Home Aventură Simina Cernat, globetrotter: “Călătoria m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată”
Simina Cernat, globetrotter: “Călătoria m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată”

Simina Cernat, globetrotter: “Călătoria m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată”

2
Distribuie pe:

Ne place mult planning-ul, nu putem trăi fără el. Avem o listă de obiective profesionale și personale clar definite, pentru care ne dăm peste cap plini de zel, zi de zi. Alergăm prin trafic, ne grăbim spre școală, grădiniță, birou, ieșire cu colegii, sală, curățenie, facturi, telefoane, meetings…. de dimineață până seara, în fiecare zi. Apoi, într-o zi ne întrebăm dacă așa trebuie să fie. Dacă asta e tot.

Simina Cernat (25 de ani)  a ales un alt mod de viață. Unul nelegat de un loc anume, într-o formulă a libertății și a imprevizibilului, în fiecare zi. O curgere a zilelor în împăcare, explorare și descoperire, a ceea ce o înconjoară și, mai ales, a sinelui.

Acum câțiva ani a plecat în lume și casa ei acolo este, uneori în India, unde  a petrecut mai mult timp, sau oriunde altundeva pe planeta asta.

Îi puteți citi aventurile și pe blogul ei, unde scrie pozeii sau publică fotografii minunate din experiențele ei în lume, la http://www.siminacernat.com/. De asemenea, Simina organizează expediții de trekking în Himalaya, ne spune mai multe mai jos.

Am întrebat-o într-un interviu despre cum arată viața ei, iată ce a ieșit:

 

Simina Cernat, Markha Valley, Ladakh, India

 

Roxana Lupu, Adrenallina.ro: Simina, dincolo de multiplele tale talente – scrii poezii, faci fotografii minunate, scrii, cred că lucrul care poate uimi cel mai tare în ceea ce te privește este acela că ai refuzat un trai clasic – job, rată, casă etc – pentru a descoperi lumea și a-ți împlini chemarea interioară de a explora lumea, așa cum spui.

Poți să punctezi câteva repere din backgroundul tău care ți-au dat curajul ăsta, într-o zi?

 

Simina Cernat: Nu am chiar așa multe talente. În bucătărie, de exemplu, sunt un dezastru. Prietenii mi-au reproșat că am încercat să îi otrăvesc o dată, când am încercat să le fac un ceai.

E simplu. Mi-am urmat glasul inimii. Tot ce am făcut a fost să fiu sinceră cu mine însămi și să recunosc faptul că nimic din ceeea ce înseamnă “trai clasic” nu mă reprezintă și nu simțeam nicio chemare în direcția aia. Lumea am simțit-o dintotdeauna. Numai gândul la diversitatea și grandoarea lumii mă făcea să tremur. Am vrut să o trăiesc și cu simțurile, nu doar cu mintea, din cărți. Lumea m-a chemat și eu am plecat, urmând un drum care s-a deschis firesc în fața mea.

Părinții mei au plecat în Italia când aveam 7 ani și am trăit o perioadă cu mătuși, cu sora mea, iar de la 16 ani singură. Situația m-a obligat să mă maturizez mai repede decât restul copiilor de vârsta mea și am devenit independentă foarte devreme. Tot în perioada aia mi-am restructurat valorile și mi-am dat seama că experiențele sunt mult mai importante decât adunatul lucrurilor materiale. Așa că am strâns bani și am investit în călătorii.

Curajul mi l-am adunat odată cu încrederea în mine și ceva încurajări de la persoanele potrivite. Ulterior, când am plecat de tot, curajul a venit dintr-o dezamăgire care s-a transformat în detașare de tot, inclusiv de viață. “Mai mult decât să mor  ce se poate întâmpla? Iar când mor sunt oricum moartă și nu îmi mai pasă.” Cu gândul ăsta am plecat la drum, deschisă la orice ar fi venit.

 

Știi, mulți visăm la viața asta pe care ai ales-o tu, dar nu ajungem s-o trăim niciodată. De ce crezi că oamenii nu au forța de a-și trăi viața așa cum visează?

Fiecare are propriile motive. General vorbind, oamenii își trăiesc viețile guvernați de frică și îndoială. Frica de necunoscut, de eșec, lipsa de încredere în forțele proprii, frica de abandon, de pierdere a iubirii, iar ultima și cea care le generează pe toate celelalte, frica de moarte. De acolo pornește totul. Restul sunt detalii.

 

in drum spre Lacul Tsomoriri, Ladakh, India

 

Ai vrut să ieși din zona de comfort prin alegerea ta, spune-mi ce înseamnă să călătorești singură prin lume, ca femeie? Ce alte frici aveai și le-ai depășit?

Scopul călătoriilor mele nu e de a ieși din zona de confort, acesta e un efect al alegerilor mele. Viața, lumea, iubirea, cele mai intense lucruri nu sunt niciodată confortabile. Am ales pur și simplu să trăiesc mai intens, în loc de mai confortabil.

Când am plecat la drum mă consideram doar un om care călătorește singur, nu neapărat o femeie, iar de cele mai multe ori am fost tratată omenește, nu femeiește. Într-adevăr, experiența e diferită de poveștile pe care le-am auzit de la bărbații călători singuri. Uneori mi-a fost mai dificil, din cauza stereotipurilor, culturilor rigide, ideilor false, alteori mi-a deschis porți din presupunerea vulnerabilității mele. Am întâlnit foarte multe alte femei singure pe drum. Doar pentru România pare ceva ieșit din comun. Unele femei din alte țări își sărbătoresc majoratul prin Thailanda sau Bali.

Într-adevăr, am fost prin unele zone mai ciudate singură, zone în care nu se încumetă multe femei. Secretul meu a fost că mereu am plecat la drum cu o atitudine pozitivă și lipsită de frici și am atras numai lucruri bune și oameni sufletiști. Am stat de vorbă de multe ori și cu bărbați care mi-au povestit că au fost hărțuiți sexual, iar nu de puține ori femeile îmi povesteau cum erau ajutate și protejate, în timp ce bărbații călători erau ignorați.

În general încerc să mă adaptez culturii și să nu ofensez prin atitudine sau îmbrăcăminte. Obiectizarea și sexualizarea femeii îngreunează viața călătoarelor singure, dar am avut multe momente în care m-am simțit mai nesigură în București decât pe drum. E, deci, o problemă generală pe care o au femeile, nu doar în călătorii.

A fi femeie și a fi singură pe drum nu a fost niciodată o frică. Altfel, ca orice om, mă lupt în fiecare zi să îmi depășesc limitele. Am avut o perioadă în care ideea de necunoscut și nou mă paraliza.

Îmi lua zile întregi să pornesc la drum, să plec din locul în care mă simțeam bine, pentru a mă duce undeva unde nu știam ce mă așteaptă. Am avut răbdare și am fost blândă cu mine. Încet, încet, conștient, am trecut peste stările respective. Alteori mă obosește să încep o conversație cu un necunoscut. Știu că vin, inevitabil aceleași întrebări plicticoase și prefer să mă descurc singură decât să cer o indicație. Lucrez să devin o persoană mai bună și să mă eliberez de frici, chiar și de frica de moarte. De aceea m-am pus de multe ori în situații extreme.

 

pe varful Stok Kangri (6200 metri) Ladakh, India

 

Când ți-a fost sau îți este greu?

Mereu mi-a fost și îmi este ȘI greu. Stilul meu de viață nu e unul ușor. Sunt multe lipsuri, mai ales la capitolul confort și lucruri materiale. În ultimii 3 ani am trăit o viață de guest house. M-am descurcat cu un pat, eventual un scaun și o masă de plastic, o baie. Sau un cort. Sau am stat în casele oamenilor binevoitori, unde nu există conceptul de intimitate.

Drumul devine uneori obositor. Și e solicitant să trăiești în necunoscut. Simțurile trebuie să fie mereu ascuțite, ochii și urechile deschise la nou, mintea e nevoită să absoarbă incredibil de multe informații. Uneori mi-e dor de oameni dragi, alteori de aerul curat, de mirosul toamnei, de munții noștri, de o cadă de baie, de liniște, de o cafea adevărată.

Nu mi-a fost niciodată ușor, nu am dus o viață de cinci stele și trăiesc cât mai ieftin și simplu.  Unii au impresia că am o viață ca în “Eat pray love”, că totul e boem și am parte numai de momente din filme. Viața bate filmul și a călători (în stilul meu) nu înseamnă a trăi în peisaje ca în National Geographic mereu. Înseamnă și efort, aceleași discuții obositoare pe aceleași teme cu necunoscuți, lupte pentru prețuri corecte, mizerie, nesiguranță, disconfort fizic și mental.

E și greu, ca în toate situațiile de viață și vreau să subliniez acest aspect, să scap de stereotipul în care sunt băgată de unii. Dar asta nu înseamnă că las greutatea să îmi controleze viața, sau că o pun pe primul loc, cum am văzut că se întîmplă în România. Încerc să nu dau prea multă importanță greutăților, să mă bucur de ce îmi oferă viața și să mă focusez pe părțile bune, care, într-adevăr, sunt destule.

 

Știu că ai o relație specială cu munții, când a început ea? 

De când eram foarte mică m-au fascinat munții, dar nu am avut o familie care să meargă pe munți în drumeții. Pe la 13 ani am mers într-o excursie cu familia pe Transfăgărășan, iar tot în perioada aia am descoperit Alpii, în vizită la părinții care locuiesc în Italia. Dar la vremea respectivă, pentru ei a merge pe munte însemna să ajungem cu mașina cât mai aproape de munte, să stăm puțin, mâncăm ceva și să ne întoarcem.

Prima dată am mers cu adevărat pe munte și am stat cu cortul la 18 ani, cu prietenul de atunci. Apoi a urmat escalada. Abia terminasem liceul și eram însetată de munți. Apoi am ajuns în tabăra de bază a Mont Blanc-ului, m-am cățărat pe pereții din Bulgaria, am mers pe Omu și cu fiecare munte pe care călcam pasiunea mea creștea. Prima dată am mers singură pe un vulcan activ de aproape 3000 metri în Indonezia.

Îmi doream foarte mult să merg și nu găseam pe nimeni interesat, așa că mi-am făcut rucsacul și am plecat singură. A fost o experiență superbă. Atunci am prins curaj și am urcat pe mai mulți vulcani, apoi am început să merg și în trekkinguri de câteva zile singură, până am ajuns să fiu cu greu convinsă să merg pe munte cu grupuri.

Pentru mine mersul pe munte e ca meditația. Sunt foarte pretențioasă la oamenii care mă însoțesc și atmosfera care se creează. Îmi place să fiu într-o continuă comunicare cu muntele, să îi permit să îmi arate aspecte despre viață și mine însămi, iar lucrul acesta nu e posibil cu oameni gălăgioși și agitați în jur.

 

trekking, in India

 

De ce Asia, India?

Asia pentru că era cel mai ieftin continent, singurul pe care mi-l puteam permite din banii strânși. Iar India m-a fascinat din copilărie. Nu știu exact ce m-a atras. Misterul din jurul ei. Numele, muzica, culorile, mitologia. Părea un tărâm în care orice poate deveni realitate și mulți ani mai târziu am descoperit că așa este: e o țară a tuturor posibilităților, și nu numai în sensul bun.

În adolescență l-am descoperit pe Eliade, de a cărui Indie m-am îndrăgostit.

După ce am terminant liceul am vrut să merg în China, Tibet și Pakistan, excursie finanțată din banii strânși din bursele școlare. Nu am primit viza pentru Pakistan, pentru că murise Bin Laden acolo și accesul a fost restricționat în acea perioadă.

În excursia de două luni jumate îl însoțeam pe prietenul meu de atunci care începuse un film documentar în Shimshal, în munții din Pakistan și voia să îl termine. A trebuit să regândim toată călătoria și din China am zburat în Nepal și am mers în India. Cinci ani mai târziu India m-a chemat. Și m-am dus. Pentru trei luni. Au trecut doi ani de când stau acolo mai mult ca în orice alt loc. Încă o simt ca pe o țară de suflet. Aici mă simt liberă.

 

Unde ai locuit cel mai mult timp de când ești plecată? Unde locuiești acum?

După Indonezia, în India. Doi ani. Locuiesc e impropriu spus. Nu am o tabără de bază, călătoresc cu vremea bună, după cum bate vântul. Primăvara și vara stau în Himalaya, când se face acolo frig cobor mai în sud, mai merg și în alte țări, mă întorc și tot așa.

 

Cu ce îți ocupi timpul, în general?

Depinde de loc, perioadă, stare. Uneori îmi petrec zile întregi cunoscând oameni noi, discutând cu ei, alteori nu scot un cuvânt toată ziua, îmi iau ceai după ceai și devorez cărți după cărți. În unele perioade sunt 24/24 cu oamenii din expedițiile mele, sau mereu pe net, în altele îmi iau cortul, mă duc în munți și mă întorc peste câteva zile.

În Rishikesh stau la un restaurant preferat și beau cafele, petrecând ore întregi cu ochii pe Gangele care curge, în Ladakh merg foarte mult, în Vashisht stau la izvoare termale. Uneori yoga, tai chi, alteori lenevit.

Singura constantă din viața mea e că petrec foarte mult timp afară. În cameră doar dorm. Viața a devenit prea diversă și complexă pentru a o pune în stereotipuri sau a-i da o anumită formă și direcție. În general îmi ocup timpul cu activități pe care le simt din toată inima. Mi-ar plăcea să învestesc mai mult timp și energie în artă. Să învăț să cânt la un instrument, să dansez și pictez, doar că e greu să îți stabilești un program de lucru când ești mereu pe drumuri.

 

Cu cortul la vulcanul Bromo, Java, Indonezia

 

Cum te schimbă călătoria și libertatea asta de a te lăsa în voia universului?

Călătoria și libertatea s-au atras una pe alta, ca într-un cerc vicios. Călătoria m-a eliberat, iar libertatea mi-a oferit șansa de a călători. De schimbat m-aș fi schimbat oricum, schimbarea e singura constantă din Univers, dar călătoria, așa cum am ales-o și înțeles-o eu, m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată până peste cap. Mi-am dat singură șansa de a fi eu insămi la un nivel mai natural și mai pur.

 

Oferă-ne câteva imagini din călătoriile tale, locuri pe care le-ai memorat, care au rămas cu tine.

De când călătoresc am destul de puține momente moarte, prin care trec absentă, cum am trecut prin facultate, de exemplu. Ultimii trei ani se desfășoară ca un film în fața ochilor. Îmi amintesc din unele locuri mirosuri, felul în care cădea lumina, parfumuri, senzații sufletești. Am memorat fiecare loc în care am fost, dar pe unele le-am îndrăgit mai mult.

Am în minte un leagăn de pe o plajă goală din estul Bali-ului, de unde obișnuiam să privesc apusul; zâmbetul bucătăresei de la orfelinatul musulman unde am locuit trei luni; frigul de pe vulcanul Ijen, cel cu flăcări albastre; cafeaua de dimineață, din junglă, de când plecasem la vânătoare cu Buang, în Maluku; panorama Lehului văzută de pe o stâncă cu care m-am împrietenit; râsul din trekkingul în care mi-am cunoscut iubirea indiană; Gangele curgând în fața mea, mirosul bețelor parfumate, clopotele de la templul din Laxman Juhla; răsăritul pe Stok Kangri, la 6200 metri; liniștea completă din deșertul montan al Ladakhului; mirosul de balegă din Likir, satul unde am stat o lună fără semnal la telefon.

Dar nu e vorba de o listă a locurilor prin care am trecut. La fel de bine îmi vin în minte drumurile recente din Făgăraș, Piatra Craiului, Retezat. Pentru că acum știu să mă bucur și de locurile astea. Asta am învățat în principiu pe drumuri: să mă bucur de ce am aici și acum și să trăiesc la maximum momentul prezent înainte de a-mi lăsa mintea să viseze la verzi și uscate.

 

 

Cine sunt prietenii tăi acum?  Ții legătura cu prieteni din România?

Acum am prieteni în toată lumea. Imaginea care îmi vine în cap e recentă, de la Timișoara, unde vizitam o prietenă foarte bună. Eram adormită, că îmi dusesem un prieten indonezian la aeroport de dimineață, după ce petrecuse o săptămână în România și vorbeam pe skype cu un japonez și un italian, și ei prieteni speciali.

În India am câțiva prieteni răsfirați în toată țara, dar mai ales în locurile în care am stat perioade mai lungi. Sunt o persoană care se apropie de oameni destul de greu, dar când mă deschid, mă deschid cu toată inima. Îi consider prieteni pe cei cu care am trecut prin situații și momente foarte speciale, cu care am construit o relație, cu care simt că pot fi 100% eu însămi.

Da, am câțiva prieteni absolut geniali în România și ei sunt unul din motivele principale pentru care vin aici mereu în vizită. Ultima dată când m-am întors am luat biletul de avion pentru a doua zi, pentru că aflasem că prietenii mei cei mai buni vin din toate locurile pe unde erau împrăștiați și se întâlnesc în București.

O parte din cine și ce sunt acum se datorează prietenilor din România, care m-au format, m-au învățat lucruri esențiale și au fost mereu alături de mine, chiar și la distanță. Sunt genul de oameni cu care chiar dacă nu vorbesc luni întregi, știu că sunt acolo și când ne vedem e ca și cum ne-am fi întâlnit cu o seară în urmă. Culmea, mi-am făcut câțiva prieteni în România de când sunt plecată. Ne-am întâlnit ori pe drum ori ne-am cunoscut inițial pe facebook, ulterior în realitate.

 

cu autostopul in India

 

Știu că ai revenit în România vara asta, în vacanță. Cum ai regăsit-o? Cum o vezi de la distanță?

Nu am venit în vacanță. Eu mă consider în vacanță tot timpul. Am venit pentru că îmi expirase viza și biletele de avion erau destul de ieftine în direcția asta a lumii.

România a fost foarte bună cu mine de când am venit. Am avut parte de vreme bună, mi-am regăsit prietenii, am cunoscut oameni noi, am mers foarte mult în munți.

Mie România mi-a plăcut dintotdeauna. La 12 ani am renunțat la reunirea familiei în Italia pentru a rămâne în România. De când stau mai mult prin Asia, apreciez România mai mult, pentru micile detalii pe care toată lumea le trece cu vederea. Internetul foarte bun, foarte ieftin și accesibil, de exemplu. Curentul care nu cade zilnic. Aerul foarte curat, munții foarte verzi, autenticitatea încă păstrată în sate, oamenii deschiși, simțul umorului. Deși îmi place, nu mi-e dor de ea ca țară când sunt plecată. Mi-e dor mai degrabă de liniștea și familiaritatea pe care mi-o transmit unele locuri, de unii oameni, de glumele specifice, de comunicarea ușoară.

 

Ce spun părinții tăi despre alegerea ta? Ce părere au?

S-au obișnuit cu felul meu de a fi. Au fost momente în care am făcut tot felul de nebunii și erau destul de îngrijorați. Acum probabil au văzut că mă descurc și că mi-e bine așa cum sunt și s-au mai liniștit. Îmi trimit mereu oferte de job în Europa, în speranța că mă voi întoarce, dar în același timp nu simt o presiune din partea lor. Mă lasă să fiu cum vreau. Mi-am câștigat independența la o vârstă fragedă.

 

Știu că organizezi vacanțe de trekking în India, spune-ne mai multe despre asta.

Ideea mi-a venit anul trecut, când observasem ce imagine deformată are India în ochii românilor. Tot în perioada aia primeam mai multe mesaje de la oameni care nu se simțeau pregătiți să călătorească singuri și mă întrebau dacă nu vreau să călătoresc cu ei.

După cum am spus, îmi e foarte greu să găsesc oameni care să se simtă confortabil cu stilul meu de călătorie și nu sunt genul care să facă compromisuri, așa că m-am gândit să organizez un grup, căruia să îi arăt India așa cum o știu eu. O parte importantă a grupurilor pe care le organizez e că fiecare include câteva zile de trekking în Himalaya (de la 3 la 8) și interacțiune cu localnicii. Fiecare grup are un itinerariu diferit și sunt făcute în zone diferite ale Indiei.

Am numit proiectul Himalaya nomads, inspirată de Sea Nomads a lui Brad Florescu, care m-a și încurajat în împlinirea proiectului. În general iau 8 oameni, cărora încerc să le ofer o experiență altfel decât ce se oferă în general la agențiile de turism. Accentul e pus pe aventură și renunțarea la stereotipuri și prejudecăți.

Până acum am avut experiențe uimitoare cu cele trei grupuri pe care le-am organizat și ghidat. Am cunoscut oameni excepționali, cu care m-am împrietenit și de la care am învățat multe lucruri. Mai multe detalii despre viitoarele grupuri voi posta pe siminacernat.com, sau pe pagina de facebook One world story, unde am publicat și povești de pe drum și fotografii.

La baza lui Kangchendzonga (al treilea cel mai inalt munte din lume), la 5000 metri, cu cativa oameni din grupul Himalaya nomads

 

Ce îți dorești să faci pe viitor? Ce ai vrea să schimbi?

Nu trăiesc în viitor și nici cu dorințe. Încerc să trăiesc cât mai ancorată în momentul prezent, să mă bucur de ce am aici și acum, orice aș avea, fie și un mare nimic. Nu mă gândesc la viitor foarte mult. Cel mult îmi iau un bilet de avion peste două săptâmâni și trebuie să mă gândesc dacă am nevoie de viză. Iar cu dorințele am stat mereu bine. În general nu îmi doresc. Dacă am o idee o pun în practică, nu îmi petrec timpul vrând.

Totul se schimbă oricum, indiferent de voința noastră. În fiecare moment. Totul e perfect așa cum e, adică schimbător și din experiența mea toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. Nu am nici un regret major. Fiecare experiență pe care am avut-o a pus o cărămidă la persoana care sunt acum și care e oricum, în continuă schimbare.

*fotografii arhiva personala

 

Daramshala, india
Distribuie pe:
Roxana Lupu

Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare.
Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(2)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *