Home Jurnal de cursa Maratonul Măcin: prima mea cursă de trail running
Maratonul Măcin: prima mea cursă de trail running

Maratonul Măcin: prima mea cursă de trail running

2
Distribuie pe:

Toni Dumitru

Privesc „cocoaşele” care sparg orizontul Dobrogei şi mă gândesc că eu am vrut-o: nu pot să dau vina pe nimeni. Tovarăşul meu de drum, Claudiu Dinescu, m-a adus aici şi e convins că o să-mi placă. Eu simt că am două variante mari şi late: va fi ceva magnific sau voi muşca din ţărână şi nu voi mai părăsi niciodată asfaltul. Pe 2 mai, în zori, când lumea încă nu şi-a revenit după „fiesta” cu mici şi bere, părăsim orăşelul nostru de câmpie ca să cucerim munţii tociţi de vânt ai Dobrogei.

Sunt debutant la o cursă montantă, aşa că un semi la Maratonul Măcin mi s-a părut cea mai potrivită ocazie pentru a părăsi asfaltul şi a încerca altceva. E o competiţie nouă, micuţă, eco, aflată la a doua ediţie, la care vin mulţi alergători din zonele de câmpie, dornici să facă saltul la înălţime, dar şi concurenţi cu experienţă care se pregătesc pentru cursele mai grele, cu diferenţă mare de nivel. Eu vin din curiozitate. N-am mai participat niciodată la aşa ceva.

macin2

Am găsit prin casă o pereche de pantofi Nike cu talpă groasă şi profilată, cu aderenţă, dar când mă uit la pantofii cu crampoane ai camaradului meu înţeleg imediat unde mi-e locul: e ca şi cum m-aş prezenta la un maraton clasic încălţat în tenişi. Amândoi ne-am înscris la distanţa de 24 de kilometri, dar el se pregăteşte pentru maratonul de la Moeciu, de peste o săptămână, în timp ce eu mă declar mulţumit dacă ajung la finiş.

Ajungem cu două ore înaintea startului în comuna Greci, judeţul Tulcea. În centrul localităţii, Asociaţia „Aleargă Zâmbeşte Trăieşte” organizează aici o cursă în care ni se promite că com alerga „împreună cu broaşte ţestoase şi iepuri voioşi, pe vârful Tuţuiatul, pe culmea Pricopanului, prin poieni cu bujori, pe lângă lanuri înverzite şi printre sute de alte specii de floră şi faună”. Sună bine.

Suntem doar o mână de oameni în centrul localităţii. Primim într-un minut tricoul tehnic şi numărul de concurs, mai schimbăm impresii şi încep să apară tot mai mulţi concurenţi. Îi privesc cu atenţie, le analizez trupurile robuste şi picioarele zdravene, ca nişte butuci – altă specie de alergători faţă de „iepurii” de şosea.

Muntele îmi spune cinstit câţi ani am

La ora startului ne strângem cam 100 şi ceva de entuziaşti. Printre ei şi Ilie Roşu, cu nelipsitele lui steaguri, şi brăileanul Victor Ilie, românul cu peste 200 de maratoane la activ, semn că Măcinul începe să atragă elita autohtonă a alergătorilor.

macin
Diferenţa de nivel la maraton e de 1.900 de metri, cu opt ore timp limită, în timp ce distanţa de la semi este de 24 de kilometri, cu 1.000 de metri diferenţă de nivel şi cinci ore timp limită. Am ales ultima variantă. Pe traseu ne aşteaptă patru puncte de alimentare si trei de hidratare. Suntem bine primiţi aici – soarele ne îmbrăţişează şi ne lasă în plata vântului şi a stropilor mărunţi de ploaie pe vârfurile Ţuţuianu, Îmbulzita şi Piatra Râioasă.

Se dă startul şi grupul se înşiră repede pe uliţa noroioasă care ne scoate repede în afara comunei. Şi aici apare repede primul meu şoc: nici n-am început să urcăm, iar eu deja gâfâi. După 300 de metri, părăsim ultimele case şi ne îndreptăm pieptiş spre prima urcare. Eu-s cam la jumătatea grupului care acum s-a răsfirat rapid. Pe primii nici nu-i mai zăresc, pe cei din urmă îi văd abia ieşind din sat. Nimeni nu mai aleargă, luăm panta la pas şi începem să urcăm susţinut pe cărarea care ne conduce deasupra platoului Dobrogei. Efortul mă năuceşte – îmi aud inima bubuind de parcă aş fi un cal de curse şi mă întreb ce naiba a fost în capul meu să mă bag la aşa ceva fără o minimă pregătire. Dar parcă mai contează acum…

macin 7

Tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi temporizez un pic efortul, să-mi trag sufletul şi să înaintez. Şi, cumva, după o urcare continuă de 40 de minute, reuşesc să mă adun şi să susţin efortul. E greu, dar simt că-mi place, dacă m-ar ruga cineva să mă opresc n-aş ceda. Urmează tot tacâmul: coborâri abrupte, în care încerc din răsputeri să frânez, convins că-mi voi rupe gâtul sau picioarele în râpa din faţa mea, apoi o bucată bună de vale lină, prin pădure, în care alerg cu o foame de nestăvilit şi depăşesc tot ce întâlnesc în cale şi încă o urcare cruntă, care-mi seceră puterile şi mă îngenunchează, realmente. Mă opresc de trei ori ca să ajung pe vârful stâncos, bătut de vânt, unde cei dinaintea mea par nişte furnici.

Pentru prima oară în cei trei ani de când alerg, acolo mi-am simţit vârsta reală: nu mai eram copilul de odinioară, de nestăpânit, bucuros să zburde ore în şir. Inima îmi bubuie, gâfâi şi privesc neputincios cum toţi cei pe care i-am depăşit la alergare trec pe lângă mine. Oribil! Chiar nu contează deloc că am alergat şi eu nişte maratoane?! Simt că am luat-o de la zero.

Îmi dau seama cât de jos sunt dacă mă târăsc la o cursă pe nişte dealuri, căci ăştia sunt Munţii Măcin. Dar eu vrut să fac asta şi nu pot să dau vina pe nimeni, aşa că mă reamintesc că am venit la o plimbare, nu să fac un record. Plăcere. Explorare. Peripeţii. Distracţie – astea-s cuvintele-cheie.

macinnŞi uite aşa ajung şi eu în vârf, unde realizez, ca toţi ceilalţi, că avem o mică problemă: marcajul se bifurcă, iar unii o iau în stânga, alţii în dreapta. Ne întrebăm între noi încotro s-o luăm, hărţile nu ne lămuresc, iar cineva sună jos, în sat, şi află că o luăm în dreapta, pe cărarea şerpuind printre stânci. Aşadar, toţi cei care au luat-o în partea opusă au scurtat din greşeală traseul şi au ratat un punct de control. Printre ei şi tovarăşul meu, care ajunge la finish cu timpul 1:49:15, dar apoi află că a parcurs doar 19 kilometri din cei 24. Organizatorii şi-au asumat eroarea marcajului neclar şi au întocmit un clasament separat pentru toţi cei care au luat-o pe scurtătură, iar Claudiu a încheiat pe primul loc la categoria de vârstă 40-49.

Broscuţa nu-i acasă

Noi, „dreptacii”, continuăm să şerpuim printre stânci. Ajung la un punct de control, prind o bucată bună de drum şi bag viteză, apoi uit că trebuie să casc bine ochii la marcaje şi mă las în voia drumului, de parcă aş fi la mine acasă, pe şosea. Imediat vine şi „răsplata”: când mă dumiresc, nu mai văd niciun semn roşu. Un alt concurent apare mergând agale spre mine şi-mi dau seama că am ieşit de pe traseu. Ne întoarcem, mergem şi urcăm, simţim cum trec minutele şi ne stoarcem aiurea „bateria”, dar n-avem ce face. Regăsim drumul, intrăm pe o cărare şi urcăm din nou, gâfâind şi asudând. Apoi o nouă bifurcare, unde iarăşi alegem greşit, dar după câţiva paşi ne întorc din drum alţi rătăciţi şi o luăm repede în direcţia corectă.

macin4Oboseala mă apasă, dar nu mă las. Îmi place mult aici şi simt că n-am de ce să mă grăbesc. Ştiu că greşeala de a pierde marcajul m-a costat destul de mult, aşa că mă opresc relaxat, fără să-mi pese de timp, dau jos rucsacul de alergare şi fac poze. Salut şi o ţestoasă care nu mă bagă în seamă – stă pitită în carapacea ei, camuflată în iarbă şi nu răspunde la interfon. Ce să zic, îi promit că nu scapă nici la anul de mine, aşa că ne mai vedem noi.

Flori de soc înainte de medalii

Acum vine partea cea mai uşoară. Coborâm abrupt până ajungem la un drum drept de pământ – mai sunt şase kilometri până la sosire. În sfârşit, aici e de mine! Atac ultimul „cartuş” cu gel, îmi fixez bine rucsăcelul în spate şi bag viteză. Dar viteza e doar în mintea mea, tot ce pot e să alerg constant şi să depăşesc câţiva oameni pe care nu i-am văzut la urcare. Pe toţi cei care merg îi încurajez, ştiu că pentru ei este la fel de greu cum era pentru mine la urcuş. Ultimul tip pe care îl depăşesc e singurul care mă ascultă şi mă urmează. Îl aud cum începe să alerge şi zâmbesc mulţumit – am reuşit să ajut pe cineva să creadă în el şi să mă urmeze.

Mai am câţiva paşi până în sat când cvadricepsul stâng începe să mă înţepe, aşa că încep să merg prudent. Din spate, omul pe care l-am încurajat se apropie şi îl aud: „Acum, dacă tu m-ai ajutat, e rândul meu să te ajut. Hai să alergăm, mai e puţin”. Facem cunoştinţă. El e Cristian Petre, din Constanţa. Îmi dă să beau isotonic din bidonul lui cu furtunaş, apoi pornim spre sosire.

macin6Parcurgem uliţele din Greci cu ultimele forţe, iar piciorul meu stâng este pe punctul de a se bloca, dar nu apuc să-l bag în seamă: câţiva copii din sat ne ies în cale şi ne oferă bucheţele de flori de soc şi atunci, acolo, simt că ăsta este de departe cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de când alerg. Trecem linia de sosire ca doi învingători, cu florile în mână.

 

 Un bebeluș la punctul de alimentare

Rezultatele le găsiţi pe pagina Maratonului Măcin. Eu am terminat distanţa de 24 de kilometri în 3:46:41, al şaptelea din 12 participanţi la categoria de vârstă 40-49 de ani, la egalitate cu tovarăşul de finish pe care l-am ajutat şi care m-a ajutat. Ce poate fi mai frumos? Am primit o medalie din lemn, simplă şi frumoasă, am dăruit florile unei voluntare, am băut o bere şi am mâncat o porţie de tocăniţă, gătită în două cazane uriaşe, ca la cantină. M-am simţit grozav şi m-am bucurat de prima mea alergare montană ca de maratoanele de la Berlin şi Paris, cu tot „glamour-ul” lor.

Îmi place la nebunie cursa asta mică, aflată la început, aproape neştiută dacă o comparăm cu alte competiţii care atrag vedete din showbiz şi sportivi cu brand. Măcinul are un parfum boem, un aer necomercial, al alergării de plăcere, fără surle şi fără trâmbiţe, fără premii în bani, cu volutari puţini dar entuziaşti – printre ei şi o tânără mamă care şi-a aşezat bebeluşul pe o păturică şi a împărţit zâmbind pahare cu apă concurenţilor.

Îmi plac oamenii din sat care ne-au salutat şi ne-au încurajat, îmi plac culmile stâncoase, mângâiate de vânt, ca-n Scoţia, de pe care poţi vedea covorul multicolor al Dobrogei întins sub picioarele tale. Îmi plac montaniarzii de toate vârstele care ne felicită şi ne aplaudă.

Am suferit serios la Măcin, dovadă că febra musculară n-a trecut nici după patru zile. Dar mă bucur că, în calitate de „iepuraş de câmpie” nu mi-am prins urechile acolo şi încă îmi vin în minte secvenţe din coborârile ameţitoare pe care le-am parcurs. Abia aştept să treacă anul ăsta şi să mă întorc acolo!

Distribuie pe:
Toni Dumitru Toni Dumitru e un jurnalist abia trecut de 20 de ani. Bine, 20 de ani de când avea 21, dar nu asta contează, ci plăcerea cu care i-a petrecut pe ultimii 3 alergând. A început de jos, cu "sesiuni" de 5 minute de jogging în parc, până a ajuns la două maratoane într-o săptămână. Dependent de alergare, "MaraToni" o resimte ca pe o formă primară de libertate şi se străduieşte să-i înţeleagă toate sensurile lecţiilor pe care aceasta le oferă, pentru a le împărtăşi şi altor entuziaşti.

Comentarii(2)

  1. Căutam o cursă de alergare montană abordabilă și pentru începători. Se pare că am găsit-o. 🙂 Sper ca în 2016 să alerg și eu în Măcin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *