Home Jurnal de cursa Maratonul meu la Braşov: Cursa izbăvirii
Maratonul meu la Braşov: Cursa izbăvirii

Maratonul meu la Braşov: Cursa izbăvirii

1
Distribuie pe:

Poate alergarea să-ţi vindece rănile? Poate să-ţi alunge tulburarea care te macină pe dinăuntru şi să te ajute să faci pace cu tine însuţi? Cu gândurile astea am luat calea Braşovului, la Maratonul Internațional Brașov, aflat la prima ediție, în încercarea de a mă linişti şi de a găsi o fărâmă de speranţă, la aproape două săptămâni după ce am pierdut un om drag.

M-am întrebat ce rost mai are să particip la un maraton dacă nu mai am suflu, dacă nu mai cred în fiecare pas pe care îl aveam de făcut, dacă plăcerea alergării era sufocată de durerea mistuitoare a despărţirii de socrul meu, la care am ţinut mult şi de la care mai aveam atâtea de învăţat. Dar am decis că de data asta nu voi alerga pentru mine şi va trebui să o fac pentru el. I-ar fi plăcut mult să vadă medalia, să o pipăie zâmbind şi să ne întrebe, pe mine și soția mea, cum a fost la Braşov.

Toni1

Ştiam că va fi tare greu, pentru că după 10 zile negre nu mă simţeam în stare să mai alerg decent nici 5 kilometri, însă, în acelaşi timp, mă agăţam de fărâma mea de experienţă acumulată în trei ani de alergare. Simţeam că va fi o cursă cu totul diferită de ceea ce am trăit până acum, pentru că nu puteam alunga altfel presiunea pe care o acumulasem. Să alergi pentru cineva este mult, mult mai greu decât să faci asta pentru tine. Te temi că ai putea da greş, dar, pe de altă parte, ai o motivaţie uriaşă şi simţi că nu eşti singur. Eu am simţit asta.

Maratonul meu de la Braşov n-a fost cursa superbă pe care mi-am imaginat-o atunci când m-am înscris, deşi organizatorii s-au descurcat minunat şi au toată admiraţia mea pentru eforturile lor. După şocul prin care trecusem nu eram pregătit mental pentru acest start, aşa că n-am avut aşteptări mari – îmi doream doar să ajung la linia de sosire şi, pe cât posibil, să nu scot cel mai prost timp personal.

Am reuşit doar să nu abandonez şi poate că e mai bine aşa. Duminică, la Braşov, strivit de căldură, am învăţat să-mi accept limitele, să-mi înţeleg neputinţa şi să merg până la capăt. Da, da, să merg! Ceea ce altădată mi se părea de neconceput a devenit inevitabil, obligatoriu, firesc, după primii 15 kilometri făcuţi cu frâna trasă, din cauza unui junghi nemilos la ficat. 15 kilometri m-am târât, tot încercând să-mi păcălesc corpul şi să-l fac să demareze. Dar maşinăria complicată căreia computerul de bord îi dădea comanda de pornire refuza să-şi revină. Din când în când, reuşeam să zâmbesc spre obiectivele fotografilor, dar nu reuşeam deloc să-mi înving starea: înăuntrul meu era furtună.

În cele din urmă, când disperarea a început să lase loc panicii, „motorul” gripat a pornit, numai că „turaţia” nu era deloc potrivită. Am scăpat de junghi, însă nu mai aveam suflu, iar stomacul dădea semne tot mai puternice de revoltă. Crampe! „Păi eu n-am păţit niciodată aşa ceva!”, am protestat, exasperat, în mintea mea, chinuindu-mă să înaintez. „Uite ai acum! Ce-o să faci?”, mi-am servit singur continuarea.

După 21 de kilometri, mă gândeam serios ce aş putea scorni ca să termin cursa asta, cum aş putea să mă mint ca să nu mă prăbuşesc. Am făcut un mic inventar al situaţiei, iar concluzia a fost jalnică:moralul – la pământ, durere la stomac, stare de oboseală acută, accentuată de căldură. După startul greoi, în care problema de la stomac părea tolerabilă, şi după primele două segmente de 10 kilometri în care m-am străduit să nu cedez, am văzut trecând pe lângă mine mulţi concurenţi.

