ce-am ajuns la următorul punct de alimentare, la kilometrul 21 și după ceva poteci prin pădure, am ajuns la cea mai tehnică coborâre pe care am făcut-o până acum, cu corzi, cu salvamontul în jur, cu pietricele mici pe care am și alunecat puțin și m-am ales cu o julitură, dar cu o senzație tare faină, încărcat de adrenalină. În scurt timp, am parcurs toată coborârea tehnică din zona numită La Stânci și a urmat o coborâre luuuungă și frumoasă, cu niște curbe largi și potecă îngustă, pe care am alergat-o cât m-au ținut picioarele. Am avut în spate o fată care nu m-a lăsat să încetinesc un moment, o simțeam că are mai multă experiență la fugă pe munte ca mine. Tocmai de-asta m-am ambiționat și n-am lăsat-o să mă depășească. La finalul coborârii, am sărit peste un râu, mi-am dat cu apă pe față și mi-am udat șapca și am luat-o la pas spre următorul punct de hidratare.
Între timp, m-a ajuns și fata de pe coborâre și-am făcut cunoștință. Voichița o chema, la prima ei alergare pe traseul de maraton, dar unul dintre organizatorii edițiilor precedente. Mi-a dat așa un sentiment în plus de siguranță, faptul că am alături, chiar și pentru puțin timp, un om cu experiență mai mare ca mine.
Am ajuns în punctul de alimentare și am mâncat bine, căci intuiam ce urmează. Văzusem din profilul cursei că pe la kilometrul 25 șade o urcare lungă, vreo 5 kilometri cu 600-700 de metri diferență de nivel. M-am pregătit psihic pentru urcare și am luat-o la pas. Primul kilometru a fost integral pe o vale cu niște pietre destul de mari, peste care săream destul de ușor. Mă surprinde mereu cât de bine merge urcarea la mine.
Voichița, noua mea cunoștință, plecase din post înaintea mea, iar eu îmi pusesem ca scop să o ajung din urmă. Urc, urc, urc, trec printr-un punct de control și văd în stânga mea creasta unde urma să ajungem. Avea în mijlocul ei un fel de peșteră fără tavan, o adevărată splendoare!
Surviving: rămân fără apă
N-a mai durat mult și am intrat în pădure, iar urcarea continua, devenea din ce în ce mai abruptă și din ce în ce mai dificlă. Cu multă răbdare, am înaintat cu ritm constant. Am ajuns-o în sfârșit pe Voichița și am și depășit-o. La un moment dat, cât de mult îmi plac mie urcările, am început s-o înjur. Parcă nu se mai termina și mă storcea de toate resursele. Deja îmi era foame și rămăsesem și fără apă. Mi-am zis că dacă mânânc un gel fără apă, o să regret, așa că i-am dat înainte cu perseverență. Și cu câteva înjurături. Aproape de final, am ajuns din urmă o altă fată, care avea un bandaj la genunchi. Am întrebat-o dacă e ok și dacă are nevoie de ceva, mi-a răspuns că vrea doar apă. Asta voiam și eu. Hai, urcare, termină-te odată!
Spuneam că peisajele au jucat un rol foarte important pe toată durata cursei. Aici a fost unul din momente. Când am ajuns în vârf, pe creastă, printre copaci, m-am oprit pentru câteva momente și am admirat priveliștea (am poze și de aici). Am rămas fără cuvinte. În secunda aceea mi-am zis: ”Cât de nenorocită a fost urcarea asta, pentru peisajul ăsta, a meritat tot efortul!”. Și-am plecat mai departe, pentru că mintea îmi era ocupată cu următorul punct de alimentare.
A mai durat ceva până am ajuns la punct, dar din nou, peisajele și-au făcut treaba. Am alergat printr-o vale extraordinară, unde de-o parte și de alta erau văcuțe la păscut și era o muzică întreagă ce venea din clopotele lor. Treceam aproape de văcuțe, iar ele continuau să pască și să-și zdrăngăne clopotele. Mi s-a părut de poveste porțiunea aia. Mi-a dat multă energie și am ajuns la punctul pe unde mai trecusem o dată, la kilometrul 21. De data asta, eram la kilometrul 31. Voichița și fata bandajată la picior, pe care am aflat ulterior că o cheamă Cristina, au plecat amândouă înaintea mea. De Claudiu nu mai știam nimic, dar după calculele mele, era la cel puțin o oră în spatele meu.
Energizant. Sursa: muntele
Am mâncat bine, m-am hidratat din belșug și am luat-o la pas, pe niște urcări și coborâri mai line, dar care mi s-au părut foarte lungi. În punctul ăsta, pe urcări mergeam, pe plat combinam mersul cu alergatul, iar pe coborâri alergam cât puteam de tare. Iar la kilometrul 35, ”cât puteam de tare” nu era deloc rapid. Măcar eram constant.
Am ajuns mai repede decât credeam la ultimul punct de alimentare, unde era și Cristina, cu un bandaj nou, gata de plecare. M-a întrebat cum sunt, i-am spus că bine. Chiar eram bine, doar că nu prea mai aveam resurse și pofteam ceva sărat. Noroc că am găsit o tăviță plină cu sărățele la punct, pe care le-am combinat cu niște portocală, banană și măr, am băut vreo 2 pahare de izotonic și-am plecat pe ultimii kilometri.
Din nou, peisajul a venit în ajutorul meu. Norocul meu că iubesc muntele și mă conectez bine cu el. Îmi iau multă energie în felul ăsta, exact atunci când am nevoie. Eram în mijlocul unei păduri, cu potecă lată, în dreapta aveam un râu, iar în stânga un perete de stâncă. Era, să zicem, o potecă tipică de munte. Pe care am alergat-o cât am putut și apoi am mers. Am ajuns la o răscruce, unde o tipă, voluntar, mi-a zis că mai am maxim un kilometru. Am cotit la dreapta și am continuat să merg.
După ce am trecut peste o baltă uriașă, un grup mare de voluntari a început să strige și să aplaude. Mi-au dat multă energie și mi-au zis că mai am 600 de metri până la finish. Fiind în urcare, nu se poate spune că am sprintat pe ultimele sute de metri. Doar pe ultimele zeci de metri, când am ajuns în parcarea Pensiunii Skiland și am văzut-o pe mama și pe Eliza, care mă încurajau și îmi făceau poze. Am luat-o la sănătoasa și am trecut linia de finish, m-am aplecat să fiu medaliat și m-am trântit direct pe iarbă. Am început să râd și să plâng în același timp, inundat de un val de emoții de moment. Bine că predominant era râsul, căci eram foarte bucuros să fiu acolo, la finishul celei mai dificile curse pe care am alergat-o până acum. După ce m-am ridicat, am luat-o pe mama în brațe și i-am mulțumit pentru tot ceea ce face pentru mine. M-am gândit multă vreme, în timpul cursei, la asta. La cât de multe resurse depune pentru ca eu să particip la concrusrurile astea și la cât de mult suport îmi asigură. Îți mulțumesc, mamă! Ești cea mai tare!
Ceasul mi-a arătat 7h37m. Cronometrul oficial s-a oprit la 7h36m44s. Un timp bun, pentru așa traseu, aș zice. A, ce credeți, e ok? 🙂 M-am dus să mă alimentez, m-am întâlnit cu Cristina, care terminase cu puțin timp înaintea mea. Ne-am felicitat și am mers să ne luăm porția de gulaș. Deși nu știam aproape nimic unul despre celălalt, am simțit că o cunosc de multă vreme. Cumva, faptul că am alergat aceeași cursă ne-a unit. De-asta iubesc eu sportul ăsta 🙂
Au urmat câteva ore bune, vreo 3, în care l-am tot așteptat pe Claudiu. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și deja începuserăm să ne facem griji. Am pornit pe traseu, în speranța că-l vom întâlni. Așa a și fost, după vreo 500 de metri, l-am văzut cum venea împreună cu alți băieți. Am mers împreună la finish și am avut onoarea să-i medaliez. După mai bine de 10 ore și jumătate, băieții ăștia n-au renunțat. Au fost niște eroi.
Toți am fost, la așa cursă. Maraton Apuseni a fost transformațional și cred că mi-a extins limitele. Pe care, încă, nu le-am atins. Sper să fie cât mai departe! 🙂