Cursa mea era în pericol, ştiam asta. Singura şansă pe care o aveam era să accept că va trebui să merg şi că nu e nicio ruşine că nu mai pot alerga. Am tras de mine ca de o mârţoagă agonizând de sete în deşert, dar era clar că aveam o singură alegere posibilă: încercam să alerg şi riscam să mă prăbuşesc sau o luam încetişor, la pas, aşteptând să-mi revin. Jenat, dar determinat să termin cursa, am ales să merg. Cea mai bună decizie, singura posibilă, pentru că imediat cum încercam să mai alerg uşor, gambele intrau în mici blocaje. „Dumnezeule, acum am şi cârcei?! Păi nici n-am alergat azi!”, m-am gândit.

toni22

M-am oprit, mi-am masat puţin muşchii, apoi am continuat să merg. M-am rugat să nu cedez. Recunosc că mi-au dat lacrimile de supărare, pentru că tot nu puteam accepta că am ajuns să merg la un maraton. M-am oprit la fiecare furtun cu apă şi mi-am revenit în simţiri. Şi în timp ce storceam câteva felii de grapefruit, m-am relaxat şi mi-am dat seama că am uitat esenţa acestei ocupaţii… important e să particip. Şi că tot e mai bine să fiu acolo decât în scaun, la volan, înjurând maratonul pentru că a blocat centrul Braşovului. Tot ce trebuia să fac era să ajung la finish. Din acel moment mi-am revenit. Cam târziu, pentru că mai aveam doar vreo 5 kilometri în faţă, dar eram fericit că am reuşit să trec singur prin lecţia asta înainte de linia de sosire.

Căldura aiuritoare emanată de asfalt i-a sleit de puteri pe mulţi dintre colegii de suferinţă, transformându-i în pietoni condamnaţi să se târască pe lângă maşinile din care zeci de oameni încercau să priceapă de ce ar face cineva aşa ceva. Mă simţeam obosit, eram dezamăgit că nu am prins o zi bună, dar „hei, ar fi plictisitor să prinzi numai zile bune!”, mi-am spus. Măcar atât mai puteam face, să mă târăsc până în Piaţa Sfatului.

Crampele la stomac au încetat pe ultimii cinci kilometri şi aşa am putut să alerg, cât de cât. Am ajuns din urmă un concurent la vreo 50 de ani, pe care mi-am propus să-l depăşesc, semn că îmi reveneam după faza critică a agoniei. Îl vedeam că suferă, iar în clipa în care am ajuns în dreptul lui, s-a întâmplat ceva magic. Într-o secundă, am uitat ideea de a-l întrece şi am simţit nevoia de a-l bate pe umăr şi de a-l încuraja. „Mai e puţin! Hai să alergăm împreună până la capăt!”, i-am spus. Am simţit cum îşi revine uşor, apoi a slăbit ritmul şi ne-am înţeles să nu ne grăbim.

Am trecut amândoi linia de sosire şi l-am văzut uimit cum refuză medalia. Mi-a explicat că nu a fost înscris şi a alergat în afara concursului. Abia atunci am observat ce era diferit la el: alerga într-un tricou din bumbac alb şi pantaloni crem din tercot, cu pantofi sport obişnuiţi. Nici fata care oferea medaliile nu observase că nu avea număr. M-a impresionat că a alergat atât şi că nu a trişat – ar fi putut lua medalia. Îmi voi aminti mereu de el.

toni33

Finalul a fost emoţionant. Soţia şi grupul de prieteni m-au aclamat de parcă aş fi câştigat maratonul. Şi, într-un fel, l-am câştigat, ca dealtfel fiecare participant.

Am ajuns la finish chinuit, dar mulţumit că nu am cedat psihic la tentaţia abandonului. Mi-a fost dor de socrul meu, l-am simţit alături, ajutându-mă în clipele dificile şi am fost fericit că am alergat, atât cât am reuşit, pentru el.

Cu 04:38:29, locul 28 la categoria de vârstă +35 şi poziţia 50 în clasamentul general, mi-am trecut în „palmares” un „Personal Worst” de excepţie. Sincer, mă aşteptam chiar la mai rău, aşa că sunt tare mulţumit că am ieşit pe picioarele mele din „Triunghiul Bermudelor”, junghi-crampe-cârcei. Mi-aş fi dorit să marchez cu o cursă în forţă acel 10, cel mai frumos număr de concurs pe care l-am purtat până acum. Dar asta e o neîmplinire cu care pot trăi.

Distribuie pe:
Toni Dumitru Toni Dumitru e un jurnalist abia trecut de 20 de ani. Bine, 20 de ani de când avea 21, dar nu asta contează, ci plăcerea cu care i-a petrecut pe ultimii 3 alergând. A început de jos, cu "sesiuni" de 5 minute de jogging în parc, până a ajuns la două maratoane într-o săptămână. Dependent de alergare, "MaraToni" o resimte ca pe o formă primară de libertate şi se străduieşte să-i înţeleagă toate sensurile lecţiilor pe care aceasta le oferă, pentru a le împărtăşi şi altor entuziaşti.

Comentarii(1)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *